Retrospectivă 2008 – Bălăbănești

În prima jumătate a lunii iunie, 2008 au avut loc alegerile locale. Fotoliul de primar al comunei a fost câștigat după două tururi,  de reprezentantul Partidului Social Democrat – Dorin Codreanu. Electoratul din comună a acordat în continuare credibilitate domnului Codreanu și echipei sale. Partidul România Mare – filiala Bălăbănești prin profesionalismul și reputația domnului Ioan Ifrim a obținut un scor foarte bun pentru consiliul local – 11,36%, clasânduse pe locul doi pe județ dintre filialele PRM, cu mult peste media pe țară, după comuna Vlădești – 14,2% (informație preluată de la B.E.C. și confirmată de publicația Tricolorul nr. 1354, ediția 03.09.2008). O analiză atentă a celor două tururi de scrutin indică faptul că formațiunile  politice PD-L și PL au obținut rezultate sub așteptări iar Partidul Conservator a reușit o performanță deosebită adjudecându-și locul doi. De notat faptul că la Bălăbănești au existat cazuri de mită electorală(ceasuri, căldări, vodcă…) atât la alegerile locale cât și la cele generale uninominale. În 2008 la alegerile locale, s-a votat mai mult persoana sau/și partidul în detrimentul strategiei(ar fi trebuit să fie fișa de prezentare a fiecarui candidat) de administrare și dezvoltare a comunei.  Au existat promisiuni, au existat unele încercări timide de nuanțare a unor pași ce trebuie urmați, a existat un forum de discuții libere incluzând internetul – dar nici vorbă de programe și strategii.

În perioada alegerilor locale mai-iunie 2008, infrastructura comunală s-a îmbunătățit prin refacerea și pietruirea drumurilor din localitate. Sperăm ca aceste acțiuni sa devină obișnuință an de an.

Prima slujbă de pomenire a Sfântului Rafail, în ţinutul natal
În ziua de 21 iulie 2008 în prima zi de cinstire solemnă, după canonizare în satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, locul naşterii sale, PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, a oficiat Sfânta Liturghie. Şi pentru că biserica din Bursucani se află în plin proces de refacere din temelii, slujba închinată Sfântului Rafail s-a desfăşurat pe locul fostului Schit Zimbru, ctitoria ucenicilor săi, care a fost şi reactivat, în mod oficial, cu acest prilej. (Sursa: Ziarul Lumina – 23 iulie 2008, autor Constantin Ciofu)

 Duminică 5 octombrie a fost cea mai tristă zi a comunei Bălăbănești din anul 2008. Octavian un băiețel care nici nu împlinise 7 anișori ne-a părăsit, fiind victima unui act de răzbunare incalificabil. Ar fi împlinit 7 anișori pe 15 octombrie 2008 – ar fi împlinit….. dacă tatăl său ar fi fost un părinte normal! Din păcate acest caz mediatizat pe larg în majoritatea publicațiilor din țară a adus o imagine negativă întregii comunități din Bălăbănești.

 Pe data de 18 decembrie 2008 ne-a părăsit pentru totdeauna cunoscutul prozator, consătean de-al nostru – Lică Rugină. Născut la data de 28 martie 1934 în satul Bursucani – com. Cavadinești actualmente com. Bălăbănești, Lică Rugină a debutat în anul 1985  la București – Cartea Românească, cu lucrarea ”Sarea la vremea ei”. ”Vasile cel neluat în seama” – 1990, povestiri și romanul ”Diminețile Evei ”- 1993 sunt lucrări apreciate de cititor care au adus consacrarea autorului. Vestitul profesor/ziarist/ prozator Lică Rugină a fost distins cu multiple premii de-a lungul cariei sale fiind deasemeni recompensat pentru întreaga sa activitate cu titlul de cetățean de onoare al orașului Galați. A fost înmormântat lângă părinții săi, la Bursucani.

Notă: Pentru amatorii de statistici am decis să publicăm și rezultatele primului tur.

Crăciun Fericit Tuturor!

