Vitraliu în flăcări – în numele poeziei

Aşa cum primăvara tresare în firul de iarbă, poezia răsare în floarea sufletului.

Din dragoste pentru frumos, un manunchi de condeie vă aduc ofrandă – Cuvântul – „55 poeţi contemporani – pagini alese” Editura Arhip Art, Sibiu, 2010, întru bucurie şi credinţă.

Vă invităm să luaţi loc la Masa Tăcerii şi să priviţi către Coloana Infinită a cugetării şi a scrisului românesc.

Tatiana Scurtu

PREFAŢĂ:

Cuvânt de bunăvoire – la naşterea unei noi antologii

VITRALIU ÎN FLĂCĂRI – ÎN NUMELE POEZIEI

Câte definiţii se pot da Poeziei? Memoria sufletului, Rugul Duhului Sfânt, Configuraţia sinelui, Înţelepciunea clipei, Limbajul memoriei…

Poezia poate ascunde în ea sufletul Luminii? Sufletul Luminii poate fi ascuns? Se vede că da. În intimitatea fiinţei, acolo unde aproapele şi departele se logodesc şi se cunună. Ea stăruie – halo reflexiv în jurul fiecărui nume şi ne conferă privilegiul de a fi, acum şi de-a pururi.

Poezia este bogăţia săracului, e cea mai de preţ avuţie pe care, cu iubire jertfelnică, autorul o depune obol, pe altarul sinelui, unde flacăra focului sacru luminează potirul cu vin şi pâinea cea suprafirească, pregătite de împărtăşire…

Un mănunchi de iubitori de frumos, legaţi cu noduri semantice de sublimul din ei înşişi, oferă prin această Antologie un dar nesperat: o fărâmă de miez ancestral, incandescent, care poate face lumea mai suportabilă.

„Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa”- spunea poetul leton Imants Ziedonis.

Poemele cuprinse în această Antologie – sunt păsări albe, gata să-şi ia zborul în azurul nesfârşit. Un zbor săgetat de păsări măiestre – cuvintele. În fiecare pasăre sălăşluieşte un cuvânt de taină. Nu puneţi zăvoare la uşi. Singurătatea poemelor e ca un halo pe frunte de sfânt… Sufletul vorbei răsare din lut, se leapădă de umbre, aşa cum s-ar lepăda de întunericul nepământean al urâtului.

Într-o continuă stare de har, în sanctuarul de sine, poetul ne trimite braţul de crini parfumaţi, ademenitori şi îmbătători. Oficiind ritualul tăcerii, el se slujeşte de propriile arderi. Şi iată, ochii noştri văd!!!

Ce văd? Se întreabă, peste măsură de uimiţi, oamenii. Ce văd ei şi noi nu vedem? Ce aud ei şi noi nu prididim cu auzul? Văd lumina de sine izvorând, punctul pe (i)inimă… Trebuie să ai ochii limpezi, dar, limpede nu poţi vedea decât cu sufletul.

Poemele acestea sunt hohotele mâinilor, ecoul picăturii de linişte în apele lăuntrice. Albul memoriei capătă forme şi rotunjimi temporale.

Poezia uneşte, edifică, îmbunătăţeşte, strânge-mprejur, – oferă căldură, complicitate, alungă cât colo singurătatea.

Să ne bucurăm acum de noi înşine şi de cei dimprejurul nostru! În numele Poeziei!

Încă mai putem să mângâiem arbori, să primenim o fântână, să dăm nume unui copil, să mai hrănim un prigor, oficiind cu gesturi hieratice faptul de a sorbi culorile şi miresmele dintr-un lujer de crin.

Să ne câştigăm armonia, paradisul pierdut. Doar aşa vom putea, între o vremelnicie şi alta, să dăm naştere unui timp etern, al tuturor lucrurilor.

Şi, să ne câştigăm în felul acesta, dreptul la nemurire.

Poezia – dreptul nostru la spovedanie. Triumful asupra ispitei, asupra neputinţei, călcâiul gingaş strivind capul veninosului şarpe…

O taină a zămislirii spirituale…

Poezia, al cărei nume e tulbure şi seducător, suav melancolic precum glasul toacei din lemn de cireş, chemându-ne la ruga comună, ca sunetul tânguitor al limbii de clopot vestind ceasul vecerniei.

Nume dulce pentru buze neprihănite, duios şi alinător ca un cântec de leagăn.

La rostirea ei se deschid izvoarele, cerurile se spintecă în prăpăstii de-azur prea înalte, cele vremelnice se mistuie-n cele eterne, munţii se pot disloca şi rostogoli şi se pot înălţa iarăşi, maiestuoşi, într-o clipită.

În numele tău, Poezie, ne purificăm şi ne înnobilăm făptura. Ce melodie celestă!

Numele Poeziei aninat la piept pe dinăuntru. Ca să ne dea tărie în atingerea cu Infinitul. În care păşim, de la neliniştea lumii la pacea lui Cristos.

Ea ne distinge de celelalte fiinţe. Dar şi ne apropie de celelalte făpturi, înfrăţindu-ne, în numele aceluiaşi Dor mistuitor de frumos.

Poezia – cea care ne redă libertatea de a crede.

