Confesiuni, Academician Alexandru T. Balaban

Ieri, într-o convorbire telefonică cu d-l profesor Pământ schimbând informaţii şi păreri, în discuţie a venit vorbă de d-l profesor Alexandru T. Balaban. D-l profesor Pământ cu simplitatea-i obişnuită mi-a mărturisit ca în ultimii zece ani au existat două contacte cu d-l Alexandru T. Balaban, dar, din păcate, activităţile cotidiene şi distanţa au fost un impediment în evoluţia dialogului. „Cu siguranţă trebuie să încercăm să-l aducem printre noi, bălăbăneştenii, căci este de-al nostru”, a afirmat d-l Pământ. Ca de fiecare dată, cu creionul în mână, am notat în scris spusele d-lui profesor.

A doua zi cu notiţa pe masă am pornit căutările. Astăzi, datorită bunăvoinţei şi amabilităţii d-lui academician Alexandru T. Balaban suntem în măsură să vă prezentăm activitatea şi gândurile domniei sale. Am structurat materialul următor într-o succesiune de confesiuni dedicate copiilor şi tinerilor de pe colinele Tutovei ca să ştie cine le-au fost înaintaşii şi care sunt exemplele de urmat.

Amintiri despre Bălăbăneşti

Ca şi renumitul fizician Ştefan Procopiu, d-l profesor Alexandru T. Balaban are rădăcini adânci în comună, tătăl domniei sale, Teodor Balaban, fiind născut la Bălăbăneşti. După cum ne-a mărturist chiar domnia sa, Bălăbăneştiul este leagănul străbunilor.

„Despre străbunii mei din Bălăbăneşti (bunicul Gheorghe Balaban, învaţător în comună şi soţia lui, născută Taşcă), a scris în repetate rânduri Geo Taşcă în Arhiva Genealogică apărută la Iaşi. Acolo a publicat două articole despre Capitanul Gheorghe Balaban din secolul 19, căruia era vorba să i se facă o statuie, dar nu mai ştiu ce s-a decis.

Pământul pe care l-am redobândit în comuna Bălăbăneşti după 1990 l-am donat nepoatei mele, prof. Brânduşa Ghiban (născută Balaban, fiica vărului meu primar, Mircea Balaban) de la Facultatea de Ştiinta și Ingineria Materialelor din Universitatea Politehnica din Bucureşti, al cărei bunic (profesorul Alexandru Balaban de limbile română şi franceză la Liceul Codreanu din Bârlad) a fost cel care l-a întreţinut pe tatăl meu, Teodor Balaban, care era student la Politehnica din Bucureşti.

Numele Alexandru şi Teodor apar în multe generaţii ale familiei mele; pe fiul meu, profesor de Chimie la Univ. din Marsilia, îl cheamă Teodor Silviu Balaban (în “Marquis Who’s Who in the World” din 2007 suntem incluşi amândoi, tatăl şi fiul). Pe fiul fiicei mele, (Irina Alexandra Buhimschi, profesor la Yale Univ, Medical School, New Haven, Connecticut) îl cheamă Alexandru Dan Buhimschi, iar pe fiul nepoatei mele Brândușa Ghiban îl cheamă Alexandru Ghiban.”

Copilăria, peste deal, la Odaia Bursucani

„Continuând confesiunile, în copilărie (înainte de război) petreceam verile în Odaia Bursucani la sora mai mare a tatălui meu, Maria Şolcă. Soţul ei, Teodor Şolcă, avea o gospodărie frumoasă, cu livada lângă casă, vie şi ogor “la câmp”, cai, vaci, porci şi o droaie de orătănii în ogradă. Neavând copii, familia Şolcă era bucuroasă să găzduiască şi îngrijească în vacanţa de vară nepoţii de la cei doi fraţi – unul era inginerul CFR Teodor Balaban cu un băiat, celălalt profesorul de liceu Alexandru Balaban cu cei doi veri ai mei, Mircea şi Georgeta. Bucătăria era alături de casă, luam apă de la fântână şi ne luminam cu lampa de petrol. Cu picioarele goale în colbul cald, era o plăcere să te joci în bătătură, iar apoi să laşi picioarele să se svânte pe prispă, după spălatul de seară. Când mă întorceam din Tutova, aveam un puternic accent moldovenesc. Îmi plăceau perjele, iar când părinţii m-au luat pentru prima data la cinema şi m-au prevenit că la început va apărea pe ecran un leu care rage, s-a auzit în tăcerea spectacolului o voce de copil care a zis tare “Vezi că nu m-am spăriet?”

După război a apărut pe lume sora mea, Monica, cu 12 ani mai tânără decât mine. Tatăl meu a plecat de la CFR la Petroşani (ca inginer electromecanic minier), unde am făcut între 1945 şi 1949 “cursul superior” adică ultimele patru clase de liceu.”

Amintiri ce nu pot fi-ngropate în colbul uitării

„Între fraţii Alexandru şi Teodor Balaban era o diferenţă de vârsta de peste 20 de ani (cu câteva surori intermediare). Nenea Alecu fusese dus ca prizonier în Germania în timpul primului război mondial, iar tatăl meu a fost doi ani pe front, de la începutul celui de-al doilea război mondial şi până ce regimentul lui ajunsese în Crimeea de unde urma să fie trimis la Stalingrad (de unde puţini s-au mai întors). Fratele cel mai mic, Iorgu Balaban, a dispărut în război, în Rusia.

Fiindcă Teodor Şolcă fusese primar în timpul războiului, când au venit comuniştii la putere, a fost arestat (murind în închisoare), casa i-a fost luată, iar Tanti Mărioara a plecat să locuiască la fratele ei, nenea Alecu, profesor la Bârlad.

Mi se spune că nu moştenesc numai calităţile de luptător perseverent ale familiei tatălui meu, ci şi cele de cărturar ale familiei mamei mele, provenită din familia Scriban: Filaret Scriban (1811-1873), Neofit Scriban (1808-1884), August Scriban (autor al Larousse-ului românesc), arhimandritul Iuliu Scriban, sau Ioan Scriban (naşul meu, profesor de zoologie din Franţa şi Cluj).”

Primii paşi în universul de chimie

„De prin anii 1940 am devenit chimist amator, părinţii dându-mi voie să fac dintr-o terasă cu pereţi de sticlă un mic laborator, cu apă dintr-un samovar şi încălzirea cu lampa de spirt. Am primit nişte premii de la Ziarul Ştiintelor şi Călătoriilor pentru participarea la concursurile anuale şi am publicat acolo la rubrica chimistului amator nişte mici experienţe. Tatăl meu a insistat ca în timpul verilor după 1945, când nu mai mergeam în Tutova, să învaţ limbi străine citind cărţi şi căutând în dicţionar cuvintele necunoscute – la şcoală făcusem cunoştinţă cu franceza şi germana, aşa că n-a fost prea greu. Am învăţat şi engleza ascultând English by Radio (BBC) şi continuând să citesc cu dicţionarul alături. Numai în rusă n-am mai apucat să citesc literatură, ci doar articole ştiinţifico-tehnice.”

