Arhitectură ţărănească – Bălăbăneşti

Vă prezentăm mai jos un fragment dintr-un studiu realizat de cunoscutul etnolog Eugen Holban, studiu ce prezintă detaliat arhitectura locuinţelor din Bălăbăneşti şi imprejurimi. Materialul publicat de d-l Eugen Holban în revista “Dunărea de Jos” este de o importanţă crucială pentru comună constituind o temeie solidă pentru cunoaşterea istoriei acestor locuri. Studiul “Arhitectura ţărănească din zona Covurluiului de Nord – Subzona de Vest – Bălăbăneşti” este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care comuna l-a primit de-a lungul existenţei, un material ce generează în timp lumină şi eternitate asupra existenţei răzeşilor din Bălăbăneşti.

Locuinţa tricelulară simetrică (fragment)

Am sesizat şi localizat prezenţa planului tricelular simetric, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea., bineînţeles, tot în satele de răzeşi. După prima mare împroprietărire înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, planul acesta s-a extins apoi şi în satele de foşti clăcaşi, în aşa fel încât, în secolul al XX-lea şi, mai ales, în perioada interbelică, o parte dintre acestea au depăşit cu mult unele sate de răzeşi.

O particularitate a locuinţei din subzona Bălăbăneşti, constă în modul în care şi-a păstrat structura nucleului de bazã, indiferent de transformările pe care le-a suferit exteriorul.

Astfel, locuinţele tricelulare cu prispă largă şi cerdac impunător care au fost construite de unii dintre cei mai avuţi săteni din satul Bălăbăneşti, şi-au păstrat etacul în locul şi în forma în care a fost dintotdeauna. Dacă în interiorul unor locuinţe cu plan tricelular simetric ne aşteptam să găsim etac, a fost o adevărată surpriză pentru noi să găsim această încăpere şi în locuinţe învelite cu tablă, cu cerdac şi sală înaltă, precum şi cu chilere.

Prin construirea locuinţei tricelulare simetrice cu etac – şi uneori şi cu ascunzătoare –arhitectura din subzona Bălăbăneşti a zonei etnoculturale Covurlui Nord îşi încheie un prim ciclu evolutiv, ciclu care îşi are originea într-un trecut imemorial. Este vorba de o dezvoltare din interior, desigur.

O informaţie foarte preţioasă, primită acum aproximativ patruzeci de ani de la Safta Ciochinã – în vârstã de 74 de ani, aduce oarecare lumină în aceastã problemă: „Casa a fost cumpărată de tata, Gheorghe Ciochinã de la Lăscărache Ciochină, în anul în care s-a însurat. Tata a murit în anul 1916, în vârstã de 47 de ani. A fost la vremea ei o casă model. Era o casă mare, arătoasã, deosebitã de celelalte case din sat, care erau mai mici”.

Anul construcţiei nu l-am aflat. Am aflat însă anul aproximativ al cumpărării. Dacă tatăl ei a cumpărat-o în anul în care s-a însurat, adică la vârsta de 20 de ani, înseamnă că evenimentul a avut loc cam în ultimi ani ai secolului al XIX-lea. Presupunând, – logic – că Lăscărache Ciochină nu a vândut casa imediat ce a construit-o, mai putem merge cu cel puţin 20-30 de ani în urmă, în timp. Luând apoi în calcul aprecierea sătencei respective – că era o casă model – fãră a ignora nici partea de subiectivism, firesc, putem să ne creăm o imagine aproximativă atât de ansamblu, precum şi de locul pe care locuinţa tricelulară simetrică îl ocupa în acel ansamblu, la vremea respectivă.

Referitor la aspectul exterior al locuinţei tricelulare simetrice din aceastã subzonă, se impune o remarcă ce apare, evident, acolo unde s-au păstrat mai multe obiective foarte vechi. Este vorba în primul rând de absenţa stâlpilor de la faţadă şi apoi de fragmentarea spaţiului ferestrelor – şi aşa nu prea mari – în opt segmente.

După cum ne-au informat, bătrânii satului de acum 40 de ani şi dupã cum se justifică şi logic, aceste ferestre au fost concepute pentru a fi acoperite cu burduf în loc de sticlă, adică aşa cum se proceda în trecut.

Ferestrele unor locuinţe de acest tip au avut iniţial burduf – o vreme – apoi burduful a fost înlocuit treptat cu sticlă. Altele, construite ceva mai târziu, adică în perioada în care sticla devenise ceva mai accesibilă şi la sate, şi-au pãstrat încă vechiul tip de fereastră ca structură, chiar dacă s-a renunţat la burduf.

La unele ferestre mai vechi, săteni înlocuiau burduful deteriorat al vreunui ochi, cu sticlă, iar restul de ochiuri rămâneau ca mai înainte.

Este foarte interesant de menţionat acest aspect, deoarece se întâmpla şi la unii săteni mai bogaţi. Ei se hotărau foarte greu sã renunţe la materialele tradiţionale, chiar dacă materialele noi asigurau un plus de confort.

Am putea afirma deci – cu prudenţa de rigoare – că primele locuinţe tricelulare simetrice au apãrut fără stâlpi şi cu ferestre acoperite cu burduf.

Mai târziu, la acelaşi tip de locuinţă vor apărea stâlpi de susţinere de la faţadă, iar ferestrele – deşi au devenit ceva mai mari – vor fi mai puţin fragmentate.

Desigur, toate aceste transformări nu s-au fãcut după nişte reguli stricte. Bunăoară, nu la toate locuinţele din această perioadă – la care s-au mărit ochiurile de geam, au apărut şi stâlpii.

În ceea ce priveşte conformaţia stâlpilor, remarcăm ţinuta lor sobră. De cele mai multe ori aveau două-trei register simple de crestături la partea superioară, acolo unde ar fi trebuit să fie în mod normal capitelul. Alţi stâlpi – de la alte case – mai aveau şi douã registre de ornamente la fel de simple, exact la mijloc.

Interesantă mai este aici şi apariţia primelor sugestii de capitel şi mai ales modul de prindere, de fixare.