Semnificația religioasă a Crăciunului este nașterea Mântuitorului Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu trimis printre pământeni să-i călăuzească spre adevăratul sens al valorilor spirituale – credință, bunătate, întrajutorare, înțelegere, suferință, iertare, sacrificiu. Venirea Mântuitorului pe Pământ reprezintă ghidul de îndreptare și perfecționare a ființei umane. Nașterea Fiului Domnului clarifică geneza speciei umane și rolul omului în univers, separă definitiv tandemul spirit-materie redefinind concomitent ecuația dualismul universal bine-rău. Mesajul nașterii Fiului lui Dumnezeu este elocvent – numai prin Credință ne putem curăța de păcatele lumești și tinde spre lumină.
—————————————————————————————————————————
În fiecare an în comuna Bălăbănești cu o săptămână înainte de Nașterea Mântuitorului încep pregătirile pentru sarbătorile de iarna. Este săptămâna în care, conform tradiției, se sacrifică godacii din gospodării, se prepară cârnații și toba, se gătesc mâncăruri tradiționale: sărmăluțe în foi de viță sau de varză, cozonaci, răcituri, turte și mai nou salata de boef. Colindele care încă se mai fac auzite pe ulițele satului, brăduții frumos împodobiți în straie de sărbătoare, mirosurile de cozonac proaspăt și aromele de turte sfințite compun an de an o atmosferă de basm în Bălăbănești. Sperăm de Crăciun să-și facă apariția și prima ninsoare mai consistentă.
Crăciunul este o sărbătoare de familie. Cei mici sunt foarte nerăbdători deoarece Moșul vine încărcat de cadouri. Pentru toți copii din Bălăbănești, Crăciunul ar trebui să fie o sărbătoare magică cu luminițe strălucitoare, cu dulciuri și jucării, o zi când multe din dorințele lor ar trebui să se îndeplinească. Din păcate există foarte multe casuțe unde moșul nu-și va face apariția nici anul acesta. Trist dar adevărat, există micuți care nu vor simți bunătatea moșului, unii din ei nici măcar nu știu că existentă. De Crăciun ar trebui să ne gândim și la ei. Tu și familia ta puteți aduce un pic de bucurie și zâmbetul pe buze consătenilor tăi. Un cozonac, o farfurie cu turte, un kilogram de carne de porc proaspătă, o pâine, un pic de brânză, chiar un mic cadou dacă poți, însoțite de gânduri și vorbe frumoase pot fi pentru tine un început perfect al sărbătoririi nașterii Mântuitorului Isus Cristos. Crăciunul este ziua când îți poți recâștiga prietenii pierduți, ajuta vecinul aflat în suferință, când tu trebuie te comporți ca un adevărat creștin. Să nu uităm, de Crăciun ar trebui în primul rând să dăruim. Să nu percepem această miraculoasă zi ca una în care doar primim cadouri.
Epilog: Deschideți porțile, încurajați copii să vină cu colinda. Pentru cei interesați am identificat trei mănastiri (Adam, Grăjdeni, Bujoreni) pe o rază de patruzeci-cincizeci de km în apropierea comunei Bălăbănești care se pot vizita pe perioada sărbătorilor de iarnă.

Mănăstirea Adam

Conform tradițiilor locale, prima așezare monahală datează la Adam de la sfarșitul veacului al XVI-lea, când un călugăr venit pe aceste locuri i-a propus ciobanului ce stăpânea peste codrii ținutului să întemeieze un schit de sihastri. Ciobanul nu numai ca nu a ezitat a-i împlini dorința, dar el însuși a devenit monah, ajutând la ridicarea unei bisericuțe din lemn cu hramul „Tuturor Sfinților” și a câtorva chilii în jurul ei, unde s-au adunat, înca de pe la 1595, călugări din mai multe parți. Cu siguranță, ei au căutat nu numai liniștea și însingurarea codrilor pustii, ci și apropierea de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de aici, disparută în timpul unei invazii păgâne devastatoare și găsită, dumnezeiește, într-un stejar din grădina mănăstirii, după plecarea prigonitorilor.
Prima biserică din piatră și cărămidă a fost ridicată și sfințită la mijlocul secolului al XVl1-lea, în timpul domnilor moldoveni Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan și sub păstorirea episcopului Anastasie al Romanului, pe moșia serdarului Adam Movilă, de la care s-a păstrat și numele mănăstirii. Bucurându-se de numeroase danii și de un sprijin constant al boierilor locului, mănăstirea cunoaște, în timp, o perioada de propășire. Aici este menționată, chiar, o modestă școală românească, singura dintr-o zonă destul de depărtată de marile lavre cărturărești ale monarhismului nostru.
Continuare: http://www.biserici.org/index.php?menu=BIGL&code=107&criteria=&quick=&order=C.NAME

 Mănăstirea Grăjdeni

Mănăstirea Grajdeni este situată în comuna Fruntișeni, în partea sudică a județului Vaslui, la circa 15 km de municipiul Bârlad. Este atribuită dupa tradiția orală domnitorului Petru Rareș, în semn de recunoștință că Bunul Dumnezeu aici i-a descoperit ca va fi noul domn al Moldovei. Atunci s-a construit o biserică din lemn cu material luat din pădure, care apoi a fost transformată în schit de călugări.
A cunoscut o perioadă de liniște și înflorire până în anul 1711, când în urma razboiului ruso-turc, domnitorul Moldovei – Dimitrie Cantemir aliat cu rușii a fost nevoit să părăsească țara și să se refugieze la Țarul Petru cel Mare. Nemaifiind cine să o apere, tătarii s-au napustit asupra Moldovei de Jos, au prădat și au ars tot ce au întâlnit în cale. Continuare: http://www.grajdeni-monastery.com/
Se poate ajunge din Bălăbănești continuând pe drumul principal spre comuna Grivița iar în satul Trestiana în dreptul curbei strânse din localitate ce duce spre Bârlad există indicator spre mănăstirea Grăjdeni.

Mănăstirea Bujoreni

Nu departe de orașul Bârlad, în comuna Zorleni se află mănăstirea Bujoreni cunoscută de localnici și sub numele de mănăstirea Măgaru. Pentru a putea vizita aceasta mănăstire în inima pădurii în frumoasa poiana a Bujorenilor, se poate folosi orice mijloc de transport. Folosind drumul județean Bârlad-Zorleni-Murgeni-Falciu, la ieșirea din satul Popeni, în vârful dealului unde este postat “Releul TV” la punctul numit Căprioara, un indicator arată spre dreapta în pădure pe un drum forestier pietruit și bine întreținut, de 5 km lungime, care duce direct în incinta mănăstirii, acolo fiind și capăt de drum.
Se poate ajunge și cu trenul pe calea ferată oprind la stația Horga, iar de acolo 5-6 km de străbătut pe jos.
Continuare:  http://www.studentie.ro/MANASTIREA_BUJORENI-a1102-214485249.html
Foto credit: Lori Barron

Echipa Xpress Bălăbănești vă dorește
Crăciun Fericit Tuturor!