A te recunoaşte în altul, a-l recunoaşte pe altul în tine, fără a te confunda însă cu alţii, această empatie firească – ne este dată şi prin această Antologie de Poezie.

Naşterea acestui nou Prunc de Lumină este un eveniment benefic care îmbunătăţeşte destinul celor care-l aşteaptă. Orice naştere e o taină învăluită-n lumină duhovnicească, e un dar sublim din mâini divine. E un prinos sufletesc adus de creatori, Creatorului Suprem. Omagiu, ofrandă, jertfă. Pe rugul de linişte. Pe rugul iubirii.

O naştere în duh, o naştere spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.

Cu dăruire jertfelnică şi cu o ardere pe măsură, se înfăptuieşte acest act sublim, într-o fericită comuniune de spirit, astăzi, prin acest volum – care ne înveşmântează într-o pace înaltă în care adâncul de sus se oglindeşte în adâncul nostru, ne deschide ochiul inimii şi ne întemeiază sufletul pe iubire.

Graţie muncii asidue şi jertfelnice a Valentinei Becart cea veşnic îndrăgostită de frumos, care a avut ideea generoasă de a aduna creatori de toate vârstele şi condiţiile, ne bucurăm astăzi împreună, de această naştere.

Gaudeamus, igitur!

Cezarina ADAMESCU

10 decembrie 2009

Să arzi…

pe altarul cuvântului, ardere când domoală şi blândă, când mistuitoare, aş îndrăzni să afirm, că este un privilegiu – nu tocmai la îndemâna oricui.

Unul dintre aleşii sorţii (Michelangelo) era în stare să-şi ardă degetele cu flacăra cu care îşi lumina drumul ( aşa cum scrie Octavian Paler), durerea incitându-l, determinându-l să creeze cu mai multă îndârjire. Cu cât „focul” va atinge corzile cele mai sensibile ale sufletului, ale trăirilor, cu atât poetul va aşterne pe hârtie cuvinte ce nu vor putea fi „stinse” odată cu trecerea invincibilă a timpului…

Eliberarea Cuvântului din temniţa logicii, raţiunii… îi este refuzată de multe ori. După mari sfâşieri în adâncul materiei… apare punctul luminos, momentul revelator când este smuls „vălul” de pe chipul adumbrit al semnelor… Cuvintele se deschid către cel ce le caută – într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată nu-şi dezvăluie pe deplin adevărata înfăţişare, adevărata semnificaţie…

… Tu, căutător de semne –

nici o mie de nopţi de nesomn

nu vor fi destule pentru a descifra

prima taină a devenirii…

Indiferent de obstacolele care apar în cale, forţa şi frumuseţea gândului aduc pe buzele însetate ale poetului – cuvântul – ce se înalţă biruitor peste toate anotimpurile. Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porţile necunoscutului în căutarea spaţiilor pure, în căutarea magiei şi a povârnişurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrăneşte cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului – poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune . Refuzând îngrădirea între limitele existenţiale, poetul îşi asumă în scrierea sa confruntarea cu marile întrebări ale fiinţării în faţa neantului… confruntarea cu trăirile sale, devorate, măcinate de căutarea neobosită a absolutului, a Căii neumbrite de îndoială.

Rod al imaginaţiei şi al sensibilităţii, lirismul ia naştere ( de cele mai multe ori) dintr-un amestec de speranţă şi strigăt, de iluminare şi chin, de pendulare între sacru şi profan… Privind în oglinda propriei conştiinţe, aparent detaşat, poetul (spirit incandescent, predispus introspecţiei şi meditaţiei) se opreşte o clipă, întrebându-se mirat: „ Cine eşti, imagine efemeră, chip de lut?”

Întrebarea odată rostită, nu poate rămâne fără ecou. Flacăra cunoaşterii bântuie conştiinţa poetului – neîmpăcat cu senzaţia „de vid metafizic” – acesta încercându-şi aripile şi zborul în „necunoscut”… în imaterial şi ilimitat. Purtând amprenta fragilităţii lucrurilor, eul lăuntric porneşte în căutarea certitudinii propriei identităţi, identitate „risipită într-o lume a aparenţelor”.

Poetul simte nevoia permanentă de a-şi îmbogăţi limbajul, de a găsi noi mijloace de expresie şi, astfel – Cuvântul scris – purtător de semnificaţii şi sonorităţi fine, profunzime, emotivitate radioasă… să aibă forţa să producă reverberaţii cu ecouri infinite în sufletul cititorului.

„… şi dacă se va afla, întâmplător, că strigătul de la

miezul nopţii nu este altceva decât un „scâncet”… zorii

se vor „spăla pe mâini” precum Pilat din Pont…”

Valentina Becart

DIN CONŢINUT:

 CRISTINA ŞTEFAN, Iaşi

 Ţara

Nu sunt poet!

Sunt doar un tril

Din nucul falnic

 

Din Haret

Ce-l îngâna încet

Bunicul meu

Emil.

 

Sunt doar un pas

Pe-alei de tei

Sub cerul violet

Ca-ntr-un tablou

Prin des Copou

Nu sunt poet.

 

Albă privire sunt

Spre-albastrul pur

De Voroneţ

Şi sunt un dangăt

Lung, molatec,

Din asprul clopotului

Cânt

De la Văratec.