Autor: Eugen Holban, sursă: “Dunărea de Jos” – revistă lunară a centrului cultural Dunărea de Jos

Lumea satului – Credinţe şi obiceiuri

Când bat clopotele lung

Când moare un om la ţară, satul e anunţat prin bătăile clopotelor. “La mort”, clopotele bat lung, într-un anume fel, de trei ori pe zi bat, să ştie satul că e un mort undeva, la o casa. Sistemul funcţionează mai bine decât orice mijloc media. Liniştea satului e sfâşiată de ţipetele bocitoarelor care apar “la datorie” după câteva minute după ce omul închide ochii pentru totdeauna. În satele din nordul judeţului Galaţi se păstrează multe obiceiuri legate de moarte. Când moare cineva se deschid uşile şi ferestrele, să iasă moartea cu sufletul afară.

În localităţile din nord, la graniţa cu judeţul Vaslui, bocitoarele sunt cele mai respectate femei din sat. Agripina Nică are 79 de ani şi ştie tot ceea ce se petrece într-unul din cătunele comunei Bălăbăneşti. Ea ştie exact ce a făcut mortul în timpul vieţii, ce metehne avea, dacă îi placea băutura, dacă îi plăceau femeile, dacă era leneş sau harnic. Oamenii de la ţară spun că trebuie să te pui bine cu bocitoarele încă din timpul vieţii. “Altfel, când eşti mort, te face din vorbe şi toată lumea îţi va păstra o amintire urâtă” – spune Tudor Vasile. Agripina e bocitoare de mulţi ani, nici ea nu mai ştie de când. Are o imaginaţie bogată, pentru că altfel nu ar şti ce să spună la capătul sicriului. “N-ai voie să te poticneşti. Dacă l-ai cunoscut pe mort, ştii ce să spui. Când a murit Vică a lui Tudoriţa, a fost el un om cam beţiv, dar avea sufletul bun. Am zis, aoleu, Vică neică cum dădeai tu de mâncare la câini, cum o să plângă animalele după tineeeee ca cine o să mai grijească de eleeeeee!” – plânge ca la comandă Agripina. De multe ori, pe cei care veghează la capătul mortului îi ia râsul, pentru că vorbele bocitoarei stârnesc ilaritatea. “Zici vorbe de bine, dar dacă a fost un om rău mai zici şi de rău, mai scapi câte o vorbă” – spune Agripina. Oamenii spun, însă, ca “bocitoarele nu scapă nici o vorbă din greşeală, o fac intenţionat”.

Bocitoarele nu sunt prezente doar la înmormântare. Ele stau şi la priveghi. Când în camera în care e depus mortul intră rudele sau prietenii acestuia, bocitoarea începe să ţipe “cu vorbe”, chiar dacă până în acel moment râdea sau discuta despre târgul de duminică. Arta unei bocitoare constă în aceea ca prin “spectacolul” pe care îl face îi determină pe toţi cei de faţă să plângă cu sughiţuri chiar dacă, poate, abia l-au cunoscut pe cel dus.

Autor: Alina Comşa, 2002, Viaţa Liberă Galaţi – Arhivă

Sursă: viata-libera.ro/arhiva/an2002/3967/Social.htm

Scurtă trecere prin istoria comunei

1912 – Recesământul statistic al României

Bălăbăneşti – comună înfiinţată în 1877

• Însemnări geografice – regiune deluroasă, pâraie – Frumoasa şi Jeravăţ, clădiri 353 locuite şi 35 nelocuite, 363 menajuri[gospodării], locuitori stabili 1609 din care 808 bărbaţi şi 801 femei.
• Însemnări economice – bancă populară, moară cu benzină, carieră de piatră, gară C.F.R.
• Însemnări aministrative – Primărie, Punct percepţie, Judecătorie de ocol, 2 Biserici, Şcoală, Post jandarmi, Post telefonic, Moaşă comunală
• Alte însemnări – 4 cârciumi, oficiu poştal la Bârlad

 Bălăbăneşti pe scara timpului

 5 Decembrie 1460 – este data atestatării documentare a comunei Bălăbăneşti(Româneşti)

16 Ianuarie 1495 – se aminteşte într-un document dat de Ştefan cel Mare satul Popeşti pe Jeravăţ. Satul este întărit[a întări – a face valabil, legal (prin aplicarea unei ștampile sau printr-o semnătură); a legaliza; a autentifica; a certifica] lui Petre Gheorghe pe locul unde a fost moşul său preotul Mircea şi mănăstirea acestuia.

1560 – s-a născut părintele Rafail prin aceste locuri, la Bursucani, astăzi localitate în comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi. Era cinstit încă din veacul al XVII-lea ca sfânt şi se cunoaşte că însuşi Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei (1624-1693) a căutat Sfintele sale Moaşte spre a le săruta şi închina. Apare pomenit în Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi, unde este numit Fericitul Stareţ Rafail. Este prăznuit pe 21 iulie.

1591 – recesământ al populaţiei şi cailor din Moldova. La Româneşti(Bălăbăneşti) erau 25 de case cu aproximativ 150 de suflete.

20 Mai 1607 – într-un ispisoc [ispisoc, ispisoace – s.n. (înv.) hrisov, document vechi. – din rusă – spisok] de la Simion Movilă se vorbeşte de o pricină cu moşia Româneşti(Bălăbăneşti).

Iulie 1649 – se întăreşte proprietatea lui Gavrilaş Bogdan pe a treia parte din satul Bălăbăneşti (Româneşti).

 Informaţii transmise de d-l Profesor de Istorie Pământ Nicolae

Din culisele fotbalului gălăţean – echipa Dunărea Galaţi

Vă prezentăm mai jos un interviu realizat de Andrei Antohi cu reprezentantul echipei Dunărea Galaţi – Auraş Braşoveanu, interviu apărut în această lună, în ziarul Realitatea – jurnal local(Galaţi-Brăila),  partener al cotidianului nostru electronic.

Auraş Braşoveanu:  ”Sperăm într-un retur foarte bun !” – Ţeapa dată de GICĂ POPESCU şi şcoala sa Dunării Galaţi

A.A: Spuneţi-mi despre stagiile de pregătire pe care le-aţi făcut?

