Bursucani – locul de baștină al Cuviosului Rafail

Biserica „Sfinților Voievozi” din Bursucani, comuna Bălăbănești – un colț de lume care prin simplitate, bun gust și culoare mângâie privirea trecătorului. În fiecare an, la data de 21 iulie, alături de schitul Zimbru reprezintă locul de întâlnire al localnicilor și pelerinilor veniți de pretutindeni la prăznuirea Sfântul Rafail de la Agapia .  Simți o bucurie sufletească să privești și să treci pragul acestui edificiu.

Acest lăcaș de cult este unul dintre  cele mai  atrăgătoare și îngrijite clădiri din comună. Felicitări celor care o păstoresc și au în grijă.

Cum gândesc politicienii?

(…) înainte de alegeri

în partidul nostru politic, ne respectăm promisiunile
doar imbecilii pot crede că
noi nu vom lupta împotriva corupției
pentru că, un lucru e sigur pentru noi:
cinstea și transparența sunt fundamentale pentru atingerea idealurilor noastre
vom demonstra că e o mare prostie să crezi că
mafia va continua să facă parte din Guvern ca în trecut
vă asigurăm, fără umbră de îndoială, că
dreptatea sociala va fi scopul principal al mandatului nostru
cu toate acestea, există încă oameni proști care își imaginează că
guvernarea să fie posibilă în continuare
cu aceleași vechi șmecherii politice
când ne asumam puterea, facem totul pentru ca
să se termine cu situațiile privilegiate și cu traficul de influență
nu suportăm în nici un fel ideea că
poporul va flămânzi
ne vom îndeplini misiunea chiar dacă
rezervele economice vor fi complet epuizate
vom exersa puterea până ce
veți înțelege că începând de acum
noi suntem partidul X, noua forță politică!

 (…) după alegeri (citiți de jos în sus!)