Monografia comunei Bălăbănești

La 5 decembrie 2015 se vor împlini 555 de ani de la prima atestare documentară a comunei Bălăbănești. De ani buni domnul profesor de istorie-geografie Neculai Pământ adună date și lucrează la realizarea primei monografii a comunei Bălăbănești. O echipă ambițioasă dorește susținerea acestui proiect și vă invită să contribuiți la finalizarea acestei lucrări trimițându-ne informații, poze vechi, documente, etc. despre comuna noastră sau despre bălăbăneșteni care sau remarcat și au contribuit de-a lungul timpului la afirmarea localității la nivel județean, național și internațional. Ideal ar fi ca monografia să fie finalizată până la data de 5 decembrie 2010 când se vor împlini 550 de ani de la prima atestare documentară iar editarea acesti cărți ar răsplăti munca și eforturile domnului profesor Pământ a cărui stare de sănătate din păcate în acest moment nu este foarte bună.
Vă mulțumim pentru colaborare și participare.
echipa Xpress Bălăbănești
Notă: Monografia comunei Bălăbănești acoperă cu precădere satele componente: Bălăbănești, Bursucani, Lungești și cătunul Zimbru. Deasemeni locuitorii comunei Rădești (satele Rădești și Cruceanu) care doresc să ne ajute sunt bineveniți știindu-se faptul că am fost împreună o perioadă bună de timp.

Documente de cancelarie ale lui Ștefan cel Mare ce atestă existența comunei Bălăbănești

Ştefan cel Mare la Bârlad. Trei atestări în documentele de cancelarie 1460 – 1467 – 1495
————————————————–
„Trei sunt documentele de cancelarie, din cele 499 ce se cunosc din timpul lungii sale domnii, care menţionează prezenţa lui Ştefan cel Mare, împreună cu marii boieri din sfatul Moldovei, în capitala Ţării de Jos…”
„Uricul din 5 decembrie 1460 a fost publicat pentru prima dată de prof. Gheorghe Ghibănescu în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, iar ultima dată în 1976 în Editura Academiei. Din toate cele trei documente redactate la Bârlad sub domnia lui Ştefan cel Mare, acesta este singurul care se mai păstrează. Achiziţionat de la anticarul Leon Şaraga din Iaşi, el a stat până în 1980 în păstrarea Academiei Române, când a fost predat arhivelor statului din Bucureşti.
Pecetea domnească a lui Ştefan cel Mare atârnată cu şnur roşu la pergamentul din 5 decembrie 1460, prin care se atestă documentar existenţa satului Bălăbăneşti. Pecetea are diametrul de 78 mm şi următorul text: +PECEAT IO ŞTEFAN VOEVODA GOSPODAR ZEMLI MOLDAVSCOI. Fotocopia este făcută la Arhivele Statului din Bucureşti la 2 iunie 1980 (cota: Pecet II, nr. 243). Pergamentul cu dimensiunile 25×34 cm se află în stare bună şi importanţa sa creşte prin marea pecete domnească din ceară roşie (78 mm în diametru) atârnată cu şnur roşu de mătase. Este cea mai veche pecete mare din timpul domniei lui Ştefan cel Mare care se mai păstrează, ceea ce îi conferă o mare valoare din punct de vedere sfragistic.”
“Uricul a fost scris de Isaiia al lui Şişman, iar mare logofăt a fost Dobrul. La redactarea uricului a participat însuşi Ştefan cel Mare, mitropolitul Moldovei Teoctist, 26 mari boieri din sfatul ţării nominalizaţi şi „alţi destui boieri mari şi mici.” Uricul este o sentinţă domnească dată în litigiul desfăşurat în faţa domnului şi a întregului sfat al Moldovei între Ivaşco comisul, ginerele boierului Ion vistiernicul, pe de o parte, cu Toma Dumitrescul şi Coste Turbure, pe de altă parte, care se certau pentru legitima stăpânire a două sate: Săseştii, pe Bârlad (sat azi dispărut şi înglobat în municipiul Tecuci) şi Româneştii, pe Jeravăţ, actualul sat Bălăbăneşti, din fostul judeţ Tutova, astăzi situat în nordul judeţului Galaţi. Satul Româneşti era pe atunci … „hotar în hotar cu târgul Bârladului…Litigiul a fost soluţionat în favoarea lui Ivaşco comisul, rămas singur stăpânitor pe ambele sate”
“Pentru importanţa pe care uricul lui Ştefan cel Mare din 5 decembrie 1460 o prezintă pentru satul Bălăbăneşti, nu poate mira pe nimeni, că două fotocopii în mărime naturală ale acestui document se găsesc la primăria şi la şcoala din sat. Cu acest document, păstrat nealterat, timp de peste 520 de ani, se pot mândri atât locuitorii din Bârlad, cât şi cei din satul vecin Bălăbăneşti, pentru acesta din urmă constituind şi prima atestare documentară.”
—————————————————————————————————————————-
Trebuie precizat că, spre deosebire de situaţia actuală, în afară de oraşul propriu-zis cu târgoveţii, meseriaşii şi negustorii săi, târgul Bârladului avea de jurîmprejurul său o ghirlandă de sate, care-i procurau în primul rând hrana…”…”Sunt menţionate sate dispărute sau încă existente ca: Dealul Mare, Lipeneşti (azi dispărut) lângă Zorleni, Făgetul Leahului între Popeni şi Ghermăneşti (comuna Banca), Trestiana, Brădeşti (comuna Vinderei), Lieşti (azi dispărut) lângă Griviţa , Şuşneşti (în comuna Bălăbăneşti), Cehani (azi dispărut) lângă Bălăbăneşti, pârâul Jeravăţ şi matca veche a Jeravăţului, Hrăneşti (azi dispărut) pe Jeravăţ lângă Griviţa, apoi unde se varsă Jeravăţul în Bârlad, Dumbrava Roşie (azi în municipiul Bârlad) – malul Tutovei-, gura pârâului Crâng din satul Crâng, comuna Perieni, satul Perieni, obârşia pârâului Perieni, apoi pârâul Sec de la Ceucani, comuna Perieni, pârâul Secşoară, la Simila şi peste Simila (comuna Zorleni), satul Porţai (azi dispărut) pe Simila, lângă Drujeşti şi apoi Drujeşti din comuna Băcani.La acest vast hotar, Ştefan cel Mare mai adaugă o selişte pe Tutova, anume Ivancea de la Tătarca (între Ciocani şi Iveşti) pe care o cumpără cu 100 zloţi tătărăşti, prin acelaşi document de la urmaşii lui Petru Tudor în număr de 14, selişte pe care o stăpâneau ca privilegiu de la Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare.”…
…”Documentul emis de Ştefan cel Mare la începutul lunii ianuarie a anului 1495 prezenta, aşadar o importanţă deosebită pentru oraşul Bârlad, atât prin prezenţa marelui voievod în oraş, cât şi prin bogatul său cuprins de informaţii ca : întinderea teritorială, administrarea sa prin şoltuzi şi pârgari, componenţa socială a locuitorilor (târgoveţi şi oameni săraci) şi dreptul de acciză, cu privilegiul de scutire, acordat bârlădenilor, după „legea lor veche”.
În secolul al XV-lea neexistând beton, pentru a se confecţiona borne de hotar, iar piatra fiind deficitară în regiune, hotărnicia se făcea cu menţionarea: “o salcie, 13 movile săpate, 7 dumbrăvi, 14 stejari, 5 drumuri, o răspântie, o margine de făget, o margine de pădure, o groapă săpată, o ruptură, o fântână şi capătul unui rediu…”
…”Se mai folosea sistemul de a lua ca participanţi la o asemenea trasare de hotar câţiva adolescenţi, care erau traşi de păr, înţepaţi sau pălmuiţi şi apoi răsplătiţi cu câţiva galbeni, pentru ca să ţină minte până la sfârşitul vieţii lor, când şi pe unde a fost stabilit hotarul, spre a-l putea descrie apoi, cu toate amănuntele copiilor şi nepoţilor lor”…
George Felix Taşcă (n. 2 aprilie 1914, București – 2000) – (Din Bârladul odinioară şi astăzi-1984, pag. 47-52). Textul prezentat mai sus a fost preluat integral din: Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2003 autor Ion N. Oprea, cu o prefaţă de Constantin Huşanu

