Maria din Magdala
În viaţă avem parte de momente care ne îmbogăţesc spiritual mai mult decât reuşim, poate, în tot traiectul ei. Aşa s-a întâmplat cu mine, când mi s-a oferit ocazia să citesc cartea Hannei Bota, „Maria din Magdala”.
Este vorba, aşa cum apare scris şi în prolog, despre iubire, o iubire tridimensională (telurică, raţională, spirituală) – care poartă un singur nume – DUMNEZEU.
Miruna, în dorinţa ei de a deveni un arhitect renumit, se caută de fapt pe ea însăşi. Este o căutare karmică, ce o însoţeşte peste tot, dar pe care abia pe tărâmul sfânt o conştientizează cu toată fiinţa. Unde altundeva…?!
Asocierea numelui Miruna de cel al Mariei poate fi privită, în cele din urmă, ca fiind cheia acestei cărţi. Pentru mine semnifică împlinirea iubirii prin sacrificiu, asemenea Mariilor din Noul Testament, care nu şi-au aflat liniştea eternităţii decât prin puterea sacrificiului.
Să ne amintim de Sf. Fecioară Maria care, încă de la venirea ei pe lume – când Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana erau îmbătrâniţi de ani şi de povara sterilităţii -, a avut destinul însemnat, fiind dăruită de la fragedă pruncie Casei Domnului. Şi în curăţie a trăit până la sfârşitul vieţii ei pământene, dăruindu-şi singurul Fiu spre mântuirea neamului omenesc…
Dar volumul de faţă ne trimite spre o altă Maria, Maria Magdalena, al cărei destin pare a-l reface, într-un anume fel, eroina cărţii.
Romanul este structurat în cinci părţi:
Prima parte – numită Haţorul – ne dezvăluie misterul alegerii Mirunei de a călători pe plaiurile canaaniene. Tânăra de 27 de ani, cu o structură fizică delicată, se lasă antrenată de provocarea regăsirii propriului EU, după parcurgerea unui lanţ însemnat de eşecuri amoroase. Entuziasmul manifestat în munca ei de arheolog îl copleşeşte pe cel care o va însoţi cu toată dăruirea, în căutarea ei până la înălţarea dezrobitoare. „Înşelătorul” Iacob va şti să descopere şi să stingă „amărăciunea” Mirunei, care acum pătrunde în labirintul revelaţiilor mântuitoare.
Iacob realizează misiunea Mirunei, îndrăznind să o numească naghid (trimis al Domnului) şi vrea să facă parte din „oastea” ei nevăzută, de entităţi care o vor îndruma pe calea înţelepciunii universale.
Partea a doua – Ierusalimul teluric – ne relevă cea de-a doua viziune a Mirunei, viaţa Mariei Magdalena, aici cu numele de Miriam. Într-o descriere emoţionantă a sacrificiului perpetuu, trăit de Miriam, descoperim naiva fetişcană ispitită să guste din dulceaţa amorului cu cel care ar fi trebuit să o îndrume pe calea aleasă, „bunul” Shimon. Aici identificăm semnificaţia mirului, care este, în egală măsură, simbolizat atât ca preţ al deflorării infantilei „mieluşeli”, cât şi ca dovadă a credinţei şi iubirii absolute pentru Hristos.
Miruna, în delirul febrei, înţelege din secvenţele retrăite din viaţa lui Miriam că trecutul vrea să fie dezvăluit şi îndreptat prin chiar însăşi sacrificiul ei.
Vieţile celor două eroine seamănă uluitor de mult. Dăruirea în braţele fariseului Shimon devine la fel de neîngăduită ca şi cea trăită de Miruna cu preotul romano-catolic Teofil. Cele două iubiri sunt în egală măsură atât divine (datorită purităţii amoroase dăruite de cele două tinere femei, Miriam şi Miruna), cât şi luciferice (prin încălcarea jurămintelor castităţii de cei doi bărbaţi, Shimon şi Teofil).
Partea a treia – Magdala – pătrunde şi mai adânc în înţelegerea semnificaţiei febrei Mirunei şi a rolului ei misionar. Ajunsă, alături de Iacob, în satul Azariyeh, cunoscut ca Vechea Betanie, va pătrunde şi mai mult în viaţa lui Miriam, care ne apare drept Maria Magdalena, sora lui Lazăr şi a Martei. Neputinţa Mirunei se adânceşte şi, totodată, se risipeşte o dată cu ultima ei iubire, trăită alături de Iacob. Acesta, în braţele Mirunei, rezonând neaşteptat cu lumea ei interioară, în ciuda deciziei de a nu se mai căsători nicicând (era văduv de şapte ani), simte nevoia prezenţei ei permanente.
Miruna conştientizează viaţa uşoară pe care a trăit-o, asemenea lui Miriam, care alesese acest defăimător drum în locul ruşinii judecării pe nedrept a familiei ei de către comunitatea, cu legi foarte aspre, în care trăiau.
Desfrâul existenţei ei este încununat cu acelaşi parfum al virginităţii pierdute (mirul), primit, ironie!, tocmai de la unul dintre cunoscuţii lui Shimon. Acum mirul ne va conduce în misterul iubirii biblice, consemnat şi analizat şi de alţi iubitori ai condeiului, iubirea femeii păcătoase pentru Hristos. Şi totuşi, femeia blestemată de semeni este preţuită şi iertată de însuşi Hristos.
Partea a patra – Drumul îngust – întăreşte legătura karmică dintre Miruna şi Miriam. Miruna, deşi din ce în ce mai bolnavă, nu cedează presiunilor corpului ei din ce în ce mai slăbit, care o chemau într-o nouă aventură spitalicească, şi decide să deznoade misterul vedeniilor în căutarea propriei mântuiri sau, cum apare în carte, în aşteptarea vorbelor sacre „nici Eu nu te osândesc!”.
Starea de delir a Mirunei este absolut necesară, fiindcă – oricât de dedicaţi lui Dumnezeu am fi – starea de inconştienţă este cea care ne dezvăluie cel mai clar şi mai coerent firul sacru, fără a cădea în sminteală.
Apocalipsa îşi cere un nou tribut, o nouă nuntă a Mielului. Miruna deja ştia… Trebuia să se întoarcă acasă la Teofil.
Ultima parte – Acasă – devine şansa Mirunei de a accepta sensul iubirii, acum identificată cu cea kenozică, dintre ea şi Teofil şi, în sfârşit, de a se ierta pe ea însăşi. Şi cum iertarea cerea sacrificiul suprem, Miruna va deveni donatorul ales pentru sora ei mai mică, Dora, care revenise din rătăcire la acelaşi Teofil. Teofil salvează astfel trei vieţi: a Mirunei, a Dorei şi pe a lui însuşi. Blestemul se risipise… Miruna fusese aleasă mireasa Mielului.
DANIELA GÎFU
Sursă: http://revista-ecoul.com/scriitori-despre-scriitori/daniela-gifu-despre-hanna-bota/
Balabanesti 
Comentarii recente