****traducere și adaptare din franceză

Calea lactee

Stătea pe prispă cu mâinile atârnându-i pe genunchi și capul plecat. Palmele crăpate, peticite de bătături îl necăjeau. Degetele crispate, lipite de sudoare, modelau cu precizie forma cozii de sapă. Ochii erau obosiți de lumina zilei iar mintea-i alerga până hăt departe. Atât de departe încât curând nu mai simți nimic. Uitase de griji, de nevoi și de foame. Parcă nici durerea nu-l mai chinuia. Ar fi vrut o altă soartă dar cerul … of cerul, nu l-a ascultat. Păcătos destin! N-a fost niciodată blând cu el! Iar acum, acum de l-ar înțelege, ar fi prea târziu. Anii îl împovăraseră, oasele-i ruginiseră, lumea nouă n-o pricepea ; nu mai putea schimba nimic.
Țărâna străbună îl purtă zilnic pe un drum al robilor – al robilor liberi, căci n-o trădase ca alții. Zi de zi, sufletu-i aspira colb – codrul și imașul semănau dor. Palmele lui povesteau totul. Șlefuite de toporișca coasei plăteau tribut păringului. Plăcerea i se strecura greoi prin fața ochilor, datoria și truda dădeau năvală, impingându-l de la spate. Arșiță vieții îl încerca zilnic. Era un chin acru, plin de taină, ispășit în praf și sudoare. Nici prin gând nu-i trecea s-abandoneze.
În vale, clopotele satului tânguiau mereu – sumbru. Printre dealuri, moartea-și pierduse rostul. Devenise o petrecere banală. N-o mai detesta, pur și simplu o ignora. Ca și Primăvara, nici el n-avea timp de ea.
Căruțele scârțâiau dureros pe drum. Toți se grăbeau spre casă căci noaptea nu era departe. Jumătate de Soare mai plutea încă deasupra Hobanei. Se ridică cu greu de pe prispă. Apă mai avea într-o găleată pe o bancuță din față chilerului. Apucă o moșoaică dintr-un par, o clăti, se spălă pe mâini, apoi își umezi buzele sorbind rațional din lichidul răcoros. Nu mai avea timp de dus la fântână. Vaca trebuia mulsă.
Peste un sfert de ceas se-ndrepta tăcut spre poiată c-un șiștar și-un ibric plin cu apă călduță, urmat în tăcere de un motan tărcat. Deschise ușa grajdului, așeză cu grijă ciuveiele pe un tamburel, apoi privi scurt spre țarcul vițelului. Portița tremura zgomotos impinsă cu putere de Trotinel. Florica, cu gâtul spânzurat peste gardul ce-i despărțea, îl spăla plimbându-și limba aspră peste blănița lui catifelată.
– Of …Ninel, Ninel … ai să mă bagi în pământ! bolborosea bătrânul îndreptându-se spre țarc.
Foamea-i dădea curaj și vlagă încât ar fi putut muta din loc o căruță plină cu bostani. De nu te fereai din calea lui aveai să simți gustul mraniței. Bătrânu-l cunoștea bine. Odată deschisă portiță, nimeni nu-i putea sta-n cale.
De minute bune țopăia fericit în jurul ugerului. Laptele cald îl infierbânta. Când lichidul spumos întârzia să apără lovea năprasnic cu țeasta. Izbită în plin, mumă-sa întorcea capul apostrofându-l cu-n geamăt scurt și adânc. Lui nici că-i păsa. Coada-i, săltată, dansa voioasă în aer exprimând mulțumire.
Cu pas hotărât moșul se apropie de el. C-o mână, îl apucă de cureaua lată cât palma ce-i împrejmuia gâtul trăgându-l spre el. Poiata se transformă într-un ring de luptă. De o parte, trupul obosit al bătrânului cu osul călit de atâtea încercări, de cealaltă Ninel – proaspăt, încăpățânat ca un catâr și imprevizibil. Secunde bune cei doi se confruntară fară ca vreunul să se impună.
Pe neașteptate un hluj uscat, noduros, venit din senin, îl altoi peste fund, pișcându-i codița. Surprins, Ninel își pierdu curajul. Se strecură în țarcul lui, mai mult împins decât de bunăvoie.
– De hlujani să nu te-atingi că-ți strepezesc dinții! Toată noaptea dacă te-aș lăsa tot nu te-ai sătura! Păi așa ne-a fost înțelegerea?! Tu tot, și eu nimic?! tună bătrânul trăgând portița după el.
Moșu-și așeză tacticos scăunelul în dreptul ugerului.
– Florică, să nu dai cu coada că ți-o leg de drug! o atenționă el cu voce gravă.
Își făcu semnul crucii. Podul palmei împrăștia cu grijă apa din ibric pe fiecare colț al ugerului. Buzele-i arse de soare șușoteau o rugăciune. Degetele mâinii drepte patrulau calculat de la o țâță la alta. Lichidul alb proiectat pe fundul șiștarului zornăia sacadat. La început metalic, apoi, pe măsură ce vasul cu coadă de castor se-ngreuna, țârâitul se transforma într-un vâjâit pătrunzător ce se pierdea rapid în volumul spumos. Treptat, jetul miraculos se-ncăpățâna să nu mai țâșnească. Pierzându-și răbdarea stăpânul o mustră ironic:
– Florică, Florică, l-ai ș-ascuns?! Te hrănesc, te-adăp … degeaba?!
În boxă, agitat, Trotinel continua să împingă portița pe-alocuri sfărmată. Bătrânul se ridică greoi, așeză șiștarul cu grijă-ntr-un colț să nu se răstoarne. Eliberă calea vițelului apoi, însoțit de motan, porni spre casă cu vasul pe trei sferturi plin.
– Atât ai luat?! îl întrebă mirată consoarta.
– I-am lăsat mai mult zghihuitului căci de iarba din iesle rar s-atinge. E încă crud, abia face cinci săptămâni.
Pe gardișorul din fața chilerului, înfipte în stinghii, stăteau aliniate câteva oale de lut ca țestoasele la soare pe-un trunchi reavăn de copac. Moșul apucă două, le scutură de urechelnițe apoi le șterse în interior cu-n ștergar. Le așeză pe măsuță din chiler, căutând din priviri strecurătoare. Era ascunsă în sertar printre tacâmuri. O potrivi pe gura vasului de lut cu gât cărămiziu și burtă verde, trecând lichidul spumos prin ochiurile-i strâmte. Sub masă, Gogu mângâia tandru pantalonii stăpânului.
– Ieși! țipă bătrânul. Vrei să-mi rup gâtul?! Nici aici nu scap de voi! Afară, pe prispă acolo ți-e locul.
Bătrânul acoperi oalele cu două căciulițe dacice de lut și le piti cu grijă după plită. Sus pe poliță hornului, deasupra cenușarului, stătea ghemuit un boț de mămăligă înfășurat în ștergar. Cu lehamite îl aruncă-n șiștar amestecându-l cu laptele de pe fund. Undeva pe prispă lângă un castron cu smalțul sărit Gogu-și plimba mustățile smiorcâind stăruitor.
– Te-a răzbit, ai?! Păi ce eu am mâncat?
Se-nserase de-a binelea și el tot trebăluia prin curte. Ba să-nchidă la găini, ba să facă porții la câini și s-astupe la beci, apoi fuga la poiată să-l bage-n țarc pe Aghiuță.
Cerul era împodobit ca pomul de Crăciun. Ușa chilerului era larg deschisă. Bătrânul stătea pe un prag de prispă cu picioarele proaspăt spălate. Undeva lângă sobă o voce cunoscută denunța, zi de zi – de-aproape o săptămână, crima de pe Vistula: „Aici Europa Liberă! Corpul preotului Jerzy Popiełuszko(1) a fost găsit într-un lac de acumulare pe cursul (…)”
– S-a mai stins o stea! Dacă mai stau mult ăștia o să rămână cerul gol! … cugetă moșul.