 

Sunt foşnetul pădurii

Şi umbra ei prin raza

Din Haţeg

Sunt faurul armurii

Pământului s-o leg.

 

Şi sângele

Furtunii brici

Ce a lăsat o oază

De mereu şi-aici.

 

Nu sunt poet.

Dar sunt acasă

Sunt ale mele pâinea

Şi vinul de pe masă.

E-al meu ulciorul înflorit

Cu meşteşug,

Îmi place cântecul

De plug.

 

Iubesc

 

Şi cânt cu tot

Ce mă-nconjoară

Şi-mi fac din viaţă

Un poem

Aici, la mine-n ţară.

 

ALEXA GAVRIL BÂLE, Maramureş

SPERANŢE BĂLŢATE ŞI LUMINĂ

 Numărând umbrele copacilor

căzuţi pentru biblioteci

unii rafturi, alţii cărţi

 

din ochiul pios alunecă-ţi-se

ruginite zâmbete

precum pietrişul într-o surpătură de munte

la raza lămpii fluturii murind

învaţă un preţ

mai mare decât al zborului: lumina

 

pe seară, încet coboară

ca pe umedul trunchi

al unei buturugi

bălţată ca o salamandră, speranţa

 

bătăile inimii

singura, mai nouă

retorică despre poezie.

 

CEZARINA VICTORIA ADAMESCU, Galaţi

UN MUGUR DE-ORHIDEE PRESAR-AM ÎNTR-O CARTE

Un mugur de-orhidee presat-am într-o carte

să-ţi lumineze versul pe care îl vei scrie;

păleau cuvinte albe, păleau petale moarte

dar focul din peniţă părea că te îmbie…

 

Cu lacrima din frezii eu ţi-am stropit obrazul

şi c-un surâs răbdarea ţi-am pus-o la oblânc,

când înfloreau lumine sfioase ca topazul

în tainiţele firii cutreierai adânc…

 

Şi dezgoliţi de umbre sub lespedea-nserării

alunecam alături, îmrăţişaţi în carte

simţind pe buze – roşu – acelaşi gust al sării

când despicam genunea în două-a Mării moarte.

 

Dar necuprinsu-acela, nici nu mai ştiu de vremu-l.

Îmi curge mir din gură, când îţi citesc Poemul…

DAN SÎRBU, Timiş

DIMINEŢILE LUMII

S-a  născut cuvântul din lumină.

Lumina, mai apoi, a generat

Viaţa – iluzie cristalină –

Din praful căreia ne-am întrupat.

 

Ne-am zamislit istoria în timpuri

Rănite de războaie-n chip de hidră

Şi ne-am călcat şi umbra din nisipuri,

Rătăcitoare-n veşnica clepsidră.

 

Am inventat iubirea, suferinţa,

Speranţa îndrăgită ntr-o idee

Şi-n dimineaţa lumii doar credinţa

Ne-nvăluie cu albe curcubee.

 

Ne vom întoarce-n praful răspândit

Ermetic în clepsidre din trecut

Şi vom renaşte-n cei ce ne-au iubit

Ca să putem s-o luăm de la-nceput.

 

MARIANA ROGOZ STRATULAT, Iaşi

MI-S VISELE CĂRARE

Mi-s visele cărare ştearsă

când amintirile-şi revarsă

puhoi de ape, vorbe multe,

stau cerbii în poieni s-asculte

şi coarnele le cresc încet

ca rămurişul de făget.

Mi-s clipele într-o uitare

de naştere şi căutare

când stelele-au murit în ochi

şi melcul cântă de deochi,

de mers căzut pe brusture

şi pe urzici să usture.

Mi-s dorurile-ngrămădite

în vechile cântări cioplite

pe frunza neagră de cucută,

pe limba peştelui tăcută,

culcat în mare, în ocean

să-şi doarmă timpul cu alean.

 

MIRELA ŞOVA, Bucureşti

RĂBUFNEŞTE IARNA-N NOI

Stă ascuns în mine-un sloi

Netopit. Netulburat.

Răbufneşte iarna-n noi,

De spunem : „M-am săturat…”

 

Cum de-l ştiu? Puţin sclipind,

L-am zărit. Raza de har

Mi l-a arătat, glumind:

–         Ca să ştii de el, măcar.

 

Ah, un sfat mi-ar trebui,

Să mă-ncurajez. Ceva…

–         Uite cin va birui:

Cel ce capu-şi va pleca.

 

Ghiocelu, -atât de mic,

Neajutorat părea –

Dar se-nalţă şi pe frig –

O smerită floricea.

 

Sloiul nu se va topi,

De nu-i primăvară-n gând.

Când tristeţea va muri,

Flori vor răsări, curând.

 

TATIANA SCURTU, Călăraşi, Rep. Moldova

 PEISAJ

Pian şi candelă de ceară

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

 

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă discerni.

 

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

 

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcearea noastră s-o asculte.

 

Vibrează peste amândoi

Şi note umede din noi,

Acorduri vii de primăvară,

Pian şi candelă de ceară.

 

Cum aplic pentru programul de patinaj „10 ore pe gheaţă”?

Pentru a putea participa avem nevoie de următoarele informaţii: numele şi prenumele – data de naştere a participantului(băiat sau fetiţă), numele şi prenumele părinţilor sau a tutorelui, adresă şi număr de telefon.