Chimia – formula unei cariere strălucite

„În 1949 am intrat la Facultatea de Chimie Industrială din Bucureşti, am absolvit-o în 1953, dupa ce primisem o bursa republicană de merit, care a uşurat efortul părinţilor mei (ei s-au mutat la Bucureşti prin 1955). Am avut şansa ca în 1953 să se reînceapă primirile la doctorat – iar la intervenţia profesorului Neniţescu, mi s-a aprobat să susţin (singur) un examen de stat bazat pe un proiect de an, în timp ce colegii mei (inclusiv Cornelia Florea, cu care m-am căsătorit în 1955) au mai rămas un semestru pentru lucrarea de diplomă. Este adevarat că, în calitate de “aspirant”, dintre toţi colegii de facultate, aveam până în 1956 cel mai mic salariu, bursa de aspirant. Poate că sună a laudă, dar trebuie să menţionez că deşi am fost totdeauna clasificat primul, din clasa întâia primară şi până la cursurile post-universitare menţionate în paragraful următor, n-am beneficiat de vreun alt privilegiu decât participarea la acest examen de admitere la doctorat.

Mi-am susţinut teza de doctorat, la care am lucrat şase ani, abia în 1959. Pe baza ei au urmat nu mai puţin decât 22 articole şi două capitole într-o monografie, publicate în anii următori împreună cu profesorul Neniţescu. În 1956 am devenit asistent universitar la Catedra de Chimie Organică a Institutului Politehnic Bucureşti. În 1956-1957 am urmat cursurile post-universitare excepţionale de un an (un fel de facultate de fizică prescurtată, doar cu ştiintă şi tehnică, fără umpluturile politico-sociale) ocazionate de înfiinţarea Institutului de Fizică Atomică (IFA), unde m-am angajat în paralel cu activitatea de asistent şi de terminarea doctoratului. Până în 1974 am condus Laboratorul de Compuşi Organici Marcaţi Izotopic din IFA, cu pauza cauzată de cei trei ani (1967-1970) când am fost angajat ca “Senior Research Officer” la Agenţia Internaţionala pentru Energia Atomică din Viena. La această angajare probabil a contribuit şi alegerea mea ca membru corespondent al Academiei Române în 1963 (aveam 32 de ani, doar Nicolae Iorga fusese ales la o vârsta mai tânără)…”

Alexantru T. Balaban – C.V. – fişă de prezentare rubrica Destine – XpressBălăbăneşti

Studii. Este născut la Timişoara în 2 aprilie 1931. Este fiul lui Teodor Balaban din Bălăbăneşti. Bunicul Gheorghe Balaban a fost învaţător în comună. Soţia bunicului Gheorghe este descendentă a familiei Taşcă. În copilărie, vacanţele de vară şi le petrece printre dealurile Tutovei(Odaia Bursucani, Bălăbăneşti). Anii de liceu şi-i petrece la Bucureşti şi Petroşani. Este absolvent al Facultăţii de Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti, 1953. Doctorand cu frecvenţă 1953-1956. Cursuri de calificare în radiochimie 1956-1957. Doctoratul în chimie organică, cu lucrarea “Reacţii catalizate de clorura de aluminiu”, sub conducerea profesorului Costin D. Neniţescu (1959). Doctor docent (Politehnica Bucureşti, 1974).

Funcţii. Asistent, lector, conferenţiar şi profesor la Catedra de Chimie Organică a Facultăţii de Chimie Industrială din Bucureşti începând din 1956 până în 1999, cu doua întreruperi (Catedra de Chimie Generală din aceeaşi facultate, 1965-1966; AIEA, 1966-1969). În paralel, cercetător principal şi şeful laboratorului de compuşi organici marcaţi izotopic din Institutul de Fizică Atomică, Bucureşti, 1967-1974. În perioada 1967-1970, cercetător senior la Divizia de Chimie a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA) din Viena, coordonând programul de compuşi radiofarmaceutici. Conducător la peste 40 de teze de doctorat în chimie organică şi chimie teoretică susţinute la Universitatea Politehnică Bucureşti. Director al Centrului de Scientică şi Scientometrie, Bucureşti, 1996-1999. Din 2000 şi până în prezent, profesor la Texas A&M University, Galveston, Texas, SUA. Ales ca membru corespondent al Academiei Române în 1963 şi ca academician în 1990. Vicepreşedinte al Academiei Române (1995-1998). Ales ca membru al Academiei Mondiale a Chimiştilor Organici Teoreticieni, Paris, 1983, al Academiei Europene de Ştiinte, Arte şi Litere, Salzburg, 1997, preşedinte al Academiei Internaţionale de Chimie Matematică, Dubrovnik, 2005-2008, şi membru de onoare al Academiei de Ştiinte Ungare, 2001.

Distincţii. Premiul Nicolae Teclu al Academiei Române, 1962. Premiul Herman Skolnik al Diviziei de Informatică Chimică a Societăţii Americane de Chimie, 1994. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara, 1997. Cetăţean de onoare al Municipiului Petroşani, 1999.

Profesor invitat pe perioade scurte la: Universitatea Tehnică Braunschweig, 1973; Catedra de Chimie Teoretică “Wilhelm Ostwald” a Universităţii din Leipzig, 1989-1990; Şcoala Normală Superioară, Paris, 1996; Universitatea Medicală Harvard, SUA, 1995; Departamentul de Chimie Farmaceutică al Universităţii din Richmond, Virginia, SUA, 1992. Universitatea Texas A&M, Galveston, Texas, 1992, 1993, 1994.

Activitate publicistică. Autor sau coautor pentru 9 cărţi, şi editor pentru 8 cărţi de specialitate (primele cărţi din lume despre săruri de piriliu, metateza alchenelor, aplicaţii chimice ale teoriei grafurilor, indici topologici bi- sau tridimensionali, şi anulene cu izomerii lor de valenţă). Autor pentru peste 60 de capitole în cărţi şi peste 700 articole publicate în periodice ştiintifice şi peste 25 brevete, din care 5 in SUA. Redactor sau membru în comitetele de redacţie ale mai multor periodice ştiinţifice din România şi din străinătate.