Note explicative. (1) – Jerzy Popiełuszko [jɛʐɨ popʲɛwuʂko] (n. 14 septembrie 1947, Okopy lângă Suchowola, Polonia – d. 19 octombrie 1984, Włocławek, Polonia), a fost un preot catolic polonez, asasinat de poliția politică a Poloniei (Służba Bezpieczeństwa). În 1997, papa Ioan Paul II a inițiat procesul de beatificare pentru Popiełuszko, considerat martir creștin. (sursa Wikipedia)

moșoaică, moșoaice, s.f. (reg.) – ulcică (de 1/2 l). (sursa D.E.X.)
a zghihui, zghihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; Var.) – a zbihui (sursa D.E.X.)
șiștar, șiștare, s.n. – vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales pentru muls laptele. [Var.: (reg.) șistar s. n.] – Din sl. Šestarŭ. (sursa D.E.X.) ; în zona noastră se folosea și varianta șitar, fără al doilea ș.
ibric, ibrice, s.n. – în cazul de față denumire atribuită unei căni de tablă, de jumătate de litru.
ciuvei, ciuveie, s.n. – obiecte casnice ; în cazul de față: șiștarul, ibricul, moșoaica, strecurătoarea etc.
reavăn, adj. – 1. v. jilav. 2. răcoros, rece, (înv.) răcoare. (sursa D.E.X.)

Să trăim ca s-o vedem şi pe asta – Gaz metan la Bălăşeşti

* Racordarea se va face de la conducta Nicoreşti-Bârlad *

Subiect aprins de discuţie, la Bălăşeşti, în aceste zile: alimentarea cu gaze naturale a satelor din componenţa comunei – Pupezeni, Ciureşti, Bălăşeşti şi Ciureştii Noi. Ceea ce nu mai departe decât la începutul anului în curs părea ceva irealizabil, începe să prindă contur ferm.

Vreţi, în acest sens, o dovadă? O puteţi găsi, scrisă negru pe alb, în Monitorul Oficial al României, partea VI-a, Nr. 87/26.IV. 2011, la pagina 3 („Concesiuni. Anunţuri de participare la licitaţie deschisă. Achiziţii de servicii”).

Este singura comună din judeţul Galaţi nominalizată ca beneficiară a unui serviciu public de distribuţie a gazelor naturale. Concendent, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri. Durata contractului de concesionare, 49 de ani. Valoarea totală a investiţiei, 1.392.000 euro.

Depus în anul 2010, dosarul cererii de finanţare, semnată de primarul Marian Toniţă, a fost aprobat. Din documentaţia existentă la proiect, am reţinut că termenul-limită de finalizare a lucrărilor este sfârşitul anului 2012.

Din descrierea soluţiilor tehnice de alimentare cu gaze, câteva lucruri sunt limpezi, şi anume: racordarea comunei se va face de la conducta de înaltă presiune Nicoreşti-Bârlad, din dreptul comunei Tutova, vecină cu Bălăşeştii.

Reţeaua de distribuţie, pentru presiune redusă, va măsura 17,2 kilometri. Staţiile de reglare-măsurare-predare se vor construi în punctele „La Lovin” şi „Podul Hobana”. Aş dori să mai adaug că domnul Marian Toniţă este primar din tabăra PDL.

Autor: Ion Trif Pleşa /12 mai 2011
Sursa: „Viața Liberă” Galați

Halta Bălăbănești – un loc plin de istorie și mister

Halta(Gara) Bălăbănești a fost inițial proiectată de specialiști în zona Popești – o zona cu adânci rădăcini istorice unde este atestat documentar satul Popești, pe Jeravăț (1495), sat moștenit de Petre Ghiughiu de la moșul său preotul Mircea ce păstorea în jurul anului 1435 o mănăstire (este vorba de cea mai veche mănăstire a județului Galați) ; o locație mult mai convenabilă atât lungeștenilor cât și bălăbăneștenilor. Deși la acea vreme au avut loc negocieri îndelungate, proprietarul terenului nu și-a dat acordul, prin urmare locația obiectivului a fost mutată 6 km mai la nord, la granița dintre județele Galați și Vaslui.