Pentru utilizatorii de internet, ne puteţi contacta la adresele noastre de e-mail de la rubrica „Contact”, pentru cei care nu au acces la internet pe o simplă foaie de hârtie treceţi datele menţionate mai sus(puteţi introduce foaia într-un plic pentru confidenţialitate) şi lăsaţi-o la şcoala din sat, profesorului de sport sau învăţătorului menţionând în scris pe foaie sau plic – „pentru programul 10 ore pe gheaţă”. Pentru înscriere ne puteţi contacta şi telefonic(0743177997 – 0721277076) sau prin oricare dintre colaboratorii noştri din comună(vezi rubrica „Contact” de pe site-ul nostru).

Datele furnizate vor fi trecute într-un formular tipizat ce va fi trimis ulterior părinţilor pentru a solicita acordul scris al domniilor lor(în cazul celor selectaţi să facă deplasarea la Galaţi).

La taifas cu Pietrosul

Pe coasta unui deal, arsă de foc, iarba crudă se-nfiripa răzleţ. Mieii ţopăiau ca lăcustele. Aerul proaspat de primăvară te-nbujora. Deasupra Hrainei codrul fredona elegii cu aromă de tei. Pete răzleţe de nori colindau cerul fugărite de vânt. Soarele radia timid. Şopârlele somnoroase se bucurau de fiecare rază. La auzul paşilor măturau cărările cu cozile lor alungite, acunzându-se rapid în iarba-naltă.

—————————————————————————————————————————-

Un bătrân chibzuit îşi depăna amintirile privind cerul încărcat de aştri. De-o vârstă cu el, doi nuci vânjoşi cu braţele crestate de viscol îi ţineau de urât.

– E sfânt cerul leatule! spuse Văraticul încercând să-i abată gândurile mohorâte

– E Tatăl Nostru răspunse bătrânul în dodii …

– Vezi tu vecine, de zeci de ani, zi şi noapte căutăm să-i desluşim taina! Şi tu, tu o biată făptura lipsită de minte, scrutând la El câteva ceasuri, crezi că ţi-e dat să-i citeşti rostul! Câtă făţărnicie! Vreţi să-i cunoaşteţi taina, dar priviţi Sus când durerea-i povară! îl apostrofă Pietrosul trântindu-i în spinare o desagă mult prea mare pentru a o putea duce.

Bătrânul nu se pierdu! Îşi scutură capul şi-i răspunse rece:

– Noi suntem născuţi din păcat fiind blestemaţi să trăim în ispită! Rostul vostru este să proptiţi cerul. Când voi şi codrul de pe deal nu veţi mai fi ne-om duce şi noi căci soarele, eternul nostru prieten, nu ne va ierta aroganţa. Suntem legaţi de Sus Pietrosule! Crezi oare că nu ştiu?! De n-aveam minte, de n-aveam suflet te-aş fi trântit demult în fânul moale! Am obosit să-mi sparg palmele Pietrosule! Dar cum sa-ţi las fratele singur la bătrâneţe? Cum?

De jumătate de ceas liniştea domnea regeşte. Bătrânul prins cu gândurile lui uitase de nuci. Cerul era impunător. Atât de ascuns, atât de găurit de aştri!

– Ascultă „tinere”, rupse ironic Pietrosul tăcerea! Mila e pentru cei săraci cu duhul, nu pentru mine! Am fost blestemaţi să fim împreună? Da, dar de nu umbreaţi ţărâna trăiam în paradis! De-aţi fi fost ca noi – pământul respira, de eraţi iarba – transpira ; de eraţi piatră – eram brazi…

– „Tinere”?! Pietrosule eşti cărpănos şi-nţepi ca viespea! Nu am avut de ales! Ne-am pomenit cu voi şi voi cu noi! Nu încerca să-nţelegi ce nu ne-a fost dat să pătrundem! Înflorim, privim soarele şi ne strecurăm în pământ mânaţi de vreme. Nu vezi ce viclean e ceasul?! Ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, la asfinţit ne tolănim în aşternuturi încântaţi de puful pernei ; suntem nişte orbi lacomi priponiţi de vreme între scoarţele unei căruţe ce bâjbâie pe cărări întortocheate până ce-i cad cercurile. Apoi se duc pe rând spiţele, oiştea, menirea…

– Nu-s veninos omule, tună Pietrosul! Mă răzvrătesc umanităţii! Cum voi, un singur chip, distrugeţi tot lăsând în urma voastră umbre?! Ce rost mai are veacul când graba voastră-i molimă precoce?

– Am fost cândva fraţi nucule! Ne respectam, ne dojeneam doinind împreună cu semenii tăi. Nesaţul însă ne-a schimbat. Nu mai suntem noi, ne-am pierdut de lumea voastră, ne-am rătăcit rostul, ne-am preschimbat în zmei cu ambâţ de zei! Suntem „mândri” nucule, dar singuri – împotriva tuturora … bâiguia bătrânul ameţit de aroma florilor de nuc.

Văraticul urmărea pârtiile de foc ce străbăteau cerul. Fiecare strop de lumina îl încânta, chiar şi zbenguitul unui licurici somnambul. Vântu-i răsfoia zgomotos frunzele trâmbiţând deschiderea cerului. Primii coconi legau rapid pe ramuri grăbiţi de barză. Împlinit, nucul cu goga de porţelan trosnea din braţe mulţumind Cerului.