Domenii de cercetare. Chimia heterociclurilor aromatice, incluzând noi sinteze ale furanilor, oxazolilor, tiazolilor, indolizinelor şi sărurilor de piriliu (reacţia Balaban-Neniţescu-Praill de diacilare a alchenelor); radicali capto-dativi centraţi pe azot sau pe oxigen; automerizarea hidrocarburilor aromatice policiclice; noi donori de oxid nitric; studiul efectelor izotopice secundare ale deuteriului; aplicaţii ale teoriei grafurilor în chimie (enumerări de izomeri, inclusiv prima enumerare a izomerilor de valenţă ai anulenelor; prezicerea conurilor grafitice; primele grafuri de reacţie şi descoperirea grafurilor minime cu circuite de 10 si 11 puncte, cunoscute sub denimirile “cuştile Balaban-10 şi Balaban-11; noi descriptori moleculari, inclusiv indicele topologic cunoscut ca indicele Balaban).

Mulţumim d-lui Academician Profesor Doctor Docent Alexandru T. Balaban pentru amabilitate, deschidere şi informaţiile furnizate. Vă dorim multă sănătate şi vă aşteptăm cât mai des printre noi, la Bălăbăneşti. Colaborarea cu d-voastră ne face o plăcere deosebită.

echipa xpressbalabanesti, 28 Mai 2010

La orizont , toamnă şi aniversare în Bălăbăneşti

Mai este mult până vine toamna, însă bălăbăneştenii se pregătesc de aniversare: în 16 octombrie 2010 se împlinesc 550 de ani de atestare documentară a satului Bălăbăneşti.

Evenimentul este pregătit corect şi minuţios de primarul Dorin Codreanu, profesorul Nicu Pământ, preotul Petru Moraru şi alţi respectabili de loc, de timp şi de mod.

Programul acestei manifestări cuprinde momente emoţionante pentru locuitorii acestor meleaguri sfinţite de Ştefan Cel Mare: slujbă religioasă, acordarea unor titluri de cetăţeni de onoare ai comunei, expoziţie de cărţi,  înscrisuri şi sculpturi etc.

Sunt invitaţi şi aşteptaţi fii ai satului răspândiţi pe Pământ, profesori veterani ai şcolii, preoţi născuţi în acest sat de răzeşi şi credincioşi până la sfârşit.

Încă de pe acum, chiar dacă mai sunt cinci luni, oamenii din Bălăbăneşti mulţumesc administraţiei locale pentru intenţia de a marca şi onora acest important eveniment.

Autor: Ion Zimbru

Sursă: Cotidianul “Viaţa Liberă” Galaţi

Hatul

O brazdă ondulată şerpuia nehotărâtă printre două vii. Din deal, moş Gavrilă stăpânea o noha hărăgită cu struguri sănătoşi ce dansau în bătaia vântului. Din vale, moş Vasile ocrotea o parcelă nisipoasă cu tot soiul de butuci împrăştiaţi printre nuci şi cireşi galbeni. Fiecare cu părticica şi rânduiala lui.

Moş Gavrilă începea lucrul primăvara devreme. Tăia via, o hărăgea, o lega cu beligă de tei umectată într-o căldăruşă cu apă cotorând apoi fiecare butuc în parte.

La câteva zile moş Vasile  se apuca şi el de treabă. Cu un foarfec metalic decorat pe mânere curăţa butucii de viţa pletoasă,  lăsând după tunsoare un mănunchi firav de coarde pe care  atârnau somnoroşi trei, patru ochi. Restul ramurelor se transformau în cepuri umezite de sevă pe care  se furişa stingher câte un ochi ce avea să călăuzească viitorii lăstari  spre maturitate. Odată tăiată viţa era adunată-n grămezi la marginea din vale. Apoi, ajutat de calul  sur, cel însoţea zilnic,  ara via de-a lungul coastei de la un capăt la altul.

Frumos îngrijite, cele doua vii despărţite printr-un hat respirau bucuroase aerul curat din vârful dealului. O competiţie chinuitoare îi măcina pe cei doi bătrâni. Ursuzi, privirile li se încrucişau des, tensionând curenţii de aer. Rar schimbau două vorbe. Se spionau reciproc căutându-şi adesea motiv de harţă. Hatu-i învrăjbea, le lua minţile transformându-i din oameni cumsecade în străjeri aprigi. Un cireş răsărit întâmplător pe linia imaginară ce le delimita proprietăţile sau un nuc umbros ce acoperea câţiva butuci dintre cele două parcele erau nemulţumiri cotidiene. Unul vroia nucul căci era văratic şi-aveau rădăcina puternic înfiptă în parcela lui, celălalt cireşul căci era de soi bun şi făcea parte din gardul ce-i aparţinea – fiecare cu pretenţiile şi argumentele lui încerca să-şi impună favoritul. Primăvara lupta căpăta accente dramatice. Moşul din vale ciuntea crengile nucului că-i înăduşeau proprietatea, moşul din deal reteza  ramurile cireşului. Locuiau la câteva case unul de celălalt dar rar se salutau. Erau orbiţi de dunga neregulată ce le despărţea proprietăţile.

Cireşul şi nucul erau sfinţi, aveau un rost respectat tacit de bătrâni. Stabileau hotarul.  Când de-o parte şi de alta nu era nimic hatul era impus de lama tăioasă a sapei. O brazdă mai la vale sau mai la deal şi aerul devenea irespirabil.

Cu meticulozitate moş Gavrilă aranja fiecare brazdă astfel încât să nu piardă un centimetru din teren. Calm, moş Vasile evalua situaţia iar dacă linia era deplasată o rectifica pe loc cu chirca, desenând cu precizie linia astfel încât să fie sigur că nu pierde o palmă de pământ.

A doua zi, dimineaţa, moş Gavrilă cerceta din nou hatul. Linia franjurată de sapă părea proaspătă. Cu priviri calculate măsura dintanţa de la primul butuc la ultima sapă a vecinului.  Nu i se năzărise. Hatul fusese refăcut. Fară să stea mult pe gânduri corecta linia buclucaşă  trăgând pământul la deal, condamnând zgomotos nesăbuinţa vecinului din vale.

Plimbându-se tacit prin vie moş Vasile observă intenţia consăteanului.

– Iar îmi face hat, bâiguia el cu voce tare?!!! Apoi începu din celălalt capăt să rectifice.

Zilele treceau, strugurii se pârguiau iar cei doi moşi tot cu hatul se luptau. Din primăvară şi până toamna târziu când ultimii struguri erau zdrobiţi în butoaie demarcarea hatul avea o importanţă demenţială – era o chestiune de onoare, de conştiinţă.

Iarna era linişte. Stratul gros de zăpadă acoperea cele două vii. Lipsite de frunze butucii tremurau în bătaia viscolului. Totul era alb împrejur. La amiază, copacii încremeniţi în gerul năprasnic căutau vlăhuiţi căldura astrului. Nici urmă de proprietar prin preajmă. Doar un iepure friguros, curat ca laptele, se zbenguia lâng-o tufă de stejar, bucurându-se de coaja proaspătă a salcâmilor şi cireşilor galbeni. Cei doi moşi se încălzeau la foc în casele lor călduroase, din lut. Pe marginea plitei scâncea potolit o cană de vin alb, rece ca gheaţa – de nohă sau condiră.