Undeva în partea dreaptă a micuței gări (actualmente halta Băbăbănești), nu departe de fântâna a cărui cozoroc prăbușit îi acoperă gura, se ma văd încă rămășițele vechii gări Bălăbănești – o clădire elegantă, pe două niveluri ce a jucat un rol important până-n 1944 când a fost bombardată de sovietici și rasă de pe fața pământului. Înconjurată de importante depozite de muniții, unele distruse de armata germană aflată în retragere, altele de bombardamentele rușilor, vechea gară nu a rezistat suflului războiului devenind doar o filă de istorie a satului, acoperită de colb și condamnată la uitare. Din păcate nu vă putem oferi nici o fotografie ; nu putem decât să ascultăm povestirile celor care au mai apucat-o sau au auzit vorbindu-se despre ea. Cert este faptul că în anii de după încheierea războiului geniștii bârlădeni au avut mult de furcă în a detona o cantitate însemnată de muniție îngropată în depozitele săpate în dealul din spatele gării. Astfel copiii din sat ce se jucau în zona respectivă, mari amatori de rachete de semnalizare sau suveniruri din perioada ultimului război mondial, au scăpat nevătămați iar părinții lor de griji. De menționat că muniție și armament s-au descoperit inclusiv la construcția complexului de bovine, complex ce aparține comunei învecinate – Grivița.

O mențiune interesantă de la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, despre importanța Haltei Bălăbănești o putem constata într-un studiu realizat de Primăria Municipiului Pitești – Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Pitești. În această lucrare intitulată „Istoricul Regimentului 4 „Argeș” (1877–1946)” (1) în cap. I – „Istoricul Regimentului 4 (1877–1946)”, subcap. „Războiul antisovietic”, este menționată în perioada 17-18 iulie 1941 îmbarcarea Diviziei a-III-a Infanterie, cu destinația gara Bălăbănești, ca mai apoi la 22 iulie 1941 Regimentul 4 „Argeș” să treacă Prutul pe podul Fălciu și pe cel de cale ferată de la Bogdănești instalându-și pozițiile la sud-est de Țiganca, pe dealul Costeștilor.

„Îmbarcarea pentru dislocarea spre zona de operaţii a început în noaptea de 17 spre 18 iulie 1941, transportul făcându-se pe ruta Bucureşti–Feteşti–I.G. Duca–Barboşi–Tecuci–Bălăbăneşti. La o lună de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, în dimineaţa zilei de 22 iulie 1941, Regimentul 4 “Argeş” a trecut Prutul pe podul de la Fălciu şi pe cel de cale ferată de la Bogdăneşti, instalându-se pe poziţie pe Dealul Costeştilor, la sud-est de Ţiganca unde a staţionat până în cursul nopţii când s-a grupat la sud de Ţiganca.”

Nu departe de fundația vechii gări a fost construită una nouă, micuță, ce avea să adăpostească ani la rând sute de pasageri dacă nu chiar mii. Iată cum o descria scriitorul I.Gr. Oprișan, în anul 1945, într-un text dedicat satului Bălăbănești : „Şesul Jeravăţului era punctat de nenumărate oi şi vite mari. Mieii şi viţeii se zbenguiau printre ele iar rândunelele „furau apă” zbenguindu-se în văzduh. Gara mică din câmpie sclipea ca un briliant. Ghirlănzi de sate până hăt departe se ţeseau în vatalele primăverii …”

Prin anii 80, cu ocazia sosirii și staționării(pe timp de o noapte) a trenului prezindențial al fostului dictator Nicolae Ceaușescu pentru o partidă de vânătoare la cabana Stroiu, noua gară avea să treacă printr-un proces de modernizare complex. A fost placată cu ceramică, parchetată, anexele au fost restaurate. O porțiune de drum, pavat cu plăci solide de beton, avea să facă legătura cu actualul drum național 24D, porțiune de drum astăzi pe jumătate distrusă de lăcomia unor vecini ce și-au însuțit pe nedrept o parte din dalele respective. Tot atunci s-a construit și peronul pentru linia a doua. Pe direcția sud, nu departe de noul peron, s-a amenajat și un loc pentru aterizare și decolare a elicopterelor.