————————————————————————————————————————–

Cu paşi sterpi cobora sprijinindu-se în cârja smălţuită de cauşul palmei. Două traiste de iută pline ochi cu nuci verzi pendulau nehotărâte pe umăru-i osos. Marţea era zi de târg la Bârlad. De-ar merge nucile ca şi vişinile bine-ar mai fi, spuse bătrânul uitându-se lung la cărarea ce unduia spre uliţa satului.

La Bălăbăneşti, nucii creşteau peste tot, pe râpi, prin vii şi curături, prin ochiuri de pădure. Rar întâlneai gospodărie în sat fără să n-aibă-n curte sau la câmp un pui de nuc. Nopţile de mai când înflorea nucul erau magice. Niciodată bătrânul nu prinse una. Duhul nucului nu-i ierta îndrăzneala. Pleoapele-i cădeau acoperindu-i ochii ca o cortină ce tăinuia scena unui spectacol unic.

Rezultatele “referendumului” preşedintelui Băsescu

99% români le plac manelele iar 1% se abţin sau nu le plac această formă elevată de exprimare a trăirilor neamului românesc.

Astfel, după două milenii de supremaţie doina a fost detronată. Eminescu se poate odihni liniştit la marginea mării întrucât a răsărit o nouă stea pe plaiul mioritic – Adi Miracol. Domnul Geoană nu mai contestă rezultatele întrucât îi este teamă de flacăra violet care deja ia terminat cariera.

Mi se pare totuşi că preşedintele are dreptate(deşi scorul este bineînţeles nerealist). Afirm acest lucru deoarece nepotul vărului tatei şi-a angajat manelişti la nuntă, la botez – Costică tot manelişti a împăcat iar de Revelion comunitatea românilor din Ottawa a dănţuit toată noaptea pe ritmurile orientale ale cunoscutului Vali Furtună-Gu(i)ţă&Co. La noi în sat acest curent are acoperire largă vibrând prin Fundătură când cineva uită repetitiv, “din greşeală”, casetofonul la maxim – stresând comunităţile de găini din mahala sau prin curtea vreunuia pasionat de sunete vocale lungi.

Pentru cei care îndrăgesc muzica orientală le recomandăm, la adresa de mai jos, o superbă piesă a interpretului azer Alihan Samedov – “Sen Gelmez Oldun” (Balaban). Balaban este un instrument muzical azer folosit la nunţi sau diverse ceremonii. Un grup tradiţional de muzică din Azerbadjan este compus din doi balabanişti şi un percuţionist.

http://www.youtube.com/watch?v=wujOxo93SjU

Legământul corupţilor şi soluţia de compromis

Acum câţiva ani, prin 2007-2008, la Galaţi, la sfârşitul examenului de bacalaureat s-a împărţit şpaga. Fiecărui profesor din comisia de supraveghere îi revenea în jur de 15 milioane. Printre ei şi unul care nu vroia să se-nfrupte. Doar unul! Nu doi, nu trei! Doar unul. A închis ochii, s-a ascuns, s-a fofilat, a refuzat …. În zadar! Colegii i-au tăiat-o scurt – eşti cu noi ori împotriva noastră! Ce să facă omul? Copil mic, probleme de sănătate cu soţia, chirie – nu-şi putea pierde locul de muncă. Cu silă a acceptat plicul. La încheierea socotelilor cu pas abătut, măcinat de remuşcări, a plecat spre casă. În drum nu s-a opri la bodegă, la una mică, ci direct la biserică. Părinte i-am luat mărturiseşte tânărul profesor, dar nu-i merit. Nu mi se cuvin! Dăruiţii celor ce au nevoie!

—————————————————————————————————————————-

Această metodă de împărţire a şpăgii este un concept unic de management românesc prezent în toate breslele de la cea a “educatorilor” gălăţeni până la cea a “miliţienilor” timişoreni. Povestea postată este adevărată, persoana în cauză fiind mai tot timpul marginalizată în societatea românească de astăzi datorită convingerilor sale.

Crimele NKVD-ului în Basarabia

“Referindu-se la arhivele ministerului de interne, membrii comisiei spun că au descoperit până în acest moment zeci de dosare și procese verbale ale Troicii Speciale (n. r. Troicile NKVD au fost, în istoria sovietică, comisii formate din trei persoane însărcinate cu ceeea ce se numeşte astăzi pedeapsa extrajudiciară [внесудебная расправа, внесудебное преследование]. Troicile au fost introduse ca un organ paralel cu sistemul oficial legal pentru pedepsirea rapidă a elementelor antisovietice.) “Potrivit datelor, majoritatea verdictelor Troicii Speciale din RASSM(Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) se terminau cu sintagma – Rastreleati (împușcat). Foarte puține dosare din cele care au ajuns pe masa troicii speciale au avut altă concluzie decât cea menționată mai sus. Există procese verbale care arată că aceste ședințe ale Troicii puteau avea loc de 2-3 ori pe zi, iar în cadrul lor peste 200-300 de persoane erau condamnate extrajudiciar la moarte”, a precizat Gheorghe Cojocaru, președintele comisiei pentru studierea crimelor comunismului.”

