Parcă a fost ieri. Dragul de lectură a venit cu dragul de ascultare. Iernile erau foarte grele pe vremea copilăriei mele. Ierni siberiene. La gura sobei, înainte de închinăciune, bunica îmi citea două-trei poeme de Mihai Eminescu. Până de curând, când păşirea ei în lumea edenică a venit grabnic şi cu zeci de regrete din partea-mi, în casa bunicilor mei exista pe grindă acel volum magic cu versuri de Eminescu, având paginile picurate cu ceară, ca Biblia. De-atunci, în lăuntrul meu s-a declanşat de-a pururi vulcanul bucolic. Cine se contopeşte cu Eminescu devine un sensibil dăruitor, conferindu-i sufletului său o puritate aparte. Revin nostalgic, năzuind la armonia familială, odinioară strânsă lângă un brad ornat într-o odaie sărăcăcioasă, dar, an de an, atent primenită.
De ceva vreme încoace, în fiecare an, între 10 şi 15 ianuarie, după ce-mi pregătesc straiele de sărbătoare (ziua mea de naştere e ca un preludiu festiv înaintea cinstirii legendarului nostru poet, Mihai Eminescu) ascult obsesiv melodia Eminescu: Acum am şi eu pe lume parte: / Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte, / Ştiu că frate-mi eşti şi mi-eşti părinte, / Acum nimeni nu mă poate minte. / Bine ai venit în casa noastră, / Neamule, tu floarea mea albastră / Eminescu (1). – interpretată inegalabil de cei chemaţi să încânte Cerul, soţii Teodorovici (2).
S-au împlinit 161 de ani de la naşterea lui Eminescu. Atunci, la 15 ianuarie, s-a născut nu numai un Om, ci s-a născut un vis, un meteor din alte lumi (3). O apariţie inegalabilă în literatura română.
Revin mereu altfel la Eminescu. Ceea ce sunt îi datorez. Copilăria – Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot? – (O, rămâi!), adolescenţa – Căci născută eşti, copilă, / Din nevrednică iubire – (Făt-Frumos din Tei), tinereţea – Gât şi umere frumoase, / Sânuri albe şi rotunde – (Pajul Cupidon) şi acum…, perspectiva unui trecut nu foarte îndepărtat sau poate prea îndepărtat… – Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură – (Singurătate). Şi, cu toate acestea, Eminescu este tot atât de viu în mine ca şi până acum. Ba nu, este parcă şi mai viu, pentru că în etapele anterioare periplului meu lumesc, abia am cutezat să-l tălmcăcesc, aplecându-mă mai mult în cotiturile amărâtoare şi, Slavă Cerului!, pasagere ale vieţii.
Geniul de factură cosmică Eminescu, care a elaborat ca nimeni altul un îndreptar iniţiatic, graţie căruia poetul se impune posterităţii cu strălucire, m-a impresionat cel mai mult. Ideile nemuritoare, indiferent în ce bătăi de lumini ne apar, continuă să-şi păstreze forţa lor tămăduitoare. Iniţierea nu-i accesibilă oricui. La ea, ca şi la La Steaua „e o cale atât de lungă” încât se ajunge cu efort, dăruire, insistenţă. Rareori există o conştientă asumare a stadiului presupus de ea. Dacă eşti predominat de minte nu te poţi contopi nicicând cu obiectul căutării. Dacă inima te petrece în viaţă vei reuşi să mişti Cerul.
Iniţiaticul presupune, întotdeauna, o conştiinţă în puterile căreia stă armonizarea părţilor cu întregul, din suma cu vaste implicaţii generalizatoare. Omul care posedă o astfel de însuşire pare să aibă o perspectivă demiurgică, de unde îmbrăţişează o mereu reînnoită „dincolo de zare” – atracţie şi drum în acelaşi timp. Când Eminescu afirmă: „Trecut şi viitor e în sufletul meu ca pădurea, într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” (Sărmanul Dionis) realizează starea de magie a oricărui vizionarism întregitor de fire. În orice construcţie de anvergură cosmică-iniţiatică, un rol esenţial are concepţia autorului asupra iubirii. Eminescu e unul dintre puţinii care ating altitudinile unei viziuni al completitudinii fiinţiale.
Nu mi-am propus să fac o incursiune prin viaţa lui Eminescu, cuvântul îi aparţine acestuia ca nimeni altuia. În poeziile sale iubirea e de cele mai multe ori fericită, ici colo tonuri de învinuire şi de împăcare, e mai degrabă o poezie de fericire… O singură poezie este profund elegiacă Departe de tine şi se cadrează întristător pe trăirile fiinţei care o descoperă. Aceste trăiri se cheamă una pe alta în stihurile sale, asemenea unor ode închinate iubirii. E o cutezanţă să încerci să te conectezi la realitatea care l-a inspirat pe Eminescu. A iubit fiinţa şi nu amorul „un lung prilej pentru durere” (Ce e amorul?), cum ar tinde să creadă ignorantul om al zilelor noastre.
Vaietul e preschimbat de poet în nepieritoare versuri, viaţa sa întreagă este un rug sortit să răspândească întru eternitate cea mai întremătoare dintre lumini, lumina sufletească. Minunea s-a săvârşit: Eminescu nu va muri niciodată, fiindcă a învins moartea. Când spune „Universul fără margini e în degetul său mic” (Scrisoarea I) – în faţa ochilor noştri ne apare poetul însuşi care pare că nimic din ceea ce este cosmic nu-i este străin.
În felul său, Eminescu însuşi este Omul deasupra căruia Dumnezeu a lăsat să cadă nenumărate şi tainice haruri. Aspirând să-l cunoşti temeinic vei afla calea de a-ţi descoperi sinele în cel mai inspirat mod cu putinţă, cel de Om-eternitate.
Clipele cu Eminescu încep să mă înţelepţească, dar îmbătrânesc odată cu mine. Doar el rămâne eternul confident al unui suflet ce încă mai cutează să se caute prin vremi şi lumi… Dar, dacă nu-l aveam pe Eminescu, cui mă destăinuiam? Alung repede întunecata-mi interogare şi mă reped în braţele aceluiaşi prieten: volumul de versuri de Mihai Eminescu de pe grinda casei bunicilor mei…
Autor: Daniela Gîfu
(1) Versuri din poezia Eminescu scrisă de inegalabilul poet basarabean, Grigore Vieru.
(2) Ion şi Doina Aldea-Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu (domnul Eminescu – cum îl numeau ei) şi astfel l-au reintrodus în cultura basarabeană ca pe o comoară pierdută şi regăsită.
(3) Garabet, IBRĂILEANU, Studii literare, Ed. Junimea, Iaşi, 1986, p. 85
Balabanesti 
Comentarii recente