De pază, noaptea la păpușoi

La începutul sec. al XIX-lea lupii stăpâneau pădurile din Bălăbănești. Iarna, ajungeau până în sat la porțile oamenilor, săreau gardurile de nuiele împletite și făceau ravagii în turmele micilor gospodării. La asfințintul soarelui, bovinele care nu se întorceau acasă de la pășunat deveneau victime sigure ale temuților prădători – de multe ori auzeai mugetul sfâșietor al bietelor patrupede pătrunse de colții nemiloși ai haitei înfometate. Când iarna era grea, și omul era în pericol! Căruțașii prinși în toiul nopții pe drumuri, între sate, plăteau tribut îndrăznelii lor.
Anii s-au scurs, iar nașul turmelor de oi, al cirezilor de vaci și al lacomelor cabaline și-a abandonat teritoriul. Noul învingător, mistrețul și-a instalat domnia în codrii Tutovei și în lanurile de porumb ale sătenilor. Odată cu ei o noua tradiție apărea pe aceste meleaguri – paza de noapte la păpușoi. Alarma generală în sat se declanșa imediat ce sătenii înregistrau primele pagube.
————————————————————————————————————————–
Bătrâna toamnă se instala treptat pe dealurile Tutovei. Pe cărare, pe lângă vie, mirosul de nuc sfințit și condiră parfumată te îmbiiau la somn. Vântul adia ușor prin părul răsfirat al cochetelor păpuși ce decorau tarlaua de porumb. Era târziu, era deja întuneric. Profesorul își începea tura de noapte. Înarmat cu echipamentul de pază (fes, pufoaică, ciobote, oghele, lanternă, tun-pușcoi cu carbid, corn și baltag) mergea agale pe conturul lanului jucându-se ca un copil cu lumina lanternei printre rândurile paralele cu firul apei. Totul părea intact, nici o urmă de copită în pământul nisipos, nici un foșnet ciudat, nici un lătrat nervos al vechiului său prieten Boanță. Fluieră scurt pentru a-și saluta partenerul ce era priponit strategic pe malul râpei. Un lătrat vesel se auzi la nici o sută de pași. Avea în buzunarul adânc de la pufoaică un calup de mămăligă și oasele de la puiul de duminică. De data asta nu uitase să le aducă cu el. În dreptul izvorului o luă la stânga spre vechiul său partener. În zece minute ajunse în dreptul lui. Amicul său țopăia fericit, mirosise deja suplimentul. De multe ori, primea și desert un biscuit, câte doi struguri de poamă neagră dulce sau jumătate de bostan. Își salută prietenul scărpinându-l zdravăn sub zgarda de la gât, și porni mai departe. În sfârșit a ajuns la colibă. Dezveli de sub paie, pătura, furca, și aparatul Gloria ce îi ținea companie noapte de noapte. Jurnalul de noapte anunța o noua invazie a minerilor în București. Plictisit să audă noutăți despre Cozma și ortacii lui se sprijini de stâlpul colibii și își aprinse un carpați așteptând rubrica de sport. Pufăia uitându-se la luminițele de pe cerul senin ce alergau printre stele. Cu siguranță deasupra tarlalei e un coridor de zbor își zise zâmbind . Adesea se trezea vorbind cu el însuși. Era singur, era noapte, era aproape de pădure. Dacă nu au venit până acum sigur vor da atacul dimineață înainte de răsăritul soarelui. Se întinse pe pătura prăfuită de fânul proaspăt ca să ațipească. Adormi rapid, nu înainte de a arunca pe gât ultima picătură de vin nou, roșu. Dormea iepurește cu urechile ciulite pregatit să sară în sus la primul avertisment lansat de Boanță.  Avea încredere în el, îl crescuse de mic și niciodată nu latră fără motiv. După atâțea ani de pază, făceau echipă bună. Orchestrele de greieri răsunau pe întreaga vale. Câte o broască rătăcită sau o pasăre de noapte sabotau din când în când concertul micuțelor insecte. Natura își etala perfecțiunea. Iarba se înveli treptat cu un covor de rouă rece. Câțiva nori răsfirați alergau indeciși spre carul mare. Odată cu ei, un vânt subțire scormonea nervos în pelinul uscat de pe coama colibei. Un lătrat scurt urmat de ecoul pădurii amuți întreaga vale. Pe întuneric, mâna dreaptă căuta cornul prin paiele așternute pe jos iar cealaltă a redus la tăcere radioul. O clipă de liniște lungă cât un veac, apoi un pârâit prelung. Pătrunseseră deja în lan bestiile. Un Huooooo! instantaneu izbucni din pieptul Profesorului, apoi un sunet gros din corn susținut de rafalele zgomotoase ale lui Boanță. Lanterna patrula nervos printre spicele de porumb. Turnă în grabă un pic de apă pe carbid. Potrivi capacul pe cilindrul raniței de razboi ascultând cum sfârâie roca albă în interirul cutiei metalice. Peste un minut cu ajutorul brichetei, prima salvă declanșă operațiunea de evacuare a intrușilor. Apoi salvă după salvă, până ce, bătrâna raniță ce trecuse prin multe, încălzită la maxim abandonă răgușită competiția. Profesorul însă nu renunță. Înarmat cu baltagul intră în lanul de păpușoi. Transpirat, cu glasul pierdut sufla disperat în corn. Trebuia sa-i scoată din tarla pînă paguba nu era prea mare. Încet, încet se lumina. În depărtare un cocoș harnic anunța deșteptarea. Profesorul își mai aprinse o țigara, apoi liniștit porni în recunoaștere pentru a evalua pagubele. Numără în jur de douăzeci de plante culcate la pământ cu păpușile scrijelite de dinții mistreților. Adună rămășițele, le puse într-un sac de iută pentru godacii lui din ogradă și porni agale spre casă. Era obosit, chiar răvășit. Încă regreta trompeta ce-i fusese furată anul trecut din colibă. O adusese de la școala din Adam. După căderea lui Ceaușescu nimeni nu o mai folosea. Cu trompeta în dotare Profesorul fusese imbatabil sezonul trecut. După ce traversă dealul, intră în sat. Pe strada principala Cătălin mâna vaca la cireadă. Îl salută și-l iscodi cu o intrebare:
– Profesore i-ai scăpat azi noapte?
Răspunsul veni sec și greoi. ……..spre dimineață, într-un colț. Apoi, își continuă drumul târâindu-și picioarele spre casă.
Epilog:  Ani la rând oamenii din zonă au fost nevoiți sa-și apere munca pentru a reuși să supraviețuiască iarna. Nu era ușor, însă cei care au participat la aceste evenimente nu pot uita dansul sălbatic al focului pe culmile dealurilor din împrejurimi, gustul porumbului copt pe jăratic sau aroma tulburelului timpuriu.
Notă explicativă:
condiră – soi de struguri, de obicei albi sau roz, cu o aromă deosebită, foarte gustoși.
pufoaică – haină scurtă vătuită și matlasată
raniță – cutie metalică folosită de soldații români în cel de-al doilea război mondial care servea la transportarea comodă a alimentelor și a altor lucruri personale necesare ; În situația prezentată mai sus era folosită pe post de tun ce funcționa cu carbid.
carbid – carbură de calciu întrebuințată la fabricarea acetilenei. În cazul relatării de mai sus carbidul era folosit pentru a produce zgomot. Carbidul în contact cu apa degaja căldură(reacție exotermă) și produce presiune  într-un recipient închis.
pelin – plantă erbacee amară la gust cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze verzi-cenușii pe față și argintii-surii pe dos și cu flori galbene aromate folosită în medicină și în industrin băuturilor alcolice. În cazul de fața planta era folosită pentru a acoperi coliba sau diferite adăposturi temporare, se punea deasupra paielor de grâu sau a fânului pentru a le proteja de vânt.