Sursă: http://www.unimedia.md/?mod=news&id=16913

Nicolae Sulac – “Pe pământul nostru” drag ….

“Suntem trataţi ca nişte câini, deşteptaţi-vă români!”

http://muzicamd.wordpress.com/2010/01/03/video-nicolae-sulac-pe-pamantul-nostru/

 

Programul “10 ore pe gheaţă”

În atenţia părinţilor din comună!

Selecţionăm 5 copii( 3 baieţi şi 2 fetiţe) din comună(satele Bălăbăneşti, Bursucani, Lungeşti şi locaţiile Zimbru, Gară) cu vârstele cuprinse între 6 şi 10 ani care şi-ar dori să înveţe să patineze. Fiecărui copil oferim un program gratuit de 10 ore de patinaj sponsorizat de Xpress Bălăbăneşti şi centrul de selecţie al echipei Gladiators Dunărea Galaţi. Asigurăm instructaj, patine şi echipament de protecţie pe parcursul şedinţelor de patinaj, plus achităm cheltuielile de deplasare ale micuţilor.

Dacă doreşti să-i oferi o experienţă plăcută copilului tău, dacă doreşti imagini inedite cu fiul sau fiica ta patinând într-una din cele mai mari arene de hochei din ţară aplică pentru programul „10 ore pe gheaţă”.

În cazul în care vor fi mai mulţi doritori selecţia se va face în urma unei trageri la sorţi. Ar fi de dorit ca la fiecare deplasare, unul dintre părinţi să însoţească pe rând prima echipă de patinatori din Bălăbăneşti. Fiecare cerere de înscriere va fi tratată cu deosebită atenţie şi seriozitate. Pentru a completa locurile disponibile în cazul în care nu vor există suficienţi doritori, pot participa şi copii din alte comune vecine localităţii Bălăbăneşti inclusiv oraşele Bârlad şi Bereşti. Plecarea se va face în grup din Bălăbăneşti. Pentru mai multe detalii ne puteţi contacta la numerele de telefon 0743177997 – 0721277076 sau la adresele de e-mail de pe site-ul publicaţie noastre. Data limită de înscriere 20 August 2010. După această dată nu se vor mai prelucra eventualele cereri. Te aşteaptăm în lunile octombrie şi noiembrie 2010 la Galaţi alături de micuţii hocheieşti gladiatori din Galaţi, Şiviţa şi Şendreni.

Grigore Vieru în România Mare

Foarte multe s-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi despre marele reprezentant al identităţii româneşti din Basarabia – Grigore Vieru, care a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei cu vocea sa vie a conştiinţei româneşti.

Grigore Vieru va rămâne în memoria noastră prin dragostea sa pentru limba şi istoria românilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin idealurile pe care le-a slujit neobosit. Ne amintim cu drag de primul nostru ABECEDAR… primul abecedar naţional, e meritul lui, el ne-a învăţat să nu uităm de unde venim, unde ne sunt rădăcinile şi faţă de ce popor avem o răspundere morală.

Luni 15 februarie 2010, Biblioteca „V.A. Urechia” în colaborare cu Liga Studenţilor Basarabeni din Galaţi a organizat o serie de manifestări culturale dedicate lui Grigore Vieru care pe 14 februarie ar fi împlinit respectabila vârstă de 75 de ani, cei prezenţi au avut ocazia să participe şi la vernisajul expoziţiei de carte „Lacrima sufletului românesc din Basarabia”, unele din versurile recitate de tinerii români de pe ambele maluri a Prutului au fost special dedicate marelui poet. Toate chipurile adunate acolo au exprimat un profund respect pentru toată viaţa poetului închinată marelor sale valori, veridice etaloane pentru un adevărat suflet românesc. Copii tineri, copii mari-toţi având o bucăţică din podul de flori în sufletul lor, pod pe care marele nostru poet l-a vista şi l-a dorit din toată inima. Prin versul său care educă şi promovează gândurile înălţătoare, gânduri ce doar un suflet curat era în stare să simtă, au vrut să redea o bucăţică din lumina ochilor Poetului elevi şi studenţii ce îşi doresc din toată inima că toţi să cunoască istoria şi suferinţa poporului nostru din perspectiva unei dureri cu „geana udă”, pe care toată viaţa a simţit-o şi a purtat-o Grigore Vieru, ce s-a considerat „lacrima lui Eminescu” şi pe bună dreptate, un promotor al patriotismului şi speranţei nemuritoare.

În amintirea…

lui Grigore Vieru

Din când în când

Amurgul dintr-o liră

Mai scoate un oftat.

Orfeu ce o lasă

Plecat în noapte e

Gonit de vis adânc,

Ori alergând după o clipă

Imaginea îi pendulează

încă între lumi.

Ce a rămas e lume vie

Ce va veni sunt gânduri bune.

Cât calm lasatu-ne-a el nouă

Şi câtă lumină a luat cu el

Pierdut e om, ucis de clipă

Dar veşnică-i a lui aripă.