A.B: Luând în calcul eforturile care s-au făcut pentru asigurarea celor mai bune condiţii, aşteptăm ca şi echipa să răspundă pe măsură. Avem speranţe pentru un retur foarte bun, spun asta pentru că modul de prezentare din meciurile amicale ne dau încredere. Pe piaţa transferurilor nu ne-am mişcat foarte mult. S-a intors Pribac de la Mureşul Deva şi am efectuat un transfer de la Târgul Neamţ, jucătorul Petrescu. Mai  suntem în discuţii cu un jucător de la Gloria Bistriţa, Murar Adrian, dar ne-am împotmolit undeva la eliberarea acordului de transfer.

– Despre actualul antrenor ce părere aveţi?

– Eu am avut o relaţie profesională bună cu toţi antrenorii care au trecut în mandatul meu pe la Dunărea. Poate a părut o relaţie încordată doar cea cu domnul Dan Oprea, acest lucru fiind spus de dânsul după ce a plecat din cadrul clubului. Cât a activat la noi nu s-a exprimat niciodată c-ar fi nemulţumit de modul cum colaborăm. După ce a plecat şi-a expus, pe ici, pe colo diverse păreri. Tase este un antrenor profesionist care ştie să-şi facă treaba şi atât timp cât şi-o face corespunzător, nu vom avea nici un fel de problemă. Dânsul, ca obiectiv ştie ce are de făcut şi atâta timp cât şi-l îndeplineşte nu este nici o problemă.

– Despre actualul lot ce ne puteţi spune?

– Nu sunt mulţumit de modul cum s-au prezentat în tur, cred că locul lor era undeva în primele şase echipe. Din păcate a fost o perioadă când s-a mers după conceptul ,,se poate şi aşa” adică cu mai puţină muncă şi o evoluţie bazată pe mai mult noroc şi superstiţii, dar după o perioadă am clacat. Sezonul trecut am avut un start fulminant după care am început să patinăm şi nu ne-am mai revenit până la final. Chiar şi acest sezon l-am început ezitant, din această cauză sunt dezamăgit de mentalitatea băieţilor.

– Care este obiectivul echipei în acest moment?

– În ciuda faptului că ne aflăm pe 13 , clasarea pe unul din primele şase locuri , pentru că avem încredere că echipa poate mai mult.

– Care este situaţia financiară a clubului ?

– Eu zic că stăm bine ,deoarece nu avem niciun fel de datorie la nimeni. Ştim să ne gestionăm bugetul, deşi nu este unul foarte mare. Nu facem cheltuieli extravagante, iar fiecare leu este direcţionat spre susţinerea clubului.

– Primăria vă susţine?

– A susţinut echipa cu şapte miliarde anul trecut , dar anul acesta, conform noilor legi în vigoare, vom trebui să semnăm un nou contract de asociere. Suntem siguri că vom reuşi să facem acest lucru în viitorul apropiat.

– Aţi reuşit să atrageţi noi sponsori?

– Atragerea de noi sponsori este un lucru esenţial în sport, fără ajutorul unor sponsori nu prea ai ce face. E adevărat că între timp am reuşit să mai încheiem câteva contracte cu diferite persoane juridice. Mai exact mai colaborăm cu grupul de firme PEC, cu grupul Vinton, Agroport şi mai sunt si altele. Cred c-am reuşit să mai atragem noi sponsori recent şi datorită seriozităţii noastre.

– Evidenţiaţi un anume jucător în acest moment?

– Din punctual meu de vedere toţi sunt restanţi şi sper ca în acest retur să demonstreze că au respect şi devotament faţă de clubul Dunărea Galaţi.

– S-a mai concretizat acel transfer la AS Roma?

– Din păcate , transferul lui Gabriel Bogdan s-a concretizat şi spun din păcate pentru că partenerul nostru la acest transfer, domnul Gică Popescu şi Şcoala sa de fotbal ne-au înşelat, mergând şi executând singuri acest transfer, astfel aducându-ne un prejudiciu de 300.000 euro, sumă pe care am câştigat-o în instanţele sportive şi care trebuie trecută de către ,,Şcoala de fotbal Gică Popescu’’ la executarea plăţii , lucru pe care nu doreşte să-l facă. Au căutat diverse modalităţi de a se sustrage de la plată , de aceea în acest moment Şcoala dânsului se află în stadiul de neprogramare. Pe rolul instanţelor civile dânşii au introdus nişte plângeri care le-au fost respinse. Noi aşteptăm un răspuns de la Tribunalul Bucureşti privind investirea hotărârii , acolo depunând şi o plângere penală. Ne aflăm în mişcare şi sperăm să se rezolve cât mai repede această problemă pentru că s-au făcut deja nouă luni.

– Cum s-a ajuns la acest conflict?

– Păi, jucătorul Gabriel Bogdan era deţinut în co-proprietate şi cotă egală de F.C.M Dunărea Galaţi şi Şcoala de fotbal Gică Popescu. A venit o ofertă de la clubul italian A.S Roma şi domnul Gică Popescu a plecat de unul singur în Italia să rezolve transferul. În mod normal şi legal acolo, la negocieri, trebuia să se afle şi unul din reprezentanţii clubului nostru. Domnul Popescu a garantat şi semnat că el are drepturile exclusive asupra jucătorului, a încasat banii, iar de noi a uitat. În urma acestei tranzacţii, repet, clubul F.C.M Dunărea Galaţi trebuia să primească 300.000 de euro, dar pe hârtie apar doar 316 euro ca sumă privind indemnizaţia de transfer.

– Dar cu transferul lui Bourceanu?

– Atât FC Timişoara, cât şi Oţelul au dat dovadă de professionalism şi au achitat tot ce trebuia.

– Se mai lucrează la modernizarea stadionului Dunărea?