Trei bălți și doi pescari – de legendă

Acum mai bine de douăzeci de ani, au existat în Bălăbănești, trei bălți: la Popești, la Valea Lupului, la Valea Popii și o droaie de pescari. Bălțile, nu prea mari ca întindere, aveau un farmec aparte, erau bine ascunse printre dealuri, înconjurate de copaci, lanuri de porumb sau floarea soarelui, erau locuri unde dimineața liniștea și răbdarea pescarilor concurau corul gălagios al micuților batracieni. Dintre pescari doar două nume s-au remarcat în mod deosebit prin talentul, perseverența și originalitatea lor. Unul a fost marele și renumitul pescar Vasile de pe lac “botezat” de unii  Vasile Țuțurel, celălalt, la nici două sute de prăjini depărtare, mai la deal – o bătrânica tare îndemnatică și norocoasă, oamenii locului îi spuneau mama Săndița. Legenda spune că atunci când cei doi se nimereau pe baltă în aceiași zi, trei zile la rând nu mai mușca peștele nada. Dar să ne uităm mai atent la cei doi eroi ai noștri, să încercăm să dezvăluim publicului din arta și pasiunea lor. Nea Vasile, un om cu carismă de pescar, avea o regulă arhicunoscută de toți de pe baltă – peștele care se agăța în cârligul undiței lui era  cel mai greu și cel mai frumos exemplar. Nu exagera, dar nici nu-l prea credeam. Deși nu umbla cu cântarul la el, aproximările lui erau destul de exacte nu greșea mai mult de juma de kil la pește. Cea mai mare realizare a lui nea Vasile în Bălăbănești a constat în faptul că dădea la lansetă indiferent de întinderea bălții. Pentru el, lanseta era sfântă, era “scula” care făcea diferența între un pescar adevărat și un novice – așa învațase el în tinerețe la Prut de la alți mari pescari. Însa, noi – aștia mai tineri, cunoșteam bine secretul lui nea Vasile – dădea la lansetă ca să arunce cât mai aproape de pluta mamei Săndița, să mai tragă și la el carasul ăla mare, jucăuș. Înarmat cu un pachet de carpați și cu multă răbdare nea Vasile nu părăsea balta fără pește de-o saramură bună. Se știa, era lege, dădea și la lumina lanternei dacă ar fi trebuit numai să nu plece cu coada între piciore în sat. “Competitorul” lui nea Vasile de pe lac era mama Săndița, o persoană dinamică, serioasă si curajoasă. Mama Săndița trata pescuitul ca orice alta meserie, cu profesionalism și devotament. Era o persoană foarte organizată și plină de șarm, o persoană care-si pregătea partida de pescuit cu multe zile înainte. Pentru mama Săndița, plecatul la pescuit devenise ritual, nu pleca niciodată neânsoțită, strabătea distanțele până la bălți pe jos, și poate cel mai important lucru cu care ne obișnuise faimoasa noastră pescariță consta în faptul că trebuie sa fie prima pe baltă, de multe ori înainte de răsăritul soarelui. Spre deosebire de nea Vasile, eroina noastră nu-și prăfuia plămânii și nici nu pescuia cu unelte sofisticate. Pentru ea, un băț de alun, un cârlig, o bucată de ață de plastic și o plută din pană de gâscă erau suficiente. De obicei dădea la râmă, uneori la mămăligă cu galbenuș și zahăr sau pâine, foarte rar mai punea în cârlig și câte o lăcustă neastâmpărată ce ateriza obsesiv pe pluta grațioasă a undiței prinsă în mal. Era o persoană care iubea apa și natura, nu de multe ori o găseam cu piciorele infipte în apă și ochii încremeniți în luciul bălții. Avea noroc. Avea și zile mai slabe. De foarte multe ori împarțea din peștele prins tovarășilor de drum.
Epilog(douazeci de ani mai târziu): Bălțile au dispărut – distruse intenționat sau prin neglijență, mama Săndița ne-a părăsit și odata cu ea a dispărut și breasla pescarilor din Bălăbănești. Ehehe, acum doua, trei decenii se pescuia la Bălăbănești, …acum, din păcate mulți au înlocuit undița cu paharul și balta cu barul!

Bălăbănești în Viața Libera Galați

Nu de puține ori cotidianul Viața Liberă Galați a fost alături de Bălăbănești prin articole interesante despre viața oamenilor din comuna sau prin relatări obiective, la diferite evenimente social-culturale ce s-au derulat în această zonă. Redacția cotidianului Viața Liberă Galați prin intermediul doamnei redactor-șef Katia Nanu ne-a acordat permisiunea de a prelua parțial sau integral articole despre Bălăbănești pentru a le insera pe acest site la categoria “Media despre Bălăbănești”- evident acordând credit producatorului pentru materialul preluat. Pe aceasta cale echipa Xpress Bălăbănești , producătorul acestui web-site mulțumeste redacției Viața Liberă Galați pentru înțelegere, bunăvoință și ajutorul acordat.