————————————————————————————————————————

După un sfert de veac cele două vii s-au unit. Pe ele pasc turmele de capre şi oi de pe valea Hobanei. Rar mai vezi câte-un lăstar de nohă sau de condiră în vârful dealului. Ici şi colo câte-o lumânarică domneşte regeşte, şi la “via” din deal, şi la cea din vale. Nucii, cireşii, salcâmii au ars demult în sobe. S-au dus şi bătrânii, s-a măcinat şi hatul. Departe, în vale, se mai zăreşte doar Pupezeniul.

Notă:  beligă – stratul interior al scoarţei (de tei în cazul de faţă) – bătrânii o foloseau la legatul viei. Termenul nu există în DEX însă se poate face o asociere cu verbul a beli(a jupui).

Descoperire istorică la Oancea-Galaţi: Un cimitir vechi de sute de ani

O lucrare începută cu scopul de a moderniza reţeaua de alimentare cu apă a comunei gălăţene Oancea a scos la iveala mărturii istorice importante, şi anume un cimitir vechi despre a cărui existenţă nu s-a ştiut nimic până acum.

Descoperirea, în opinia primarului Victor Chiriloaie, pare a fi una importantă pentru istoria judeţului Galaţi şi a comunei cu pricina.

Defuncţii au fost îngropaţi în coşciuge pentru că se mai păstrează încă urmele de lemn putrezit în jurul oaselor de culoare roşiatică, numai că toţi sunt aşezaţi pentru somnul de veci cu capetele la răsărit, şi nu invers, cum se obişnuieşte la creştini.

După cum arată, oasele par a avea câteva sute de ani. Directorul Muzeului de Istorie Galaţi, profesorul Cristian Căldăraru, a trimis o echipă la faţa locului să culeagă informaţii, iar când vor fi găsite fonduri, se va demara cercetarea propriu-zisă.

În opinia sa, pare să fie vorba despre o necropola din secolul XVII sau XVIII.

Autor: Pompiliu Comşa, Trust Pompiliu Comşa, colaborator Ziare.com şi XpressBălăbăneşti

Rădăcini uitate

Nu cu mult timp în urmă vă anunţam că, în căutările noastre despre Bălăbăneşti şi personalităţi ale comunei, am adunat cu ajutorul internetului o serie de interviuri(articole) publicate în diverse reviste de cultură despre cunoscutul savant Ştefan Procopiu. Astăzi am dori să vă facem o surprinză. Dorim să vă prezentăm  un dialog deosebit de interesant apărut în ziarul „Lumina” în data de 20 februarie 2009, interviu realizat de d-na Otilia Bălinişteanu cu soţia ilustrului fizician – d-na profesoară Rodica Procopiu. Cu această ocazie am dori să-i mulţumim şi să o felicităm pe  d-na Otilia Bălinişteanu pentru informaţiile prezentate şi munca depusă la realizarea  acestui articol.

Ştefan Procopiu, un savant de Premiul Nobel

De Ştefan Procopiu pe cei mai mulţi dintre noi nu-i leagă, probabil, mai mult de-o amintire din gimnaziu, de la lecţiile de fizică sau de la concursul care-i poartă numele. Puţini ştiu că savantul Procopiu face parte din suita de personalităţi româneşti cu descoperiri fundamentale pentru ştiinţa mondială şi care nu au ajuns să primească un binemeritat, poate, Premiu Nobel. Adevărul despre circumstanţele în care Ştefan Procopiu a făcut descoperirea ce avea să-l consacre în fizică l-am aflat, într-o după-amiază de februarie, de la soţia sa, profesoara Rodica Procopiu, martoră, la 96 de ani, a unor vremi intrate deja în istorie. Am găsit-o pe venerabila doamnă într-o casă interbelică din Iaşi, în Copou. O placă pusă după 1990 pe faţada casei aminteşte trecătorului că aici, cu multe decenii în urmă, şi-a „urzit“ descoperirile, în nopţi de nesomn şi căutare, fizicianul Ştefan Procopiu.

În ianuarie, pe 19, îşi sărbătorea ziua de naştere. Nu alături de prietenii săi din tinereţe, fraţii Păstorel şi Ionel Teodoreanu sau poetul George Topârceanu, ci alături de soţie, pe la vreo mănăstire din ţinutul Neamţului, „admirând un apus grăbit de soare, ca toate apusurile zilelor de iarnă“. E o frântură din gândurile cu care ne-a întâmpinat Rodica Procopiu, soţia marelui savant, în casa cu ferestre mari, plină, odinioară, de reviste de fizică din toate colţurile lumii.

Venerabila doamnă se aşază încet la masă, gata să începem dialogul, uşor contrariată de vizita, după atâta vreme, a unor ziarişti. Nimeni, se pare, nu s-a interesat vreodată de celebrul fizician. „Nu ştiu dacă lumea ar fi interesată de Ştefan. Cred că ştiinţa e cea care îl face important; acolo e cunoscut“, ne-a spus bătrâna doamnă.

Firul amintirilor porneşte lesne. Bătrâna doamnă povesteşte cu o precizie matematică despre locuri şi întâmplări peste care-au trecut mai bine de 60 de ani. L-a cunoscut pe profesorul Procopiu la un bacalaureat, în Chişinău, în 1942, unde ea era profesoară. Peste patru ani, în 1946, la 56 de ani, celebru deja printre celibatarii de atunci ai Iaşilor, Ştefan Procopiu s-a căsătorit. „Ne-am potrivit. Aşa am considerat noi întotdeauna“, subliniază profesoara.

„Cum îţi permiţi dumneata să ataci nişte lucruri atât de mari?“

Destinul marelui savant avea să se prefigureze încă din timpul liceului, când, în cadrul unei societăţi pentru elevi în care activa, începuse deja să studieze atent tratate de fizică şi ştiinţe naturale şi să-şi noteze cu meticulozitate observaţiile. În perioda studiilor universitare, s-a remarcat ca un student strălucit, preocupat de ultimele studii în domeniu. În ultimul an de facultate, roadele muncii sale aveau să fie răsplătite prin descoperirea calculului valorii „magnetonului teoretic“.

O formulă care, dacă la momentul respectiv ar fi fost publicată şi peste graniţele ţării, i-ar fi adus, cu certitudine, Premiul Nobel. Acesta a revenit, însă, fizicianului Niels Bohr, pentru aceeaşi descoperire. „El în ultimul an de facultate a descoperit formula magnetonului, în 1912. A şi expus descoperirea în cadrul Consiliului ştiinţific. Unul dintre profesori i-a spus atunci: „Cum îţi permiţi dumneata să ataci nişte lucruri atât de mari?“. S-a şi publicat articolul, în 1913, dar n-a trecut hotarul ţării. Deci, în afară, practic nu s-a ştiut. Trei ani mai târziu, danezul Niels Bohr a făcut aceeaşi descoperire şi el şi, ulterior, a fost răsplătit cu Premiul Nobel“, ne-a explicat Rodica Procopiu.