– Nu, momentan lucrările au fost sistate din cauza crizei economice. Ele vor fi reluate în momentul când vor fi găsite sursele de finanţare. Din banii primiţi pe Bourceanu am început amenajarea unei anexe a stadionului, unde vom construi o sală de forţă, fitness şi aerobic pentru jucătorii de la echipa de seniori, cât şi pentru jucătorii de la centrele de copii şi juniori. În proporţie de 75% clădirea unde trebuie amenajată această sală este gata.

– Colaborarea cu clubul Oţelul cum merge?

– Ea se bazează pe respect reciproc, iar în situaţia în care un club sau altul îşi prezintă intenţia de a achiziţiona un jucător mergem şi discutăm, găsim variante. În acest moment Dunărea mai are doar un singur jucator format de noi în curtea Oţelului şi acela este Cornel Râpă. Noi de la Oţelul îi avem pe Cârjan şi pe Agachi.

– Ce planuri aveţi pentru viitor?

– Sper să continuăm să ne dezvoltăm şi în curând să achiziţionăm un mini-bus pentru copii şi juniori. Sper ca în luna mai să reuşim să demarăm lucrările pentru terenul 2 pentru a-l face sintetic. Tot segmentul de tinere speranţe al Dunării se leagă de infrastructură, căci dacă nu faci terenuri şi nu creezi condiţii n-ai nici o şansă să creşti jucători. De aceea trebuie să facem orice ne stă în putinţă ca acest proiect să prindă viaţă deoarece am înţeles că stadionul Portul Roşu în 2011 urmează să fie demolat şi noi acolo ne jucăm meciurile la nivel de copii şi juniori. Iar dacă acest stadion va fi demolat noi nu vom avea unde juca. În locul stadionului Portul Roşu urmează să se facă o sală polivalentă cu 4.000 de locuri şi un bazin de înot, lucruri care cu certitudine lipsesc oraşului Galaţi. Dar nu cred că este normal sa demolezi un stadion pentru a face alte proiecte şi aşa sunt puţine terenuri unde se poate juca. Noi mulţumim Universităţii Dunărea de Jos care prin Facultatatea de Educaţie Fizică şi Sport ne-a ajutat şi încă ne ajută pentru folosirea acestui teren. Grupele mari şi Liga a-III-a îşi desfăşoară activitatea acolo. Avem o colaborare foarte bună şi cu Direcţia Judeţeană de Sport, mai ales că pe mini-pitch-ul lor îşi desfăşoară activitatea o grupă de copii. Avem şi susţinerea directorului de la Şcoala Sportivă care ne ajută punându-ne la dispoziţie a unui mini-pitch pentru desfăşurarea activităţii altei grupe. Avem propriul nostru teren mic în cadrul bazei Siderurgistul. Avem o colaborare bună şi cu Oţelul care ne permite intrarea de două ori pe săptămână pe terenul mare de la Siderurgistul. Îi mulţumesc în mod special domnului director Păunescu care ne ajută de fiecare dată, permiţându-ne accesul în sala de la Liceul Sportiv, cât şi pe terenurile de antrenament. Îi mulţumim public şi domnului profesor Petronel Moisescu care ne permite intrarea pe terenul sintetic de la plajă şi care ni-l pune la dispoziţie. Cu infrastructura la grupele mici stăm bine, problema e la grupele mari şi aceasta trebuie rezolvată pentru că aici este viitorul.

– Ce transmiteţi suporterilor gălăţeni?

– Să fie aproape de fotbalul românesc şi în special de cel gălăţean, să-şi susţină favoriţii în mod civilizat şi să înţeleagă că şi sportivii sunt oameni şi au sentimente, au probleme şi ei, la fel ca toată lumea. Uneori prind o zi mai proastă când nu le iese nimic.Şi cel mai important: când vor să le reproşeze ceva, s-o facă într-un mod cât mai civilizat cu putinţă. Dar cel mai important este să facem mişcare pentru că doar aşa ne vom consolida sănătatea, vom găsi bucurii în petrecerea timpului liber. Personal de fiecare data când pot fac mişcare, spre exemplu cum am prins cele şapte zile din cantonamentul din Bulgaria , unde m-am dus să vad live meciurile amicale şi în fiecare zi am făcut măcar un antrenament , separat de echipă!

– Oricum, până la viitorul interviu ţinem legătura.

Autor: Andrei Antohi, Aprilie 2010 – Publicaţia Realitatea

Sursă: http://www.realitatea.rdsnet.ro/

Spălarea rituală a părului

În noaptea premergătoare Sântoaderului începeau pregătirile pentru spălarea rituală a părului fetelor. În acest scop se fierbea o mare cantitate de leşie preparată din cenuşa de coceni de porumb ori din lemn de stejar. Fetele ori mamele lor mergeau noaptea în grajd şi luau de trei ori, cât cuprindeau cu mâna, fân din ieslea calului care avea coama cea mai frumoasă, pentru a-l pune în cazanul cu leşie. Când se apropiau de iesle, fetele spuneau de trei ori: „Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau p-a mea!“ (Cavadineşti), iar mamele: „Toadere, Sântoadere, dă codiţa iepei şi ţi-o dau pe-a fetei.“. Această formulă invocatoare era repetată de trei ori, adică de fiecare dată când luau fân cu mâna. Formula respectivă a fost culeasă şi la începutul secolului din satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, de către Ene Patriciu şi, de asemenea, din comuna Ţepu de marele folclorist Tudor Pamfile. Fetele din comuna Ţepu îşi tăiau câte o şuviţă de păr din cap şi o puneau sub o baligă de cal semiuscată, zicând de nouă ori textul invocator. Când aruncau fânul în cazanul cu apă, ele repetau aceeaşi formulă tot de trei ori. În unele sate ni s-a relatat că, după ce luau fân, fetele smulgeau şi păr din coada iepelor, bineînţeles cu acelaşi procedeu ritualic ca şi la fân, adică invocându-l pe Sântoader. Părul era aruncat în cazan o dată cu fânul. În comuna Pechea, smulgerea sau tăierea părului din coada iepii se făcea numai la miezul nopţii. Fetele mergeau, în acest scop, singure în grajd. Deseori, ele mai adăugau în leşie şi buruieni de tot felul, culese vara, în ziua de Drăgaică (Sânzănii). În satul Cişmele, o dată cu florile culese în acest scop, fetele mai adunau şi pietre găsite în acelaşi spaţiu cu florile, pe care le aruncau în cazan. Nu vrem să forţăm, desigur, analogiile, dar simţim aici tentaţia de a pomeni totuşi un fapt asemănător semnalat de Durand în legătură cu simbolul solar în „Structurile antropologice ale imaginarului“. Fetele din comuna Pechea adunau din albia pârâului trei sau nouă pietre chiar în seara respectivă. „Să-mi fie capul tare, sănătos ca piatra“, ziceau ele în momentul în care le aruncau în albia cu leşie. ( fragment din lucrarea “Ziua calului – Sântoader”, numărul Mai 2003 ).