Va mulțumim înca odata și vă așteptăm cât mai des la Bălăbănești.

Frânturi de istorie adevărată la Schitul Zimbru

Candela s-a reaprins in ziua prăznuirii Sfântului Rafail de la Bursucani.În ziua primei prăznuiri a Sfântului Rafail (21 iulie), la Schitul Zimbru, aparţinător satului Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, aproximativ 200 de creştini s-au întâlnit în rugăciune cu Arhiereul locului, Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos. Clopotniţa reinstalată după 1990 şi o Troiţă – ridicată imediat după momentul din decembrie 1989 – marchează locul în care, la 1793, a fost ridicat Schitul Zimbru. Loc plin de sfinţenie în care, până la 1864, au dus rugăciunea 60 de maici şi care a aparţinut Mănăstirii Adam.
Cu dorinţa revederii, cu rugăciunea pe buze, după Sfânta Liturghie, creştinii s-au bucurat de binecuvântarea arhierească, au sorbit cuvântul Prea Sfinţitului Casian al Dunării de Jos. Arhiereul locului a vorbit despre legătura care există între vechiul loc de cultură şi spiritualitate ce îl constituia Mănăstirea Adam – sfântă aşezarea călugărească ce era a patra ca importanţă din ţară – şi locurile pline de sfinţenie de la Zimbru, Bursucani, Cruceanu, Tutova şi altele. “Câtă credinţă, câtă sfinţenie s-au născut aici, a spus cu admiraţie Arhiereul locului. Fostul Schit Zimbru a fost ridicat pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea de către doi călugări, spun unele însemnări pe cărţi vechi. Ioasaf şi Aloman se numesc ei şi au venit aici de la Mănăstirea Râşca, stăruind pe lângă familiile Cernat, Plesnilă şi Iamandi – rude între dânşii, care aveau moşii în acest ţinut unde locuiţi astăzi dumneavoastră, creştinii din Zimbru – ca să ridice o biserică”
Schitul cu Biserica lui au fost înfiinţate la 1793 şi au rezistat până la 1864, sfântul locaş fiind transformat apoi în biserică de mir. Despre ultimii zeci de ani am mai scris, perioadă de regres pentru Schitul Zimbru, pentru toate cele şapte schituri pe care le avea Mănăstirea Adam. Pentru întreaga istorie de la Dunărea de Jos. Faptul că de puţine zile a fost descoperită catapeteasma vechiului loc de rugăciune de la Zimbru, că Sfinţii din Icoane s‑au arătat odată cu canonizarea Sfântului Rafail de la Bursucani, născut duhovniceşte în împrejurimile Neamţului şi la Mănăstirea Agapia Veche, e semn că Duhul lui Dumnezeu lucrează. “Astăzi, aduşi de Maica Domnului şi Fiul său, de Sfântul Rafail, sfântul nostru, avem datoria să ţinem aprinsă candela credinţei. De ceva timp, Biserica din Bursucani este în plină refacere şi ea va fi refăcută după planul Schitului Zimbru. Chilia alăturată Bisericii din Bursucani ne va reaminti de Sfântul Rafail. Prin Biserica din Bursucani, într-un fel anume, Biserica fostului Schit Zimbru este în inimile noastre, iar Icoana Maicii Domnului, care a aparţinut aceluiaşi schit, astăzi vă îmbrăţişează pe toţi”
Bursucani, Zimbru sunt “frânturi” de istorie adevărată. Sunt locuri de închinare unde Sfinţii ne cheamă la întâlnirea dintre veacuri. Sunt prezenţe ale Duhului Sfânt care, oricât de mult au dorit oamenii să le desfiiţeze, au înfruntat veacurile. Şi în întunericul veacului din urmă, Maica Domnului şi Pruncul, Arhanghelii şi Sfântul Rafail de la Bursucani ne‑au mai dat un prilej de reflecţie la cele înalte, la cele netrecătoare şi veşnice.
Amintirile nepoatei, Mavroian Tănase – omul bisericii