De menționat și faptul că în perioada interbelică, viza-vis de vechea gară, pe o ridicătură de pământ, locuia o familie de greci(Xantulis) ce se ocupau cu comercializarea cerealelor și a produselor agricole. Grecul Xantulis avea casa și magaziile în fața gării. Era renumit pentru tranzacțiile pe care le realiza, cumpăra de la săteni cereale la prețuri modice apoi le vindea la prețuri piperate. Casa și acareturile negustorului au fost distruse ca și vechea gară de exploziile unor depozite de muniții din apropiere.

Autor: Florin Munteanu

Surse: prof. Istorie Nicolae Pământ(informații culese de la d-l Dragomir Ion în vârstă de 86 de ani și d-l Balaban Costică în vârstă de 76 de ani, domiciliați în Bălăbănești) , Balaban Romică(bălăbăneștean, actualmente cu domiciliul în orașul Bârlad), Munteanu Gheorghe(a copilărit în zona gării).
(1) – Autorii studiului „Istoricul Regimentului 4 „Argeș” (1877 – 1946)” sunt: Iulian Boţoghină, Daniela Manaloiu, Nineta Nicolae, Lt.col.ing. Marius Olteanu, Leontin Stoica, Mihai Şoitariu, Doina Talaşman. Coordonatori: Colonel (r) dr. Cornel Carp, Lt.col. dr. Petrișor Florea, Vasilica Manea, dr. Cornel Țucă.

Suflete salvate

Smulşi din ghearele mizeriei şi ale sărăciei

* Patru copii din comuna Rădeşti au fost preluaţi ieri de către D.G.A.S.P.C. din mijlocul familiei lor * Autorităţile au decis că, pentru ei, este mai bine să trăiască departe de părinţi, nişte oameni lipsiţi de responsabilitate şi care n-au încercat nicio secundă să le ofere copiilor o viaţă mai bună *

Acest caz a ajuns în atenţia Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului încă din anul 2006. La vremea respectivă, casa în care copiii locuiau împreună cu părinţii a fost incendiată. Din fericire, cei mici nu au avut de suferit de pe urma incendiului.
Din acel moment, situaţia familiei a fost monitorizată de către autorităţi, care au încercat să-i ajute. În luna octombrie a anului trecut, spitalul de pediatrie a sesizat D.G.A.S.P.C. în legătură cu cazul unui băieţel adus la spital cu o rană la cap. Mama acestuia s-a opus internării celui mic, lucru care a trădat lipsa de grijă maternă.
„După acest episod legat de refuzul mamei de a permite copilului să fie internat, Direcţia a acţionat pe calea justiţiei, cerând Tribunalului o ordonanţă preşedenţială care să ne permită să luăm aceşti copii. Instanţa a emis această ordonanţă care a fost pusă în aplicare joi”, ne-a declarat Manon Cristoloveanu, directorul D.G.A.S.P.C. Galaţi.
Ieri, aproape de orele prânzului, o echipă a Direcţiei însoţită de către poliţişti şi primarul comunei Rădeşti a ajuns la locuinţa familiei respective, încercând să lămurească părinţii să nu se opună preluării copiilor.
Casa în care micuţii locuiau împreună cu părinţii (vechea casă parohială din sat ce le fusese dată cu acordul preotului şi primăriei) era de-a dreptul un depozit de gunoi. Haine vechi împrăştiate în toate cotloanele, un miros greu de suportat, o jumătate de acoperiş ars şi un tavan prăbuşit cu totul.
La vederea echipei Direcţiei, mama s-a refugiat în casă şi a început să urle spunând că nu este de acord să renunţe la copiii săi. În cele din urmă, micuţii au fost luaţi şi a urmat un spectacol sinistru pe care mama lor l-a oferit sătenilor, strânşi ca la urs.
Mai toţi cei aflaţi în zonă au fost de acord că ce s-a petrecut este pentru binele copiilor. Mai mult, vecinii au declarat că se simt mai în siguranţă, pentru că, neavând din ce să trăiască, atât copii cât şi părinţii acestora săreau gardurile şi le furau orătăniile din bătătură.
„Imediat după ce au fost luaţi, copiii au plâns, însă în scurtă vreme s-au liniştit şi au vorbit cu noi. Cel mai mic dintre ei va fi preluat chiar de vineri de către un asistent maternal. În ce-i priveşte pe ceilalţi, aceştia se vor afla pentru o vreme într-un centru de plasament”.
„Toţi vor trece printr-un examen medical complet, asta cu atât mai mult cu cât există informaţii, neconfirmate deocamdată, că fetiţa acestei familii, de doar 12 ani, şi-ar fi început deja viaţa sexuală”, a mai spus Manon Cristoloveanu
Dincolo de toate acestea, potrivit spuselor directoarei D.G.A.S.P.C., copiii au fost surprinşi de faptul că urmează să trăiască într-un mediu curat şi să li se acorde atenţie.