Autor: Eugen Holban

Sursă:  http://www.akademia.ro/articole.php?view=162

Un urcuş al cunoaşterii sinelui…

interviu cu Daniela GÎFU, coordonator de programe cultural-educaţionale la Universitatea Populară / Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare politică, biofizician.

George Filip: Distinsă doamnă şi dragă mai tânără prietenă, ne cunoaştem şi colaborăm – aş spune minunat – de mai bine de doi ani, timp în care, deşi ai fost extrem de ocupată cu finalizarea tezei de doctorat,  nu ai încetat nici o clipă să fii prezentă cu diverse articole / eseuri / recenzii în multe reviste de literatură, din ţară şi din străinătate (aici am în vedere şi publicaţiile mele de suflet, Candela şi Destine din Montreal-Canada) şi să împărtăşeşti, cu har constant şi responsabil, din frumosul tău suflet celor care s-au aplecat asupra scrierilor tale, uneori excesiv de moralizatoare. Am în vedere şi cele două cărţi publicate – „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008 – ambele apărute la editura Limes din Cluj-Napoca (unde, din câte ştiu, a publicat şi I.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, totodată, un uluitor om de cultură), care s-au bucurat de un impresionant succes public. Amintim cititorilor noştri că ai terminat Facultatea de fizică a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1997), ţi-ai făcut masteratul în comunicare la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”, S.N.S.P.A. Bucureşti (2004) şi, din data de 19 martie 2010, ai obţinut titlul de doctor în filosofie în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Socio-Politice de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi,  parcurgând un traseu doctoral impresionant, întins pe o durată de 5 ani, cu o temă nu numai interesantă, dar şi extrem de actuală: „Discursul presei scrise şi violenţa simbolică. Analiza unei campanii electorale”, problematică dinamică şi complexă, care o recomandă atât în plan naţional, cât şi la nivel internaţional, fapt confirmat de aprecierile primite din partea comisiei de doctorat, dar şi de la critici de specialitate care au ţinut să fie prezenţi la acest important moment din cariera ta profesională. Un drum lung, abordat din diverse dimensiuni interculturale. În acest sens, te întreb cum se împacă toate acestea cu literatura?
 
Daniela Gîfu: Mentorul meu, omul de teatru Zeno Fodor, fost director la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, spunea deunăzi că se află în faţa unui om care se caută în permanenţă. Era vorba, fireşte, de persoana mea… Şi, da, înclin să-i dau dreptate. Facultatea de fizică am absolvit-o urmare a împlinirii voii părinţilor mei, care erau într-o relaţie foarte bună cu câţiva profesori de fizică şi matematică din mica mea urbe, Bârlad, târg de vale tipic, cum îl aprecia geograful Vintilă Mihăilescu, situat la interferenţa dintre Dealurile Fălciului la est şi Colinele Tutovei la vest. Apoi, mi-am luat zborul, neregăsindu-mă suficient în acea profesie, numai că drumul s-a demonstrat a fi mai anevoios decât credeam şi atunci mi-am amânat pentru o vreme continuarea studiilor. Ei, bine, vremurile s-au schimbat – şi aici puteţi confirma şi dvs., alese maestre -, au intrat în atenţia publică ştiinţele comunicării, motiv pentru care m-am aplecat asupra lor, urmând şi un masterat în comunicare. Finalizându-l şi fiind ancorată politic, în mod natural – de data aceasta fără să întrerup – m-am înscris la doctorat pe o temă care se potrivea foarte bine activităţii politice care – cu adevărat – mă fascina. Revenind la întrebarea propriu-zisă, pasiunea pentru literatură am descoperit-o din clasele primare, şcoala bârlădeană fiind consacrată în acest sens. Am avut şansa să fiu eleva unor profesori de mare ţinută cultural-literară, aici l-aş aminti pe domnul prof. Gruia Novac, prieten foarte bun – aş spune chiar frate – cu cel numit de Adrian Păunescu poetul divin al neamului nostru, Grigore Vieru, fie-i ţărâna uşoară… Cred că fiecare început literar îşi are povestea sa. Aura neasemuitului poet m-a însoţit, pare-se, tot timpul în aşteptarea momentului potrivit. În cele din urmă, iată, m-am aşezat, am reuşit să desluşesc acel cod tainic, aflat în gena moştenită de la un neam cu care mă mândresc ori de câte ori am ocazia… Şi nu contenesc să scriu, o foame permanentă de cunoaştere mă încearcă permanent.

George Filip: Aşadar, ne aflăm în faţa unei tinere doamne extrem de ambiţioase şi, totodată, foarte încredinţată muncii ei, care îmi dă curaj să sper că România nu e chiar în “moarte clinică” şi că se mai nasc ambasadori, mai mult sau mai puţin conştienţi de efortul lor, care să impună acest prolific spaţiu mioritic pe plan mondial înspre valorificarea şi promovarea culturii, literaturii, artei ş.a… Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocaţie? Ce poţi învăţa de la marii scriitori şi ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?