O mare nedreptate. Savantul Procopiu n-a reacţionat, însă. „El era un admirator al marilor creatori. Şi Niels Bohr era mare, nu numai prin formula magnetonului. Nu l-a supărat acest fapt şi nici n-a revendicat vreodată întâietatea“, ne-a spus doamna Procopiu.

Dintr-un orgoliu românesc de înţeles până la urmă, multă vreme s-a scris că profesorul Procopiu ar fi fost propus de două ori pentru Nobel. Lucrurile n-au stat aşa. Confuzia vine din faptul că târziu, la zeci de ani de la descoperirea sa, după consacrarea definitivă ca mare fizician, Ştefan Procopiu a primit de două ori consecutiv, din partea Comisiei de la Oslo, invitaţia de a recomanda un fizician pentru acordarea Premiului Nobel. Deşi era complet rupt de lumea ştiinţifică din afară, pentru că toate contactele sale fuseseră interzise de comunişti, l-a recomandat în ambele situaţii pe fizicianul francez Louis Néel, care a şi primit renumita distincţie, în 1970. „Acesta făcuse cercetări tot în magnetism, iar Ştefan spunea că nimeni nu e mai bun ca el“, şi-a amintit doamna Procopiu.

„În Europa, era omul cu cele mai mari descoperiri în magnetismul terestru“

Dosarele de corespondenţă ale profesorului Procopiu au scos, însă, la iveală contactele acestuia cu alte nume celebre ale fizicii din toată lumea. Cele mai multe scrisori provin de la Aimé Cotton, conducătorul lucrării sale de doctorat, de la Paris. Un lucru care arată un fair-play ieşit din comun îl constiuie schimbul de scrisori pe tema magnetonului cu însuşi Niels Bohr, cel care a luat Premiul Nobel pentru descoperirea pe care şi Ştefan Procopiu o făcuse.

De asemenea, a existat un schimb intens de scrisori între Procopiu şi Wolfgang Ostwald, fiul energeticianului Wilhelm Ostwald, fondatorul Institutului de Chimie Fizică de la Leipzig.

Corespondenţa ştiinţifică a fost interzisă, însă, după instalarea regimului comunist, profesorul Procopiu fiind mereu presat să valorifice şi să studieze marile descoperiri sovietice. Poate şi de aceea, în toată această perioadă, până la moartea sa, în 1972, s-a dedicat aproape total cercetărilor sale, singurul spaţiu în care putea evada. „Unul dintre marile lui merite a fost acela că a lucrat cel mai mult în magnetism şi pe terenurile cele mai diferite. În Europa, era omul cu cele mai mari descoperiri în magnetismul terestru“, spune doamna Procopiu. Cu datele adunate pe parcursul a 24 de ani de observaţii şi cercetări de teren, savantul a realizat hărţi magnetice complete pentru teritoriul României şi a pus în evidenţă o anomalie locală pe linia Iaşi-Botoşani.

„Interesul mare al lui era ştiinţa“

„Acasă era un om banal. Gospodăria nu-l interesa deloc. Când ne-am mutat, casa era un dezastru. O construise mai mult pentru a-şi aduce de la Bârlad mama, pe care o adora. După o lună, mama, văzând că trebuie s-aştepte miezul nopţii să i se-ntoarcă fiul de la Universitate, s-a întors la casa ei“, îl caracterizează, sumar, soţia.

Apoi continuă, zâmbind: „La talcioc, în Chişinău, pe vremea când ne-am cunoscut, umblând printre tarabe şi flori, la o masă goală, îl zăresc pe Procopiu. Spărgea nişte nuci proaspete şi mânca. Asta făcea un om de ştiinţă! Stătea în talcioc şi mânca nuci. Caracteristic pentru dânsul. Nu-i păsa de nimic din afară, de ţinută. Era un boem. Interesul mare al lui era ştiinţa“.

Traiul zilnic, lucrurile cotidiene, banii, onorurile, funcţiile i-au fost noţiuni complet străine fizicianului. Fizica, marea lui pasiune, l-a consumat până la cea din urmă suflare. Petrecea în laborator zile întregi şi foarte multe dintre nopţi, când se întâmpla ca nici măcar să nu mai ajungă acasă. Era extrem de exigent cu asistenţii şi colaboratorii săi. Nu credea că femeile sunt potrivite pentru a face cercetare în acest domeniu. „Spunea că fizica-i o treabă bărbătească, că trebuie să te sacrifici. Dădea nota 10, dar foarte rar“, povesteşte soţia.

Profesorul nu era, de altfel, de acord nici măcar ca cineva neavizat să intre la experienţe, în laboratorul său de la Universitate. „O singură dată a intrat acolo un prim-secretar de partid, venit să-i facă greutăţi“, îşi aminteşte doamna Procopiu.

Prieteni celebri

Marile figuri ale epocii, personalităţi importante ale culturii, istoriei, literaturii şi ştiinţei au făcut parte din cercul restrâns, dar select, de prieteni al profesorului Procopiu. Printre cei mai apropiaţi, memoria doamnei Procopiu îi scoate la iveală pe George (n.r. – Topârceanu), pe Păstorel Teodoreanu. „Păstorel i-a făcut şi o epigramă, în stilul său caracteristic: «De gravitate nu prea ştiu/ Îmi recunosc singur defectul,/ Dar când beau cu Procopiu/ Merg prin Iaşi şi-i simt efectul»“, povesteşte, zâmbind, soţia fizicianului.

Printre apropiaţii lui, care aveau preocupări dincolo de imediat, se număra Topârceanu, cu care era foarte bun prieten, dar şi George Enescu. Era bun prieten şi cu marii istorici şi profesori de drept ai Iaşului, istoria fiind una dintre marile lui pasiuni.

În puţinul timp liber pe care-l aveau la dispoziţie, profesorul şi soţia mergeau la mănăstirile din Neamţ sau Suceava, aşa cum era obiceiul protipendadei de atunci a oraşului. Nici acolo, însă, nu era privat de cele mai interesante discuţii legate de istorie sau de ultimele descoperiri ştiinţifice. „Tinerii erau ciucure în jurul lui“, îşi aminteşte soţia.

Şicanat de regimul comunist

Pentru refuzul categoric de a se înscrie în partidul comunist, profesorul Procopiu a fost, în mod constant, victima persecuţiilor regimului. I s-a interzis orice contact cu lumea ştiinţifică din străinătate, fiind rupt de orice noutate legată de fizică. Era considerat, după cum spune soţia, „un pericol politic“.

