Adesea îmi cert mâinile, fiindcă nu sunt mai înfrânate, mai atente pe cine şi cu cine se îmbrăţişează. Când îşi întâlnesc suratele, desigur, cele pedante, curtenitoare, afectuoase, devin prea zglobii. Chicotesc nerăbdătoare unele cu altele, apropiindu-se nepermis de mult. Mai dezlipeşte-te de poţi de aparţinătorul acestora!!!
Le iubesc, totodată, că dăruirea lor este sinceră, fără false pudori sau codeli feciorelnice. Pur şi simplu vor să iubească, până când – din nu ştiu ce frustrări sau oferte apărute peste noapte – un masiv obstacol sau mai multe (Sâc!) vătămează dialogul lor.
Citeam deunăzi o lecţie civică, semnată de Lucian Vasiliu, vrednic fiu al Baaadului[1], numită sugestiv Despre mâini şi mâine, fără mânie, dar acele rânduri nu-mi satisfăcură pe deplin aşteptările. Adevărat, surprinde admirabil fel de fel de îndeletniciri la care sunt supuse mâinile noastre, pare-se însă că a preferat o altfel de abordare, una mai generală. Nu insistă asupra niciunei isprăvi de-a mâinilor. Mi-am zis că aş putea încerca să brodez eu câte ceva despre parfumul mâinilor făpturii ce te îmbrăţişează cu iubire, în aşteptarea unui răspuns asemănător, dar fără a avea pretenţia de isprăvire a cutezătoarei intenţii. Mi-am lăsat mâna dreaptă să îmbrăţişeze stiloul, lăsând-o să comunice în felul ei, taină pentru mine, pe coalele albe, acum mototolite de a lor hârjoană. Ba bine că nu, menirea mâinilor rămâne, o ştiu cu toatele?!, pentru a lucra, pentru a scrie, pentru a face cruce…[2], şi undeva, spre finele atentei înşiruiri, regăsesc ceea ce căutam, acel pentru a îmbrăţişa, dar autorul, cu măiestria-i binecunoscută, decide doar să o amintească. Da, transferarea emoţiilor prin îmbrăţişare…
Mâinile mă implorau să fac o scurtă preumblare prin orânduiala relaţională, că e de tip profesional or intim.
Îmi displac cei care te ating ca din greşeală, un fel de semnal al băgării în seamă cu orice preţ. Îmi vine să-i articulez zgomotos, asemenea tulburării pe care o trezesc în cel agresat, alegând tăcerea din prea mult bun simţ. Sunt şi dintre aceia care te ating de complezenţă, crezând în mintea lor puţină că aşa devin mai agreabili pentru cine ştie ce tip de favoruri îţi cer.
Îmi displac toţi aceia care folosesc o mână îmbrăţişându-şi iubita şi cu cealaltă răsucind plictisiţi o ţigară şi pufăind ostentativ. Îi vezi cum privesc pierduţi în micul lor univers, îmbâcsit de neajunsuri sau (prea)ajunsuri.
Mi se întâmplă să rămân fixată pe câte un tablou de relaţionare convenţională a mâinilor. De ce adesea în locuri publice, din varii motive, îmbrăţişăm minţind sau deformând dureros ale noastre obscure porniri, încercând să ieşim în evidenţă, sau să părem altcineva?
De copilă m-au fascinat mâinile, acele mâini care mă luau în braţe protector, care îmi ofereau dulciuri şi uneori cărţi (de la cele de colorat, manuale, până la romane istorice – făceau parte din bibliografia obligatorie şi nu era loc de zăbavă), sau care mă dojeneau când făceam câte-o trăsnaie (şi făceam destule!). Acele mâini trudite pentru a nu duce odrasla lor lipsă de nimic, care îmbrăţişau Abecedarul ori cine ştie ce manual pentru a-mi insufla dorinţa de a prinde drag de carte.
Au fost şi mâini, se iveau şi asemenea ocazii, care mă deranjau, manifestând excesiv o afecţiune încărcată cu nimicuri (da, de neuitat serile acelea lungite peste noapte în care se pălăvrăgeau vrute şi nevrute, multe bancuri deochiate, după vreo câteva carafe cu vin…), cu preocupări simpliste, descrise cu uşurătate, care mă luau în braţe (îmi amintesc că unii mă mai şi hâţâiau zicând Dii, căluţul!) nevoită fiind să le simt duhoarea transpiraţiei, ce-mi înfiora delicata-mi împăciuire a sinelui cu mediul înconjurător.
Dar, acele mâini, în podul cărora îşi aflau locul multe şi diverse linii, adevărate şanţuri – de la an la an se îndesau, chiar se adânceau, ca şi firele albe din cap – că nu ţi-ar fi de-ajuns o viaţă să le poţi citi. De la iubire, amărăciune, osteneală, deziluzie şi câte şi mai câte, până la speranţa împreunării lor la rugăciune. Mă gândesc la acea unică, îmbucurătoare şi odihnitoare privelişte pe care ne-o oferă mâinile rugătoare ale monahilor, îmbrăţişate cuminţi una cu alta pentru a cere armonie şi clemenţă celor ce uită de Acasă. Aflaţi într-un du-te vino continuu îşi găsesc răgazul să îmbrăţişeze cu evlavie suferinţele devastatoare, neputinţele de tot felul, devierile de mai lungă sau scurtă durată ale celor ce le trec pragul binecuvântat.
Cum să nu elogiezi mâinile, aceste daruri cereşti care îţi pot salva sufletul împovărat de zădărnicia existenţială… O părintească îmbrăţişare poate curăţa lăuntrul de vizitatorii nedoriţi, sâcâitori, amăgitori, triviali, aventuroşi… ce s-au perindat pasager ori (prea)îndelungat prin viaţa vreunei fiinţe năpăstuite, „semănând” neputinţa de a se mai desprinde.
Câte nu s-ar putea spune despre îmbrăţişarea mâinilor noastre, oglinda propriului destin. Îmi exprim, la rându-mi, speranţa ca mâinile mele, ale tale, ale lui, ale ei… să nu cunoască urâciunea, ci doar frumuseţea apropierii.
Autor: Daniela Gîfu
[1] Târgul patriarhal al lui Victor Ion Popa, cunoscut azi drept Bârlad (jud. Vaslui), în trecut Berlad, Bîrlad, Baaad…
[2] Lucian VASILIU, Sciatică de Copou, Ed. Niculescu, 2010, p. 9
Comentarii recente