Daniela Gîfu: Azi, în fine, într-o lume virtuală, rece, asaltată de bloggeri maniaci în a se promova pe sine, fiecare individ care-şi aşterne slova, se crede scriitor. Nu…, e foarte lung drumul până a deveni un scriitor, în sensul său autentic, acela de înzestrat om de litere. Şi, mai este o problemă la întrebarea dvs., scriitor nu devii, ci te naşti. Ai sau nu ai vocaţie… O dată vocaţia eliberată de alte preocupări existenţiale, care blochează pentru un timp menirea scriitoricească, începe să se profileze scriitura.
O, şi câte nu ai de învăţat de la marii scriitori… Trebuie să citeşti foarte mult, atât literatură autohtonă, cât şi şi internaţională, de toate genurile literare, fiindcă talentul fără multă muncă, fără credinţă şi responsabilitate se risipeşte în van. Din momentul în care ai spus vreau să scriu, nu mai cunoşti odihna… şi, aş adăuga, nici liniştea. Breasla scriitorilor nu este prea prietenoasă cu nou-veniţii (fac o paranteză, şi între ei e o permanentă învolburare)… Trebuie să-ţi găseşti ceva de spus, numai al tău,… hmm!!!, nu ştiu ce să zic. Se spune că tot ce se putea aşterne pe hârtie, s-a cam spus. Şi, atunci, ce mai rămâne pentru cei care îndrăznesc să se exprime azi în scris?! Cel mai la îndemână răspuns este să căutăm să stârnim interesul lectorului, să vedem ce se caută, dacă se mai caută ceva!?, şi sub ce formă…. Cum? Depinde şi pe cine vrem să atragem spre lectură. Vrei să impresionezi criticii sau marea masă? Asta e, de fapt, întrebarea!

George Filip: Să ne oprim la cele două cărţi pe care le-ai publicat şi care au fost foarte bine primite atât de cititori, cât şi de critică. Ele vădesc o preocupare total diferită de cea din lucrarea de doctorat… Care sunt temele tale preferate în literatură?

Daniela Gîfu: Referitor la cele două cărţi publicate, „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008, tema reiese şi din titluri: IUBIREA HRISTICĂ… Asta citesc zilnic de când am învăţat să citesc. Am şi participat la fel de fel de întâlniri organizate atât de ortodocşi, cât şi de adventişti, radiestezişti şi alte grupări religioase… tocmai pentru a-mi căuta, sau, mai bine zis, pentru a-mi înţelege sinele spiritual. Nu am prejudecăţi. Cred în ecumenism. Toţi suntem copiii Creatorului, indiferent cum îl numim. Ştiu, neoprotestanţii spun că familia spirituală ar trebui să ne-o alegem singuri, nu să ne fie impusă de la naştere. Eu am altă opinie, nu contează cărei grupări îi aparţii, trebuie să faci ca ea să ţi se potrivească, să-i desluşeşti filosofia, să o propovăduieşti fără patimă gratuită sau fanatică, dacă te simţi în stare!!!, încercând să sminteşti minţile mai puţin ajutorate.
 Nu aş fi întru totul de acord că cele două problematici asupra cărora m-am aplecat în studiile mele se exclud reciproc. Chiar şi în teza mea de doctorat am căutat o punte de legătură între etica religioasă şi etica politicii. Activitatea politică se supune unei etici ca orice alt tip de activitate. Cu tot curentul de laicizare a instituţiilor politice, care s-a dezvoltat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea, instrumental politicii, a conservat, în societăţile moderne, trăsăturile sacrului. Acestea apar mai ales prin intermediul „liturghiilor politice”, pe care le observăm chiar şi în societăţile politice ce proclamă separaţia puterilor civile şi religioase. Sacralitatea puterii politice nu este în mod necesar legată de originea ei divină, nici de formele ei specifice din societăţile tradiţiei.
E. Durkheim aminteşte că trăsătura distinctivă a gândirii religioase, care se află la fundamentul oricărei vieţi sociale, constă în principal în divizarea lumii în două domenii, „unul cuprinzând tot ceea ce este sacru, celălalt tot ceea ce este profan” . Deci, sacrul se fundamentează pe existenţa în societate a două sfere separate, total eterogene una faţă de alta, şi pe care spiritul refuză să le pună în contact. Totuşi, această separaţie absolută nu poate merge până acolo încât să facă imposibilă orice comunicare între aceste două domenii. Actorii politici, asemenea sfinţilor, nu supravieţuiesc decât dacă sunt adoraţi şi, în acest sens, ei depind de oameni. Ceea ce contează, în cele din urmă, sunt mijloacele folosite în propagarea ideilor. Astfel, putem vorbi de o etică religioasă care îndeamnă la „Dă tot ce ai şi urmează-Mă!”. Punctul decisiv care plasează pe nivele diferite politica şi religia este consecinţa unui demers.

George Filip: Ce ai vrea tu să însemne pentru cititorii tăi scriitoarea Daniela Gîfu?

Daniela Gîfu: IUBIRE, ARMONIE, TERAPIE …
 
George Filip: Crezi în literatură ca profesie, ca sursă principală de venit?

Daniela Gîfu: Scriitorul nu o duce nicăieri ca un nabab. Dar sunt multe tări în care se poate trăi decent profesând meşteşugul condeiului. În România, nu cred că se poate trăi din scris, deşi sunt câteva nume sonore care se bucură şi de o recunoaştere financiară (mă gândesc la Mircea Cărtărescu, de pildă). Cu atât mai puţin acum. Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea le exprimă vizavi de condeierii ei. În fond, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie (răs)plătită, iar de osteneala scriitoricească se folosesc mulţi actori sociali şi politici spre a se face cunoscuţi, spre a se impune pe scena publică.

George Filip: Ce proiecte interesante le pregăteşti cititorilor tăi, la ce să se aştepte ei în perioada următoare?