(Diana Macaru)

La distanţe de decenii, poate galaxii cerul se îndură să ofere un dar aşa de valoros omenirii, noi, cei de rând suntem datori să păstram toată nobleţea unei vieţi trăite cu demnitate pe timpuri atât de vitrege şi cu atât mai mult suntem responsabili să transmitem mai departe, generaţiilor viitoare, imaginea intactă a unui „copil” ce-şi va dori mereu „mama” aproape, urmându-i exemplu, evlavia, cât şi iubirea necondiţionată, străduindu-ne să-i păstrăm lumina LITEREI cât mai albă în ochii noştri, cât ea nu se va stinge EL va trăi.

Lui Grigore Vieru

Plâng izvoarele întruna

Plânge cerul, plânge Ţara

Unde ne-aţi ascuns poetul,

Unde ne-aţi ascuns comoara?

Când Basarabia era întunecată

Cu versul el a luminat-o,

Imperialiştii vrut-au s-o sugrume

Dar el prin cântec a salvat-o.

El s-a închinat în taină

Pentru scumpul lui popor

Pentru neamul românesc

Pentru trecut, prezent şi viitor.

Plâng Carpaţii, plânge Prutul,

Plânge Nistru şi Siretul,

Unde ne-aţi ascuns comoara,

Unde ne-aţi ascuns poetul?

(Mihai Cretu)

Sursă: http://lsbgl.wordpress.com/

 

Voievodul caielelor

Eu sunt Dingă de pe Vale/Din deal, de la telefoane/Zeci de cai am potcovit/Mii de potcoave-am călit/Am bătut multe caiele/Am băut vin din cofere/Iapă, mânz sau armăsar/Nu am iertat nici un cal/Cu raşpil-am curăţat/Cu cuţitul am rotunjit/Unghiile pe potcoavă /Şi potcoavele pe gloabă/Iar dacă a şchiopătat/Mitroiu mi l-a salvat/Pe săteni nu i-am iertat/Suta de lei eu le-am luat/Că-i grea munca de fierar/Primeşti copite în dar/Calu-i drac şi dracu-i cal

Şchiopătând maestrul Dingă traversă puntea ce lega Fundătura de Poştă şi Primărie. Cu pas zgârcit urca dealul. Cărările erau înguste şi lungi iar dealul mai abrupt ca niciodată.

– Greu mai urci dealul Aurele! se auzi din fundul grădinii un glas răguşit

– Ce sa-ţi fac nea Vasile dacă te-ai cocoţat sus, pe Deal!

– Ai venit sa-l încalţi sau să-i iei măsuri?

– Nu mai scapă, îi pun pantofi de oraş. Vine iarna nu-l pot lăsa să-i degere unghiile!

Dingă îşi înşiră cu grijă ustensilele pe un butoi de tablă ruginit aşezat cu gura-n jos să nu-l umple ploaia. Un ciocan, un cherpedin, o raşpilă şi o jumătate de cuţit fără mâner erau cam tot ce avea la dispoziţie. În fundul genţii patru potcoave legate cu sârmă, frumos lucrate la văpaie de cox, aşteptau cumiţi să fie rânduite pe copitele surului.

– Caiele ai? Aşa ne-am înţeles…. Răspunsul întârzia să apară. Ai spus ca-i luat din târg … Ai sau n-ai?

– Am măi Aurele , numai dă-mi răgaz să caut foarfeca …

Calul era legat de coşar. Neliniştit, necheza din când în când, strecurându-şi botul buretos printre scânduri încercând să mai tragă un ştiulete. Dingă se apropie de cal, îl mângaie pe coamă şoptindu-i prieteneşte:

– Puiule, am să te fac baiat frumos, să mergi marţi la iarmaroc!

Îi apucă copita din faţă proptind-o tacticos pe piciorul drept uşor îndoit. Cu raşpila se apucă de curăţit până ce un alb lăptos apăru de sub mizeria uscată. Potrivi potcoava pe copită. Mai avea de luat până să se aşeze perfect pe partea cornoasă. În loc de ţigară două caiele îi atârnau în colţul gurii. Prinse cu simţ de răspundere copita, ţintui cuiul cu cap pătrat într-una din găurile potcoavei altoindu-l cu ciocanul până ce străpunse unghia groasă. Apoi una după alta un colier de caiele înconjurară copita. Reteză cu măiestrie capetele cuielor îndoindu-le să nu iasă. Cercetă cu atenţie unghia aşezând, cu grijă, piciorul jos pentru a se odihni. Nici nu apucă patrupedul să se dezmeticească căci se şi trezi încălţat.

– Nea Vasile dinainte mai merge cum mai merge, dinapoi o s-avem de furcă!

– Dacă face pe nebunul îi pun în bot ….

Gheorghe Ghe. Taşcă şi şcoala din Bălăbăneşti

Gheorghe Ghe. Taşcă(Iorgu Taşcă)

Zilele trecute s-au împlinit 135 de ani de la naşterea – 30.01.1875 – lui Gheorghe Ghe. Taşcă, primul copil a lui moş Gheorghe Taşcă din Bălăbăneştii Tutovei. În rândul sătenilor era cunoscut şi sub numele de Iorgu.

Prin muncă asiduă şi activităţi diverse Gheorghe Ghe. Taşcă avea să ajungă în rândul acelora care influenţau mersul vieţii românilor. Economist de seamă, a fost ales membru corespondent şi apoi membru plin al Academiei Române.