Era în permanenţă adus în şedinţe şi criticat. Se spunea că nu-şi face datoria, pentru că emitea păreri neconvenabile regimului. „La una dintre şedinţe, la care anunţase că nu putea participa, din cauza experienţelor magnetice, i s-a dat cea mai cruntă lovitură. Condiţia pentru aceste experimente, care se făceau de dimineaţa, din zori, până în miezul zilei, era să fie soare. În ziua aceea, pe la 10:00, s-a întunecat. Am ştiut atunci că o să vină la şedinţă. Au fost 11 propuneri pentru a fi dat afară din Universitate, pe motive ştiinţifice. Nu s-a întâmplat cum ar fi vrut ei, dar a fost unul dintre momentele cele mai dureroase din cariera lui“, îşi aduce aminte, cu tristeţe, bătrâna doamnă.

„Ştiinţa era absolutul său. Şi din cauza aceasta a şi pătimit mult. În regimul comunist a fost nu numai dat la o parte, ci şi urmărit. Dar, până la urmă, tot ştiinţa l-a salvat. La un moment dat, a venit un profesor, Gheorghe Vasiliu, şi ne-a arătat în «Scânteia» un titlu: «Efectul Pocopiu, pe meridianele lumii». Atunci a început şi recunoaşterea lui de către stat“, ne-a mărturisit soţia fizicianului.

Prima bibliotecă de fizică de la Iaşi

Înţelegând resorturile profunde ale studiului temeinic, Ştefan Procopiu a înfiinţat prima bibliotecă de fizică a Universităţii, alcătuită din cărţi pe care chiar el le-a donat, multe aduse din străinătate. După moartea sa, soţia a donat biblioteca de acasă aceleiaşi universităţi. „Acum, acolo există ceea ce se numeşte «Fondul Procopiu», un fond numai cu cărţi de specialitate. Volumele de literatură le-am dat toate la Academie. Cele mai preţioase lucruri ale lui au fost două caiete de când era elev. M-am minunat ce adâncime era acolo, ce însemnări, ce lucruri citea el atunci…“, spune doamna Procopiu.

Marea recompensă pentru o viaţă închinată ştiinţei n-a venit din partea autorităţilor, ci tot din lumea universitară. Trei profesori au pornit să scrie despre viaţa şi activitatea savantului, însă regimul nu le-a permis. Abia în 1993, profesorul Cesar Buda, un admirator al lui Ştefan Procopiu, a reuşit să scoată un volum dedicat fizicianului, după ce şi scrierea lui stătuse la index zece ani.

A fost „un patriot adânc“

Fizica a fost pentru Ştefan Procopiu o pasiune totală. Cu toate acestea, orizontul său avea nevoie şi de alte domenii care să-i completeze vasta cultură. Natura, muzica, istoria şi arta au fost cele patru mari direcţii către care s-a aplecat cu precădere.

De altfel, timp de 12 ani, a fost reprezentantul Universităţii la Teatrul Naţional, unde, la fiecare reprezentaţie, avea rezervat locul său. Portretul din cuvintele soţiei e mai mult decât lămuritor despre omul din spatele savantului: „Cred că în viaţa lui n-a făcut un lucru incorect. Lumea admira la el seriozitatea muncii, până la sacrificiu. A fost un patriot adânc. Un dominator, dar un înţelept. Era şi ghiduş, toate lucrurile le aducea aşa, într-un oarecare spirit franţuzesc… Am avut o viaţă frumoasă. Miercuri după-amiaza şi duminica era liber. Cât era vară şi frumos, mergeam în plimbări şi excursii. Ne luam în traistă câte ceva de mâncare, o cărticică, un cuţit, ca să avem cu ce săpa din pădure rădăcinile de flori pe care le aduceam acasă şi le plantam. Aveam în grădină peste o sută de trandafiri…“.

„O lume în care nu m-aş fi putut integra…“

Am părăsit casa din Copou încărcată de amintiri dintr-o lume dispărută. Aveam certitudinea că, în universul contemporan, sătul de computere sofisticate, dar şi de un învăţământ golit de conţinut, un alt Ştefan Procopiu, trudind să facă cercetări numai de dragul ştiinţei, nu se va mai naşte prea curând.

La plecare, o întrebare fugară, adresată Rodicăi Procopiu, mi-a întărit şi mai mult convingerea că modestia şi ţinuta intelectuală, luate împreună, sunt astăzi calităţi perimate. „Nu cred că m-aş mai fi putut integra într-o lume ca aceasta de azi. În trecut, în rândul profesorimii exista multă personalitate. Trăiau odată cu ştiinţa lor. Acum, din păcate, nu mai e la fel…“

 Trei descoperiri care-i poartă numele

Ştefan Procopiu s-a născut pe 19 ianuarie 1890, la Bârlad, în familia unui modest funcţionar. A urmat şcoala primară, apoi Liceul „Roşca Codreanu“ din localitatea de baştină, absolvind apoi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice din cadrul Universităţii ieşene „Al. I. Cuza“. În 1913 publică în Buletinul Ştiinţific al Academiei române de ştiinţe un articol în care, plecând de la Teoria Cuantelor dezvoltată la 1900 de Max Planck, calculează valoarea magnetonului teoretic, cunoscut astăzi în fizică sub denumirea de Magnetonul Bohr – Procopiu. Descoperirea, deşi i-a adus Premiul Nobel lui Niels Bohr, l-a consacrat pe Procopiu în lumea fizicii.

Timp de cinci ani, între 1919-1924, a făcut studii doctorale la Sorbona, sub îndrumarea celebrului fizician Aimé Cotton. În 1921, în timpul cercetărilor pentru elaborarea tezei de doctorat, descoperă fenomenul de depolarizare a luminii, ceea ce mai târziu va fi cunoscut în fizică sub denumirea de „Fenomenul Procopiu“. Şirul descoperirilor continuă cu „Efectul Procopiu“, în 1930. În anul 1947 identifică, pentru prima oară, fenomenul de variaţie, cu o perioadă de circa 500 ani, a câmpului magnetic terestru, afirmând că începând cu anul 1932 momentul magnetic al Pământului creşte de la Ecuator spre Poli.

Între 1925-1962 a fost profesor la Catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate a Universităţii ieşene.

A murit pe 22 august 1972, la 82 de ani, lăsând în urmă o activitate ştiinţifică vastă.

„Ar fi meritat cu prisosinţă să primească Premiul Nobel“

Prof. univ. dr. Mihai Toma, decanul Facultăţii de Fizică din Iaşi, face parte, aşa cum îi place să spună, „din ultima serie de studenţi care au avut în carnet semnătura profesorului Procopiu“. Asta se întâmpla în 1959. I-au rămas în minte cursurile impecabile şi stăruinţa savantului ca pentru fiecare fenomen studiat să fie făcute experimente, astfel încât studentul să vadă şi să înţeleagă. „Era un om sever, dar foarte corect. Dădea teme precise de lucru asistenţilor şi colaboratorilor săi, rezultatele le corela şi ieşea o lucrare. Dar toţi cei care lucraseră erau semnaţi la sfârşitul articolului, într-o anumită ordine, după contribuţia fiecăruia. Sintetiza foarte bine rezultatele. Avea grijă ca cei care vin din urmă să aibă pregătirea corespunzătoare. Un lucru extraordinar era că, la curs (preda Electricitate şi magnetism), făcea experimente. Fiecare fenomen îl vedeam, concret, la masa din Amfiteatrul IV.13“, ne-a povestit profesorul Toma.