Daniela Gîfu: Acum lucrez în paralel la publicarea tezei de doctorat (mi s-a propus, încă din faza de susţinere, să fie publicată sub egida Institutului European din Iaşi, cu adevărat onorant acest proiect de colaborare) şi la a treia carte, al cărei nume nu-l voi dezvălui încă, fiindcă am mai multe variante si nu am luat o decizie în acest sens, parte integrantă din trilogia anunţată deja cu doi ani în urmă: Iubirea iubirilor.
 De asemenea, am avut şi câteva încercări de proză scurtă, apreciată pozitiv, mai ales în urma publicării unor fragmente din viaţa mea, regăsite în cea de-a doua carte “eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, sugerându-mi-se să mă aplec serios înspre acest stil de abordare. Reflecţiile de aici urmăresc să-l pună pe cititor în situaţii concrete de cumpănă, având tensiunea emoţională a unei spovedanii, conţinând tot atâtea îndemnuri pe calea desăvârşirii de sine şi a iluminării. Am vizat teme diverse, preluate mai ales din textele biblice, cum ar fi parabola vameşului, dar şi multe alte pilde încărcate de semnificaţie.
 
George Filip: Ce succese literare internaţionale te-au impresionat în ultimul timp?

Daniela Gîfu: Citesc cu plăcere, ca mulţi dintre noi, Coelho, deşi criticii nu-l consideră cu adevărat scriitor. Subliniez, succesul de public nu aduce cu sine şi o critică pozitivă. În urmă cu doi ani, cred, a apărut la Ed. Humanitas, Brida. Publicată în Brazilia în 1990, Brida, a treia carte scrisă de Paulo Coelho după Alchimistul, a fost tradusă în 24 de limbi şi a devenit rapid numărul 1 în topul bestsellerurilor din Rusia, unde s-a vândut în peste 250.000 de exemplare. Romanul explorează temele preferate ale scriitorului brazilian – percepţiile iubirii, principiul feminine şi religiile păgâne – şi ne lasă să înţelegem că cel mai nobil lucru care i se poate întâmpla cuiva este descoperirea misterului. Ce poate fi mai adevărat?!

George Filip: Cărei direcţii îi vei acorda prioritate în viitor? Politologiei, scrierilor spirituale, literaturii beletristice, sau, poate ne vei face o surpriză şi te vei îndrepta spre un domeniu nou, pe care nu l-ai încercat încă?

Daniela Gîfu: Sună a provocare şi voi încerca să evit să intru în acest joc. Aş spune însă că ceea ce am căutat de atâţia ani, am aflat. Cercetarea doctorală o voi continua, în sensul colaborării cu centre specializate în comunicare politică, partea de marketing electoral rămânând de mare interes pentru mine. Scrierile spirituale, aşa cum am afirmat anterior, îşi vor continua cursul, efortul meu de a transmite prin cuvinte (oricât ar fi acestea marcate stilistic de subiectivitate) un mesaj supraindividual, după puterea de înţelegere şi vârsta duhovnicească a fiecăruia, nu va înceta atâta vreme cât voi considera că merită publicat spre tălmăcire. Şi, da, am deja schematizate două romane, pe care în acest moment consider că trebuie să le ţin tăinuite până mă voi degreva de câteva dintre angajamentele luate, unele amintite deja. Cu adevărat, mă simt binecuvântată să mă pot bucura de atâta sprijin şi credit din partea multor oameni, atât din ţară, cât şi din diaspora românească întinsă pe întreg mapamondul.

George Filip: A fost o reală plăcere să te avem partener de dialog şi avem convingerea că ai trezit interesul multor consumatori de cultură şi, de ce nu, al unor diplomaţi români şi străini, acreditaţi de ţările lor care vor dori o colaborare cu o tânără atât de înzestrată şi de hotărâtă, aş zice. Un cuvânt de încheiere pentru aceştia?

Daniela Gîfu: Profit de ocazia oferită cu atâta generozitate de a adresa o altfel de invitaţie tuturor celor interesaţi de cultura românească, acceptarea dialogului – multicultural, artistic, literar, politic etc. -, având convingerea că numai astfel putem fraterniza, indiferent de spaţiul în care trăim, visăm, credem. Iar partenerului meu de dialog de azi, un îndrăgit poet şi înflăcărat om de cultură, George Filip, multă inspiraţie, putere de muncă, pace lăuntrică, armonie cu sinele şi cu cei din jur.

A consemnat George FILIP, poet – Canada

Să învăţăm de la vecini

Bălăşeşti – „Maşina lui Toniţă”

De Paşti, în curtea primăriei, ca noutate de provenienţă occidentală – un autotransportator cu compactor pentru deşeuri, de 16 metri cubi.

Nu se putea trece la îmbunătăţirea gestionarii acestora fără un astfel de utilaj dotat inclusiv cu sistem tv de urmărire a fluxului tehnologic.
Finalizat, proiectul „Îmbunătăţirea gestionării deşeurilor în comuna Bălăşeşti” schimbă complet macazul, la Ciureştii Vechi, Ciureştii Noi, Bălăşeşti şi Pupezeni, în privinţa implicării autorităţii publice locale în protejarea mediului înconjurător şi implicit a sănătăţii localnicilor.
Sprijinul financiar, de la Uniunea Europeană prin  Programul PHARE 2006. Bani frumoşi: 294.588 de euro, din care 40.642 sunt contribuţia locală.
S-au turnat 12 platforme pentru depozitarea a 36 de containere metalice şi s-au mai achiziţionat un utilaj de încărcare, răsturnare şi descărcare şi 1215 europubele.
Primarul Marian Toniţă (FOTO) a jucat tare, ca şi în cazul sălii de sport ori al asfaltării şoselei ce urcă, în zig-zag, de la 9 Mai spre Săuleşti.
Aşa stând lucrurile, Consiliul Local Bălăşeşti este pus în situaţia de a înfiinţa un serviciu public de colectare a deşeurilor, ceea ce va duce şi la crearea a cinci noi locuri de muncă (comunitatea nu le poate susţine financiar pe toate cele zece înscrise în proiect). Deşeurile vor fi transportate la Tecuci.
Dacă până aici totul are culoarea roz, în continuare lucrurile se vor complica niţel.
Noul serviciul comunal se va autofinanţa, ceea ce înseamnă că „producătorii” de deşeuri vor trebui să plătească, în baza contractelor încheiate cu Consiliul Local, tot ce ţine de preluarea gunoaielor din faţa porţilor.
Pe fiecare uliţă, educaţie, conştientizarea oamenilor în raport cu noile lor răspunderi faţă de gestionarea superioară a deşeurilor. Accentul va fi pus, din start, pe selecţie – sticla la sticlă, plasticul la plastic ş.a.m.d.
Greul îl va reprezenta determinarea crescătorilor de animale  să-şi amenajeze platforme individuale pentru gunoiul de grajd, să-l poată folosi, după putrezire, ca îngrăşământ natural.
Autor: Ion Trif Pleşa, 7 aprilie 2010