Autor: Tudor Neacşu / 6 mai 2011
Sursa: „Viața Liberă” Galați

Indiferența nu generează locuri de muncă

Cine consideră că problema locurilor de muncă în comună, o necesitate stringentă în orice colț al lumii, se poate rezolva fără o strategie bine pusă la punct a administrației locale se înșeală. Oricât de mult am polemiza, politiza sau cauta vinovați un lucru este cert – fără o schimbare de atitudine radicală a unora dintre noi și a autorităților locale nu vom putea duce un trai decent.
De mai bine de trei ani insistăm pe teme ca educație, administrație eficientă și transparentă, cultură, sport etc. Dacă nu vom încerca să ne schimbăm obișnuințele, fie ne vom pierde statutul de comună (pentru că vecinii par să se adapteze mai rapid) fie vom dispărea pur și simplu datorită depopulării rapide, fenomen caracteristic cu mici excepții întregii țări, ajungând într-un final în situația fostului sat Miroasa.
Să revenim însă la problema noastră arzătoare, cea a locurilor de muncă. Ele nu pot fi generate fără un minim de organizare, siguranță(stabilitate) și investiții. Un lucru este cert oferta noastră nu se face auzită, nu atrage ori nu există căci investitorii întârzie să apară. Mai mult siguranța și organizarea administrativă per ansamblu nu se ridică la nivelul cerut de potențialii parteneri.
Care este soluția de salvare, ce ar trebui schimbat astfel încât comuna să progreseze iar oamenii să fie mulțumiți?!
După cum știm o problemă poate uneori avea mai multe soluții, iar rezolvările vin în timp, când mai multe minți lucrează împreună, căci geniile apar cam rar prin zonă.
Dar înainte de a găsi soluția(soluțiile) ce adresează nevoile noastre să identificăm factorii care încurajează sau împiedică crearea locurilor de muncă.
Primul factor care se poate observa cu claritate ține de educație și anume – în multe cazuri mentalitatea, comportamentul și pregătirea profesională a celor ce ocupă sau solicită poziția sau postul respectiv nu-i recomandă. Mentalitatea și comportamentul nostru sunt esențiale deoarece, în România, individul acționează cu indiferență, din obișnuiță, urmărindu-și propriul interes. Astăzi cine se raportează la noțiunile performanță, eficiență, calitate este luat în derâdere. Până și șomerul consideră că cineva trebuie să-l salveze din situația disperată în care se găsește. Se comportă ca și cum i s-ar cuveni un loc de muncă bine plătit fără să se implice, fără a oferi nimic. Își subestimează din start aptitudinile, ignoră valorile locale și naționale, nu se informeză și clachează, resemnându-se. Nu caută soluții ci doar așteaptă să-i dea guvernul ajutor și să-l angajeze patronul. Ei bine guvenul nu dă că nu prea mai are de unde, căci avuția națională s-a risipit sau însușit nemeritat de vechea gardă iar patronii nu prea sunt interesați pe moment de oportunitățile oferite de noi – probabil profiturile pe care le-ar realiza nu-s tentante. Să nu uităm că guvernul nu produce nimic real ci doar administrează resursele și munca noastră, adică ceea ce în mare măsură nu mai deține și ceea ce primește de la plătitorul de taxe.
Dacă zece indivizi puși pe furat alcătuiesc o organizație atunci comportamentul organizației va fi o copie fidelă a comportamenutului indivizilor ce alcătuiesc respectivul grup, producând mai mult pagubă decât produse sau servicii de calitate. În consecință organizația va funcționa atât timp cât resursele și oportunitățile vor exista iar legea și factorii externi(concurența, societatea civilă, presa etc.) vor permite acest lucru. Atunci când ne vom schimba acest tip de mentalitate, când nu ne vom pune speranțele doar în investițiile altora ci mai degrabă în forțele proprii, în munca noastră, când vom fi cinstiți între noi și cu noi înșine, atunci și numai atunci progresul va apare și pe ulițele noastre. În loc să ne deplângem soarta ar trebui să-i luăm exemplu pe mătcași. Ei utilizează eficient, tot anul, fiecare metru pătrat de teren din localitatea lor, au performanță în legumicultură și rezultatele se văd – cifrele comunei ca populație, venituri, investiții, valoare a proprietății etc. vorbesc de la sine.
Al doilea mare factor care influențează creșterea, stagnarea sau descreșterea numărului de locuri de muncă este administrația propriu-zisă a comunei. Evident este o organizație birocratică întrucât este părticică a administrației naționale. Deși fondurile în mare parte vin de la buget, administrația locală se poate comporta și ca o organizație de tip antreprenorial, mai precis poate realiza venituri din diferite activități pe plan local. Acum să nu ne imaginăm că doar din bugetul comunal, Primăria poate dezvolta servicii și crește numărul angajaților încât să acopere majoritatea solicitărilor. Nici nu ar fi de dorit acest lucru în condițiile în care creșterea numărului angajaților administrației locale depinde de dezvoltarea comunei – comuna aflată în regres, căci și-a dublat deja numărul de funcționari în 2004 (prin inființarea administrației Rădești), când a fost spartă în două ca o nucă stricată de ineficiența de atunci a autorităților județene și locale ; nici nu este posibil gândindu-ne la faptul că de multe ori salariile angajaților actuali nu sunt acoperite până când nu se efectuează o colectare cât mai eficientă a taxelor și impozitelor la început de an.
Drept urmare, principalele două mari obiective ale administrației locale sunt sau ar trebui să fie: îmbunătățirea continuă a sistemului educațional la nivel de comună printr-o colaborare de durată cu Inspectoratul Școlar Județean, părinții elevilor și cadrele didactice și generarea de noi locuri de muncă prin atragerea de fonduri europene, investiții private și utilizarea eficientă a resurselor de care dispune(nu numai a fondurilor de la bugetul central).
Din păcate astăzi nu pot prezenta decât un caz de ineficiență, cazul la care mă refer este cel al parcului eolian. Nici până în ziua de astăzi la întrebarea: „Ce beneficii are comunitatea(comuna) în urma dezvoltării proiectului companiei Egnatia?”, întrebare adresată tuturor factorilor de decizie din comună și investitorului, nu am primit un răspuns clar. Mai mult, spre stupoarea mea, mi s-a replicat sfidător: „Ce beneficii?” …
Concluzie. Am identificat doi factori esențiali ce influențează actuala mare problema a lipsei locurilor de muncă în comună: educația – mentalitate, comportament, pregătire profesională și eficiența și gradul de implicare al administrației locale. Soluția sau soluțiile sunt în mâinile d-voastră.
Un lucru aș dori să mai precizez, indiferent de cine conduce educația și administrația în comună, acești doi factori sunt complet interdependenți. Dacă dorim ca pe viitor să avem rezultate pozitive trebuie să realizăm acest lucru. Administrație locală lipsită de educație și educație izolată de administrația locală nu produc roade.