La prima Liturghie a Cuviosului Rafail de la Bursucani, am întâlnit‑o pe doamna Nastasia Cujbă, în vârstă de 78 de ani. Întâmplarea a făcut ca la slujbă să stăm lângă dânsa, iar la întrebarea Arhiereului locului “cine are peste 70 de ani?”, bătrâna lângă care mă aşezasem a spus că ea numără 78 de ani. Şi nu numai atât. A spus ca pentru sine că este nepoata “moşului bătrân” care aprindea candela în Biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Zimbru, pe vremea când aici nu se mai slujea decât la hram. După rugăciune, am consemnat. “Bunicul meu se chema Tănase Mavroian şi el era cel care avea în grijă bisericuţa Schitului Zimbru, ne-a povestit doamna Nastasia. Eu aveam vreo zece ani pe atunci şi îmi amintesc că bunicul nu pleca niciodată singur la biserică; mă lua cu el la schit şi mă închinam şi eu la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi cu Îngerii. Îmi zicea că e făcătoare de minuni, avea mare evlavie la această icoană. Făceam şi eu ce făcea bunul. Îl ajutam să cureţe şi apoi să aprindă candela. Maică, eşti tânără şi nu ştii. Erau multe griji şi atunci, dar era mai multă curăţenie în sufletul oamenilor.”
Am lăsat-o pe doamna Nastasia să nu întârzie la reîntâlnirea dintre veacuri – în acelaşi loc – cu Maica Domnului şi Fiul său din Icoana despre care oamenii spun că este Făcătoare de Minuni. Spunem şi noi că această Icoană mişcă sufletul rugătorului, are ceva aparte, are harul Duhului Sfânt.
Ascultând mărturisirea maicii Nastasia şi confruntând cu însemnările părintelui Gh. Bârsan din monogafia Schitului Zimbru, ne permitem o concluzie: anume aceea că Biserica din cătunul Zimbru era într-o stare nu tocmai bună încă înainte de cutremurul din 1940. Şi dacă moş Tănase a adormit în Domnul înainte de cutremurul din 1940, cum spune nepoata, atunci cu siguranţă fotografia document din monografia Schitului Zimbru era şi ea realizată înainte de anul 1940.
Patruzeci de ani, clopotele au tăcut
Vizavi de locul pe care era aşezat Schitul Zimbru, între primele case cum intri în cătunul aruncat între două văi, locuieşte familia Ioanei şi a lui Ion N. Mihai. Casa este faţă în faţă cu Troiţa ridicată de săteni şi de părintele paroh Cezar Gagiu după 1990. Am dorit să-i întrebăm pe oamenii care stăteau la poartă după Sfânta Liturghie arhierească, dacă s-au întrebat vreodată ce este cu Sfânta Cruce ce străjuie dincolo de poarta casei bunicilor lor? Aşa am ajuns să-i cunoaştem pe stăpânii gospodăriei – familia Mihai. Totodată, să aflăm cum au fost salvate clopotele Schitului Zimbru şi crucea maicii Magdalena. Această frântură de poveste adevărată s-a întâmplat prin anii 1958-1959, când se punea în practică marea cooperativizare. “Eu sunt născut în Zimbru şi am 72 de ani, ne-a mărturisit domnul Ion Mihai. Eram tânăr, abia venisem din armată. Eu şi vecinii mei ne-am trezit că buldozere şi fel de fel de unelte agricole au intrat peste cimitirul maicilor. Când am văzut urgia, crucile din cimitir doborâte, am încercat împreună cu alţi trei săteni să mai salvăm ce se mai putea salva. Am luat clopotele de la bătrâna clopotniţă şi le-am adus în curtea mea. Am mai recuperat şi crucea (doar partea de suprafaţă) maicii Magdalena, obiecte care au stat la mine în curte, în grădină, vreme de patruzeci de ani, ne mărturisea domnul Ion, făcându-şi semnul crucii. Ca să le duc în curte, m-au ajutat fraţii mei Costel şi Iancu Mihai şi domnul Ion Iordache; e păcat ca astăzi să nu-i pomenesc şi pe ei. În câteva zile nu a mai rămas nimic din vechiul schit.”
Cele două clopote care adunau maicile la rugăciune au tăcut vreme de patruzeci de ani. S‑au tânguit în tăcere cu complicitatea oamenilor. Inclusiv crucea maicii Magdalena a stat pitită undeva între casa şi grădina familiei Mihai din cătunul Zimbru. Creştinii au tăcut, dar Dumnezeu şi Sfinţii Săi s-au rugat continuu. Oamenii au continuat să meargă la Biserica din Bursucani şi să o roage pe Maica Domnului să nu uite acest loc. “După 1990, clopotniţa a fost reaşezată aproximativ la locul ei”, spune doamna Mihai. “Această clopotniţă e făcută pe piatră, adaugă soţul femeii. Adică, atunci când plouă, tragem clopotele, iar norii se împrăştie. Pericolele dispar şi ele.”
Rugăciunea celor din Zimbru a fost ascultată. Ziua de 21 iulie, de prăznuire a Sfântului Rafail din Bursucani, a reaprins candela credinţei.