Profesorul Toma spune că descoperirile lui Procopiu din fizică sunt esenţiale, multe dintre ele fiind utilizate şi astăzi. „Ştefan Procopiu are în fizică trei contribuţii importante, cunoscute în literatura de specialitate. În 1912 a stabilit o relaţie pentru momentul magnetic al electronului, foarte importantă în ideea studierii magnetismului substanţelor. Au urmat apoi «Fenomenul Procopiu» şi «Efectul Procopiu». În 1965, un fizician american, Kaufman, a folosit Efectul Procopiu în construcţia unor noi tipuri de memorie, pentru calculatoarele moderne de foarte mare capacitate. Şi astăzi este valabilă această descoperire şi este utilizată în construcţia calculatoarelor rapide. Lucrări importante are şi în magnetismul terestru. Măsurătorile magnetice făcute de Procopiu se referă la alcătuirea unor hărţi magnetice, în diferite locuri, în special din Moldova, prin care arată cum evoluează componentele magnetismului pământesc. Hărţile lui au fost reluate de către o asociaţie de specialitate şi sunt reproduse ca fiind unele dintre cele mai exacte din zona estică a Europei. Pentru toate acestea, ar fi meritat cu prisosinţă să primească Premiul Nobel. Din fizica românească cred că e singurul“, a declarat decanul Mihai Toma.

Vineri, 20 Februarie 2009,

Autor: Otilia BĂLINIȘTEANU

Sursă: http://www.ziarullumina.ro/articole;1234;1;19657;0;Stefan-Procopiu-un-savant-de-Premiul-Nobel.html

Întrebare adresată autorităţilor locale

Va fi oare, vreodată, luată în serios propunerea noastră de a denumi porţiunea de drum naţional ce străbate comuna Bulevardul Ştefan Procopiu sau Calea Ştefan Procopiu? Sperăm ca într-o zi să primim răspunsul mult aşteptat.

Despre trecut, cu mândrie şi respect

Înalţarea Domnului s-a petrecut la 40 de zile după Învierea Sa din morţi. După ce Iisus Hristos a înviat si s-a aratat ucenicilor Săi, încredinţându-i de realitatea actului învierii Sale, s-a ridicat la Cer de pe muntele Eleonului (Maslinilor) din Betania.
Sărbătoarea Înălţării Domnului (13 mai 2010) este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului.
Vineri 14 mai, 2010 în satul Lungeşti(comuna Bălăbăneşti) localnicii au adus un pios omagiu eroilor comunităţii. Slujba de pomenire a fost săvârşită de părintele Nacu Marian în prezenţa localnicilor, a elevilor şi cadrelor didactice de la şcoala “Dumitru I. Ghimuş” din localitate.
Cu regret amintim că satul Lungeşti este singurul din comună unde nu există un monument închinat eroilor martiri. Sperăm ca, în viitorul apropiat,  autorităţile locale să se sesizeze şi împreună cu localnicii şi instituţiile abilitate, să reglementeze această situaţie neplăcută.
Mai jos republicăm lista cu toţi lungeştenii căzuţi pe câmpul de luptă în cele două conflagraţii mondiale din secolul trecut.

Comuna Bălăbăneşti, sat Lungeşti – Eroi, martiri ai Războiului Pentru Reîntregirea Neamului (1916 – 1918)

1. Constantin Toderaşcu – soldat

2. Iordachi Ghemuş – soldat

3. Ştefan V. Enachi – soldat

4. Vasile I. Rusu – soldat

5. Constantin Cristea – soldat

6. Istrati Ursu – soldat

7. Constantin Manea – soldat

8. Gheorghe manea – soldat

9. Vasile I.C. Rusu – soldat

10. Ion D. Dimofte – soldat

11. Iordache I. Vârtosu – soldat

12. Ion T. Bălan(Nică) – soldat

13. Raicu Gh. Oprişan – soldat

14. Toader C. Istrati – soldat

15. Neculai C. Istrati – soldat

16. Costachi Paladi – soldat

17. Manoli Neagu – soldat

18. Grigore c. Ion – soldat

19. Alexandru Istiali – soldat

20. Alexandru Bâgu – soldat

21. Miron Radu – soldat

22. Mihai S. Bălan – soldat

23. Ion V. Enache – soldat

24. Toma Vădianu – soldat

25. Gheorghe A. Istrati(Mare) – soldat

26. Gheorghe A. Istrati(Mic) –soldat

27. Ion Istrati – soldat

28. Andrei Brehoi – soldat

29. Ioniţă C. Ion – soldat

30. Constantin A. Istrati – soldat

31. Iancu St. Ciolan – soldat

32. Vasile Olteanu – soldat

33. Ion Burghelea – soldat

34. Constantin Gh. Istrati – soldat

35. Ion Solomon – soldat

Comuna Bălăbăneşti, sat Lungeşti – Eroi ai celui de-al Doilea Război Mondial,  Martiri ai Războiului pentru Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei (1941-1944)

1. Panainte Timofte – locotenent

2. Ion V. Nistor – sergent-major

3. Paul Angheluţă – sergent

4. Petrachi Nechifor – sergent

5. Neculai Vârtosu – sergent

6. Costică Vârtosu – sergent

7. Toader Petre – caporal

8. Ioniţă Brehoi – fruntaş

9. Octavian Ghimuş – fruntaş

10. Gheorghe Enache – fruntaş

11. Alexandru Brehoi – soldat

12. Gheorghe Radu – soldat

13. Ion V. Istrati – soldat

14. Anton Angheluţă – soldat

15. Constantin Macarie – soldat

16. Neculai Timofte – soldat

17. Ion A. Balan – soldat

18. Gheorghe Ion – soldat

19. Ion Maxineanu – soldat

20. Ionică Maxineanu – soldat

21. Constantin Iordache – soldat

22. Ion Iordache – soldat

23. Gheorghe Calotă – soldat

24. Vasile Ghemuş – soldat

25. Manolache Bălan – soldat

26. Vasile Dimofte – soldat

27. Neculai Olteanu – soldat

28. Ciolan Neculai – soldat

29. Chirilă Neculai – soldat

30. Alexandru Roman – soldat

31. Iancu D. Nistor – soldat

32. Ion Maxinean Ionică – soldat

33. Petrache Mejneru – soldat

Daniela Gifu – „Eu, tu și El. Oglindiri spirituale”

Daniela Gifu nu este ușor de clasificat. Fără să reprezinte neapărat „un caz” pentru literatura contemporană, reușește etapă cu etapă să atragă atenția prin coeziunea și proprietatea formulărilor. Mai rar aflăm un intelectual (atât de apropiat de mediul universitar) în ipostaza de a așterne pe hârtie mare parte a frământărilor personale. Demonstrând încă de la început tăria unui caracter aparte, Daniela Gifu nu este interesată, decât în măsura cuvenită, de ceea ce se va zice despre eseurile sale.