Autor: Florin Munteanu

In Memoriam

„Mi-am slujit ţara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta.” – George Enescu
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La patru ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul, fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice, simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?” – George Enescu

În noaptea de 3 spre 4 mai 1955, se stingea din viață, la Paris, compozitorul George Enescu. Este considerat cel mai important muzician român.

În aceeași zi, de 4 mai 1955, când la Paris incomensurabilul violonist, pianist și dirijor George Enescu ne părăsea definitiv, la Buzău avea să se nască una dintre cele mai apreciate voci ale muzicii ușoare românești – Mihaela Runceanu – un destin tragic, o interpretă, profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București, ce ne-a încântat sufletul prin talentul său.

Am ales pentru d-voastră două creații – superba compoziție, închinată poporului român, „Rapsodia Română” (op.2) a marelui nostru compozitor George Enescu
http://www.youtube.com/watch?v=qTqchZPPB10

iar din repertoriul inconfundabilei voci, Mihaela Runceanu, ne-am gândit să vă oferim piesa „De-ar fi să vii”.
http://www.youtube.com/watch?v=ZX3ohY-e8wE

Să ne gândim la ei, să le urmăm exemplul și mai ales să le apreciem talentul, muncă și devotamentul lor pentru muzică și auditoriu.

Notă. Prima fotografie – M.S. Regina Elisaveta cu artiștii George Enescu și Dimitrie Dinicu.

echipa xpressbalabanesti

Poezia, în judeţ

Lecturi publice la Tg. Bujor

Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor a marcat, joia trecută, la Biblioteca Orăşenească „Grigore Hagiu”, un punct preţios în faţa iubitorilor de poezie adevărată, de la Bujoru. Lecturi publice, sub patronajul USR.