Regimul comunist preocupat continuu cu distrugerea vechii intelectualităţi a neamului îi retrage abuziv titlul de academician. În anul 1952 este arestat şi mutat prin mai multe închisori. Lipsit de orice îngrijire medicală, Iorgu Taşcă s-a stins din viaţă, după o grea suferinţă la 12 martie 1951. A fost înhumat în groapa comună a închisorii, la Sighetul Marmaţiei.

Ion Grigore Oprişan spunea despre Gheoghe Ghe. Taşcă:

„A făcut apostolat la catedră

A făcut misiune la tribună

A făcut sacerdoţiu la moşie

Fecior de ţăran – a iubit cu pasiune ţăranul şi pământul…

A fost ca un părinte al ţăranului şi al satului.”

După Revoluţia din 1989, în noile condiţii ale dezvoltării democraţiei româneşti, Academia Română în şedinţa din 24.02.1995 îl repune pe Gheorghe Ghe. Taşcă în drepturi anulând nedreptatea săvârşită de regimul totalitar.

Şcoala „Gheorghe şi Maria Taşcă” – Amintiri şi recunoştinţă

Moş Gheorghe Taşcă grijuliu cu copii săi s-a gândit din timp la modul de împărţire a averii sale după ce nu va mai fi pe această lume pământeană. În testamentul din 1926 lasă fiului său Iorgu casa, curtea şi livada. Pe acest loc profesorul trebuia să construiască o şcoală „cu bibliotecă, cu casă de sfat şi cetire”. În 1935 construcţia este terminată. La 15 septembrie clădirea este inaugurată în prezenţa sătenilor, a urmaşilor lui Gheorghe Taşcă şi a politicienilor din Bârlad. Slujba de sfinţire a fost făcută de preotul Spiridon Spulber care tocmai fusese numit preot paroh la Bălăbăneşti( la 1 septembrie). La inaugurare, învăţătorul Ion Solca (director al şcolii, în funcţie până la începutul celui de-al doilea război mondial) împreună cu copii au prezentat un program artistic. Elevii au fost deosebit de încântaţi. Noua şcoală avea să devină rampa de lansare pentru mii de suflete de-a lungul  deceniilor de existenţă a instituţiei. A fost un eveniment important pentru viitorul comunităţii deoarece din acel moment copiii nu au mai fost forţaţi de împrejurări să înveţe prin diferite locuri improvizate – case particulare sau încăperi lipsite de spaţiu (la data respectivă, în Bălăbăneşti, erau două locaţii unde se ţineau cursuri, una pe Vale, cealaltă în mahalaua Tăşculeşti).

În anul 1948 odată cu aplicarea Legii Învăţământului după model sovietic, şcoala îşi pierde denumirea. La scurt timp dispare şi placa de marmură cu numele „Şcola Gheorghe şi Maria Taşcă”.

În anul 1990, odată cu schimbările politice ce au urmat, şcoala îşi recapătă numele avut până la 1948. Cu această ocazie în prezenţa lui George Felix Taşcă, nepotul lui moş Gheorghe, se ataşează şcolii o nouă placă cu denumirea celor ce au contribuit la construirea acestui edificiu. Astfel, la Bălăbăneşti, lui moş Gheorghe avea să i se facă dreptate.

Trebuie menţionat faptul că familia Taşcă a avut un rol important în dezvoltarea şi promovarea culturii la Bălăbăneşti. Prin contribuţia lor (Gheorghe Taşcă, Iorgu Taşcă, Geo Taşcă, Ştefan Procopiu, etc), a acestor oameni educaţi cu caracter nobil, comuna Bălăbăneşti este astăzi o localitate care nu şi-a pierdut trecutul în colbul timpului. Bălăbăneştiul lor reprezentă un tărâm de valori creştine ce emană lumină, căldură, sacrificiu, datorie. Un exemplu grăitor este Gheorghe Felix Taşcă(Geo Taşcă), cel mai important „scormonitor” în trecutul satului. Informaţiile adunate de el sunt cuprinse în 27 de studii, cărţi, articole despre Bălăbăneşti, Tăşculeşti, Balabani, Codreni, Vârgoliceşti, Bodeşti, Munteni, etc.

Vă prezentăm mai jos un fragment din testamentul care consfinţeşte dorinţa lui Gheorghe Taşcă, de a lăsa drept moştenire fiului său, casa, locul, livada şi-o îndatorire – „să se ridici un local de şcoală …”. Nouă ani mai târziu, în anul 1935, primii elevi aveau să treacă pragul şcolii „Gheorghe şi Maria Taşcă”.

„ …. Mai las fiului meu Iorgu şi casă cu tot locul ei şi cu livada împrejmuitoare. Pe acest locu fiul meu Iorgu va faci să se ridici un local de şcoală cu bibliotecă cu casă de sfat şi de citire, în contururile în care el va crede de cuviinţă, această şcoală va purta numele de şcoală şi casa de sfat „Gheorghe şi Maria Taşcă”. Este drept lucru ca lumina pe care Dumnezeu au herezit-o fiului meu să caute s-o împărtăşească şi altora” 1926 septembrie 18.

Gheorghe Taşcă

Informaţii şi text: Neculai Pământ şi Florin Munteanu

Documente scanate: Primăria Bălăbăneşti