Comenatriu foto: Rugăciune la Schitul Zimbru, după şapte decenii de tăcere

Foto: Maria Stanciu

Pentru opinii, contactati autorul la adresa de e-mail: Maria Stanciu

Articol preluat integral din cotidianul Viata Libera Galati
http://www.viata-libera.ro/index.php?page=articol&id=25706

La mulți ani Romania! Te așteptăm Basarabie!

 

1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2008, 90 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia. La mulți ani Romania, te așteptăm Basarabie!

Doină

Îngandurat e cerul sub care m-am născut,
Îngrijorat pământul pe care am crescut,
Îndurerați sunt ochii pe care îi văzui
Și inima îmi plânge de doina ce mi-o spui.

Căci iarba veșnic verde păstrată-i pe colnic,
Iar sufletul cel simplu devine de nimic,
E balamuc în țară, ne este tot mai greu,
Doar doina cea străbună alină dorul meu.

Un patriot se-nalță pe-o treaptă însemnată,
Dar tot atunci ființa-i senină, devotată
Se pierde într-o ceață din care nu revii,
Cu doina, doar cu doina,tu,omule,rămâi.

E aiurită lumea în care viețuiesc
Și pentru-a nu pricepe de ce și cum trăiesc
Muncesc într-o tăcere cu frica de-a-ntreba,
Dar doina ce-o îngân îmi spune altceva.

Și cântecu-i rămâne în pieptu-mi pe vecie:
“Hai copii cu voinicie
Să scăpăm biata moșie
De păgâni și de robie”.
autor: Tania Scurtu