Trei nume inconfundabile, de literaţi şi tot atâtea universuri de simţire, la întâlnirea, în numele poeziei, cu un public de calitate superioară: domnii Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei, Ion Zimbru şi Saint-Simon Ajarescu.

Primiţi de primarul Ştefan Arfire, s-a discutat – era inevitabil!- despre rosturile Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor în această parte a ţării, criza economică, viaţa românilor.

La bibliotecă, urarea de bun-venit, adresată grupului de scriitori profesionişti, a fost rostită de doamna Vica Blaga. Săptămâna bibliotecilor, onorată şi ea cum se cuvine, direct. Primarul Ştefan Arfire, prezent şi la întâlnirea cu publicul.

Invitat să preia conducerea „ostilităţilor”, Corneliu Antoniu a pus în temă asistenţa, pe scurt, cu privire la valoarea cărţilor publicate de membrii Filialei în ultimul timp, pregătirile ce se fac, în cadrul Fundaţiei Culturale „Antares”, pentru lansarea unei noi colecţii de carte de poezie, neuitând să atragă atenţia asupra Festivalului Internaţional „Serile de literatură ale Revistei Antares”, ediţia a XIII-a (27 mai – 4 iunie).

Locurile gălăţene, apreciate ca „generatoare de scriitori”. În continuare, preşedintele Filialei i-a făcut, verbal, portretul lui Ajarescu, evidenţiindu-i linia de forţă a scrisului. Pentru domnul Zimbru, portret separat. Lecturile propriu-zise, ca să mă folosesc de cuvintele unei doamne din public – „un deliciu”.

Ion Zimbru, metaforă în stare pură: „Poezia mea, a precizat de la bun început autorul, este o sumă de Dumneavoastră”. Cum să nu-l aplauzi! Ajarescu, ca dintr-o altă lume, a citit două poeme fantasciente, din „Sfidarea spirituală”, insistând cu explicaţii asupra celui intitulat „Anotimpuri de stres în Dragobathema”, dedicat măicuţei Gena Vlad, de la Cernica.

Îndemn formidabil, îmbrăcat într-un vers pentru elitele suferinţei numită poezie: „Noapte, fii demnă de ziua ce va veni!”. Corneliu Antoniu, deschizând „Fructe de mare@yahoo.ro”, volum lansat anul trecut, la Viena: „şi voi mă întrebaţi ce e poezia / şi eu vă răspund: sunteţi chiar în faţa ei!”. Priză la cititori, frumuseţea de a împărţi poezia cu aceştia.

La sfârşit, înmânate de către primarul Ştefan Arfire, pentru fiecare dintre cei trei poeţi, câte-o diplomă de excelenţă.

Explicaţie foto: Primarul Ştefan Arfire în mijlocul “comandoului” de poeţi de la Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor

Autor: Ion Trif Pleşa / 3 mai 2011
Sursa: „Viața Liberă” Galați

Notă. Festivalului Naţional de poezie „Grigore Hagiu“, Biblioteca orăşănească „Grigore Hagiu“, Şcoala gimnazială „Grigore Hagiu“, Casa Memorială „Grigore Hagiu“ – iată cum își respectă târg-bujorenii valorile. Pe unii dintre ai noștri, „intelectuali” comunali, îi deranjează denumirea Biblioteca „G.F.Tașcă” căci, chipurile, au mai pus o placă comemorativă, a Academicianului „Gheorghe Gh. Tașcă” – la școală!  … Unii dintre ei par să aibă priviri inteligente, păcat însă că nu se pot exprima (nici în scris și nici oral ). Au însă tupeu(nu curaj)! Par corecți, dar cu siguranță nu sunt cinstiți. Cine să-i mai înțeleagă?!

Ai carte, ai parte!

Se apropie cu pași repezi sfârșitul anului școlar. Cu siguranță vom avea și premianți. Echipa xpress bălăbănești și-a propus să colecteze 200 de cărți (noi sau în stare foarte bună) pentru cei cu merite deosebite la învățătură. Dacă doriți să ne ajutați, vă rugăm să contribuiți și d-voastră cu o carte. Vă putem oferi și sugestii: Mihai Eminescu, Nicolae Labiș, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Petre Ispirescu, Nicolae Iorga, Jules Verne, Karl May etc. Vă mulțumim pentru participare. După cum deja v-ați obișnuit, d-l profesor Pământ se ocupă cu colectarea cărților. Îl puteți contacta la numărul de telefon afișat la rubrica Contact de pe site-ul comunei. Vă mulțumim pentru generozitate și înțelegere.