Sursă: http://www.viata-libera.ro/

7 aprilie – un an de la nefericitele evenimente din Basarabia

Eu şi Ea sau Nedefinită

Îmi storc petalele
În aur şi cleştar,
Îmi strâng polenul
Din dulce şi amar,
Îmi las veşmântul
Pe negru şi curat,
Au vrut să piară
Încătuşat.
Îmi curge raza
Prin vid şi necuprins,
Îmi dau lumina
La cei ce şi-au aprins
Cu duhul candela
Săracă, dar mai plină
Când sunt la ei acasă
Şi gustă din ţărână.
Îmi răstignesc privirea
Pe două ceruri arse,
Pentru maluri, ape, case…

Autor: Tatiana Scurtu

Realitatea care ne desparte

La  27 Martie 2010 s-au împlinit 92 de ani  de la Unirea Basarabiei cu ţara mamă.

La Chişinău a fost zi de sărbătoare. Preşedintele Mihai Ghimpu însoţit de  primarul Dorin Chirtoacă alături de o inimoasă comunitate de români din Basarabia, în acordurile inegalabilului Tudor Gheorghe, au adus un frumos omagiu celor care, la 1918 au stat drepţi în faţa neamului românesc şi a tuturor intruşilor aprinzând focul înfăptuirii României Mari, pe piedestalul Daciei lui Decebal, de la Nistru pân la Tisa. Iar dacă actuală conducere pro-românească de la Chişinău s-a întrecut pe sine, media şi democraţii de peste Prut au băgat capul în nisip ca nu cumva să le vibreze-n timpane „Deşteaptă-te române”.

Mai modest, dar s-a comemorat 27 Martie 1918 şi în România. Iniţiativa, în mare parte, au avut tot românii-basarabeni, cei aflaţi la studii în ţară.

Noi avem alte preocupări. Am uitat de Basarabia. Jurnalele noastre naţionale au reflectat acest eveniment atât de banal şi subţire încât l-ar fi trecut la rubrica „anunţuri” de-ar fi fost prima zi din săptămână. Dacă preşedintele Camerei Deputaţilor a trecut totuşi Prutul, voievozii opoziţiei au dormit în bocanci petrecându-şi sfârşitul de săptămână la un grătar, pe la amici, cu „problema Băsescu” pe masă. Regele şi rubedeniile mai au contract cu România  vreo patru ani iar partidele le caută deja înlocuitori.

Nici Eminescu nu mai este actual spun cronicarii contemporani. E mai important Parisul decât Chişinăul ţipă toţi în cor! La tomberon cu cămeşa moldovenească. Vrem paltoane franţuzeşti! Ce atâta Eminescu? Ce mai vor şi „moldovenii” ăştia? Suntem ocupaţi … cu integrarea! Ce atâta unire? Trăim vremuri grele, este prea scumpă!… ne avertizează „specialiştii”.

O fi,  dar … este inestimabilă stimabililor. Cât timp ne vom mai scălda în fabulaţia înjositoare „ două state – aceeaşi limbă, acelaşi popor”? Noi decidem.

Mare ruşine astăzi să te ataşezi de valorile naţionale. Şi totuşi românii au un preşedinte de ţară cinstit, cu caracter! El se numeşte Mihai Ghimpu. Citez: “Sunt gata să-mi dau demisia, dacă în decembrie se întâmplă ceea la ce mă gândesc!” – declaraţia aparţine preşedintelui Parlamentului şi preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, lansată pe 27 martie 2010, la sfârşitul concertului susţinut de maestrul Tudor Gheorghe.

Mă întreb, câţi oameni de acest calibru avem noi în România? Puţini. Foarte puţini. Unii nici măcar nu au înţeles ce a vrut să spună fratele martirului Gherghe Ghimpu. Alţii au priceput, dar se prefac că nu pricep. Restul sunt indolenţi, preocupaţi cu integrarea.

Studiu de caz.

La intrarea din Basarabia în România, în vama Oancea, flutură steagul Uniunii Europene. O duduie, însoţită de un lucrător vamal, ţipă strident într-o rusă stâlcită să prezentăm actele. Trece o oră şi autocarul nu înaintează nici o palmă. Unii fumează. Alţii îşi fac nevoile pe gardul din spatele „toaletei” nefuncţionale ce are uşa legată cu sârmă.   La nici douăzeci de metri, în faţa birourilor, o  maşină de teren Nissan, de zeci de mii de euro, inscripţionată Poliţia de Frontieră îţi fură ochii. Steag şi translator avem, maşini sunt – lipseşte doar toaleta! Sper s-o fi reparat şi compartimentat ca-n Uniunea Europeană dacă tot suntem preocupaţi cu integrarea. Sau, dacă tot a dispărut sârma înghimpătă(ce ironie a sorţii – am scăpat de ghimpi în mandatul d-lui preşedinte Ghimpu) de pe Prut, poate ne unim şi nu mai investim în toaletă. Totodată scăpăm şi de filtrele mobile de poliţie, unde eşti controlat de două – trei ori de la Oancea la Galaţi. Oare câte posturi(„locuri de muncă”) vor fi eliminate? Nu cred că specialiştii au introdus şi acestă necunoscută în ecuaţia financiară a Unirii.

Autor: Florin Munteanu

Hristos a înviat! Paşte fericit!

Hristos a înviat! Dorim tuturor colaboratorilor şi cititorilor noştri un Paşte fericit, plin de lumină, împliniri şi bucurii. (echipa xpressbălăbăneşti)

La Paşti

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare

Şi salciile-n alba floare-

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi în vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Nevaste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 Autor: George Coşbuc