Ultima ei carte, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, continuă un drum spiritual ce fusese anunțat încă de la volumul „33. Jurnal de inițiere spirituală”. Având prefigurat în centrul discursului chiar scopul ultim al ființei creștine, tânăra scriitoare realizează odată cu paginile volumului de față noi geometrii metaforice complementare, în cadrul cărora ne propune, într-o manieră lingvistică accesibilă, nuanțări fericite la câteva din parabolele de factură religioasă.

Deși licențiată la Facultatea de Fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, coordonatoare ulterior a programelor cultural-educaționale la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca, președinte al Asociației culturale Art Verba, dar și inițiatoare a cenaclului literar-artistic Cenaclul de Seară, ca să nu mai enumerăm alte „parteneriate de suflet” ori titluri obținute (precum masteratul căruia îi urmează calitatea de doctorand), Daniela Gifu are fericita știință de a-și elibera discursul de prețiozități științifice ori literare „nelalocul lor”, necăzând însă nici în pericolul de a împrumuta elementele definitorii ale retoricii de amvon. Apropiată mediului monastic prin pelerinajele pe care mai mult le bănuim din spatele rândurilor, autoarea exemplifică modul fericit de formare a intelectualului postdecembrist. Fără să fi aderat la sociețăți civice inoperante, Daniela Gifu vorbește pentru omul ieșit în drumul către Biserică dar rămas în Cetate, a cărui conștiință se zbate pentru recuperarea Adevărului.

La nivelul semnificațiilor cele mai complexe, raportul de coordonare prezent în titlu – „Eu, tu și El” – re-așază în zona obișnuitului conceptul de „îndumnezeire a omului”. Motivul apei este împrumutat din literatură însă este parțial resemantizat: oglindirile spirituale aduc aminte de o zonă a experiențelor reciproce, aflate într-o permanentă continuitate ori renaștere. Tonul confesiv ce este întâlnit cu fiecare pagină ne indică matricea culturală a autoarei. Îndrăznind să o consider mult mai apropiată de tradiția Bisericii de Răsărit, constat că majoritatea judecăților emise conduc înspre a circumscrie realitatea iubirii. De altfel, nu sub forma vreunui joc gratuit, ci motivat, primul capitol se intitulează „La început a fost iubirea”, aducându-mi aminte de fericita zi în care m-am întâlnit cu superba „expunere” a părintelui Dumitru Stăniloae din „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea”. Aceasta e și una din calitățile scrisului marca Daniela Gifu: te invită permanent la o redescoperire a propriei persoane; mai mult, îți propune, de ce nu, scurte exerciții comparative între experiențele scriitorului și cele ale lectorului.

Însuși conținutul cărții are o structură tripartită: partea de eseuri adună o suită de șapte texte așezate într-o ordine bine stabilită, amintind de celebra Scară ortodoxă. Acestea sunt exemplificative prin chiar titlurile pe care le poartă: „La început a fost Iubirea”, „În armonie cu Legea”, „Omul, structură trinitară”, „eu, tu și El”, „Problematica Postului Mare”, „Trădarea, o formă de iubire a sinelui ?”, „Prin Lumină, spre Cetatea lui Dumnezeu”. A doua parte a cărții nu constrastează ci, cum deja am afirmat, completează într-o altă manieră parte din afirmațiile făcute. Acum se pleacă de la succinta rememorare a unor experiențe personale, comentate ulterior prin prisma citatelor biblice ori ale Sfinților Părinți. Realmente inedită este a treia parte a volumului, acolo unde ne surprinde interesul pentru un gânditor relativ necunoscut maselor largi. Omraam Mikhaël Aïvanhov este prezent prin 33 de pasaje, pe larg comentate de Daniela Gifu. Voi reține doar câteva rânduri referitoare la cotidian: „Un fin cunoscător al realităților lumești se confruntă mental și spiritual cu două viziuni: una retro, conservatoare și una metro, postmodernă. Prima este desigur atașată de tradiții și obiceiuri, de valorile culturale, iar a doua înclină să o neglijeze pe prima, considerând că lejeritatea culturală, ignorarea specificului unei identități asigură comoditatea existențială. Modul cum ne ridicăm viața dinaintea morții este – prin urmare – principala preocupare spirituală. Dacă o pustiim de adevăr, de curăție, de armonie, de iubire nimic n-o mai poate salva de cădere, de putreziciune”.

Așadar, din cele explicit formulate mai sus, ar trebui ca Daniela Gifu să fie enumerată alături de alte nume tinere (Mihail Neamțu, Răzvan Codrescu, Mircea Platon, etc.) interesate de starea ortodoxiei, deși în cazul ei, metoda este diferită, netinzând către generalizare ori abstractizare, ci lăsând lucrurile în zona indicilor unui ego mereu conștient de drumul său.

 Autor: Marius Manta

Rostul

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc. României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”. La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară! Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting( …. )Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti!

Autor:  Brăduţ Florescu

Sursă: Realitatea în Diaspora, iunie-iulie 2010, Galaţi, Director – Pompiliu Comşa

Pastel de primăvară

Pe dealul miop

Te cerne cu fluturi pe grijile mele,
Ia-le în palmă şi zboară cu ele,
Mă prinde în horă cu floarea de crin,
Cu tine mă pierde în gura cu vin.

Mă lasă a curge cu ploaia de mai
Şi mijlocu-mi strânge în evantai,
S-aşternem apusul pe dealul miop
Când suflul aleargă spre lună-n galop.

Să ţinem pe umeri cu braţe-amândouă
Covorul de iarbă cosită cu rouă,
Solie de greieri cântând serenadă
Când noi ne topim rătăciţi în livadă.

Autor: Scurtu Tania

Să nu-i uităm!

Elevii şcolii „Gheorghe şi Maria Taşcă” însoţiţi de profesori, locuitori ai comunei şi personalităţi locale au adus un respectuos omagiu eroilor comunei depunând o coroană de flori la momumentul din centrul localităţii. Evenimentul în sine a reprezentat un gest de adâncă recunoştinţă închinat soldaţilor şi ofiţerilor din comună care acum mai bine de jumătate de secol şi-au dat viaţa pentru  neamul românesc, pentru România, pentru fraţii lor din Basarabia.