Deportarea românilor din Basarabia, Bucovina, Herţa

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietica la 28 iunie 1940, românii au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocări masive. Stenograma Sesiunii Sovietului Suprem al URSS de pe 2 august 1940 dădea cifra de 3.200.000 de locuitori ai Basarabiei; aceleaşi date oficiale pentru 1950 indicau 2.229.000 persoane – 971.000 persoane dispărute în 10 ani, aproape 1/3 din populaţie.

Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi; numai în noaptea de 13 iunie 1941, au fost dislocate şi trimise în Siberia 13.470 de familii, însumând 22.648 de persoane, dintre care aproximativ 2/3 femei şi copii.

Între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportaţi

Între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocate de Stalin

La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 de familii deportate

Între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan

(Victor Bârsan “Masacrul inocenţilor”, Bucuresti, 1993, pg.18-19)

Vă recomandăm să vizitați : http://www.romanism.net/

Destin

Pantelimon Halipa   /1883-1979/

de Octavian Capatina

 Nepot de preot şi fiu de dascăl, Pantelimon Halipa, a avut o viaţă de invidiat şi de un tragism fără sfârşit. Un destin căruia i se poate aplica integral definiţia lui Iorga: “Şi în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine – rămâne mai ales ce a-i dat altora, ce a-i lăsat de la tine, ce a-i jertfit”.

S-a născut lângă Soroca, în 1883. A urmat şcoala primară la biserica din satul natal Cubolta. Tanărul Halipa urmează apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ, după care intră la seminarul teologic din Chişinau pe care-l absolvă în 1904. Apoi s-a inscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu Estonia) Un an mai târziu a izbucnit revoluţia rusă şi Halipa s-a văzut nevoit să renunţe la studii. Revenit la Chişinău, alături de alţi tinerii intelectuali români, a scos revista „Basarabia”, prima publicaţie românească a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar “Deşteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste. Este arestat, dar scapă. S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912.

În această perioadă a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară din Basarabia după anexarea ţaristă, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc. Anii 1917- 1918 l-a găsit pe Halipa în fruntea curentului unionist, drept pentru care a fost ales vicepreşedinte (21 noiembrie 1917) Sfatului ţării. La 2 decembrie 1917 redactează şi citeşte în Sfatul Tării declaraţia prin care este proclamată Republica Democratică Moldovenească. In Sfatul Tării, la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. La 25 noiembrie 1918 este ales preşedinte al Sfatului Ţării. A participat şi la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei cu România. Sub conducerea sa parlamentul Basarabean a votat cea mai amplă reforma agrară.

După unirea tuturor provinciilor românesti, a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927, 1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930). A fost senator şi deputat în Parlament (1919-1934).

Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1918, de unde este exclus după sovietizare, în 1948. Simţind pericolul sovietizării, arhiva sa personală, care cuprindea acte si mss originale privind Basarabia, şi-a zidit-o în propria casă ca să scape perchiziţiilor care au şi urmat, curând. Astfel în 5/6 mai 1950 a fost arestat şi deţinut la Sighet până în 1952, când a fost predat URSS, unde a fost “judecat” de un tribunal ucrainean şi condamnat la 25 de ani muncă silnică în Siberia. În anii de lagăr a elaborat şi transmis numeroase memorii către toţi factorii responsabili ai politicii mondiale. În anul 1955 a fost predat guvernului român, fiind închis până în 1957. După reconsiderarea parţială a politicii oficiale faţă de URSS, după 1968, a predat arhiva “zidită” autorităţilor. A murit, la 30 aprilie 1979, la 95 de ani în Bucureşti.

A scris sute de poezii, articole, memorii, reuşind în timpul vieţii să editeze doar un singur volum de literatură, “Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu. A scris şi câteva studii istorice: “Bessarabia doprisoedineniâ k Rossii” (1914), “Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, “B. P. Hasdeu” (1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău Povestea vieţii mele (1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare cu Anatolie Moraru a mai semnat şi cartea “Testament pentru urmaşi” (Ed. Hyperion Chişinău 1991). Pantelimon Halipa a mai fost întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău(1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău(1940). În 1932 a editat şi a condus revista şi cotidianul omonim “Viaţa Basarabiei”.

„Testament pentru urmaşi”

de Pantelimon Halipa si Anatolie Moraru

Fragmente:

„Primul guvernator al provinciei Scarlat Sturdza , un batran de 80 de ani, bolnavicios …Deci în conducerea superioara se aflau români, cu toţii vorbeau numai româneşte şi ceva greacă. … e de notat ca limba ocupanţilor ruşi nu o cunoştea nimeni şi nici nu interesa pe nimeni. Dar aceasta stare de lucruri n-a durat mult. Incetul cu incetul situaţia se schimbă, în locul guvernatorilor români se numesc guvernatori generali ruşi, care nu cunoaşteau limba românească, nu cunoaşteau legile şi nici obiceiurile locale. Abuzurile generalilor ruşi şi a supuşilor (funcţionarilor – nn) lor se inmulţesc … Dar mai mult decât o serie de abuzuri, pe anchetatorul (imperial, trimis în 1815 – nn) Svinin il impresionează faptul că din Basarabia populaţia moldovenească fuge peste Prut şi trece în Moldova cu miile. … Un alt anchetator rus, Storojenco, scria: <> … Imparatul Alexandru I a dat amiralului Ciceagov o plângere a locuitorilor din Moldova impotriva lui Kutuzov, spunând: <>. Deci, cine işi poate imagina ce suferinţe şi nenoriciri veniseră pe capul bietului popor românesc, dacă insuşi ţarul care patrona toată această barbarie, se ingrozeşte. … ”

Claxonarii

Claxonarii reprezintă o nouă categorie socială apărută la Galați, acum aproape două decenii. Cine sunt ei și cum îi deosebim de ceilalți locuitori?

Aflați întotdeauna cu mașina în trafic, claxonarii sunt specimene grăbite de „business”. Timpul lor e mai prețios decât timpul tău, vehiculul lor e mai sofisticat și rapid, tu nu ai voie să greșești – el e perfect, la semafor tu ai două secunde să demarezi – el nu are răbdare nici să le numere, tu ai „Stop” – el are „Drum cu prioritate”, tu trebuie să cedezi trecerea – el, claxonând, te depășește pe linia de tramvai sau trecerea de pietoni, etc. Principala trăsătură a claxonarului este tupeul iar îndemnul lui adresat șoferului din față este – „Bagă-te mă -oule”, ceea ce ne conduce la ideea că claxonarul îl întâlnim întotdeauna într-o poziție dezonorantă, la coada -oului sau a partenerei lui. Fără a exagera, cu puțină imaginație atunci când un novice blochează traficul, mugetul artificial al unei cirezi ordonate de bovine zgâlțâie geamurile chioșcurilor și timpanele trecătorilor din cartier.

Gruparea claxonarilor este în continuă creștere, concomitent cu înmulțirea mașinilor cu aere și apariției Loganului. Deși sunt înnebuniți după sunetele muzicale lungi și înalte claxonarii au o cultură muzicală precară – fac play-back la volan după silabele lui Adi Miracol sau Vali Furtună. Un claxonar meditează doar atunci când unitatea CD lălăie manele. Încontinuu claxonarii sunt nemulțumiți, certându-se zgomotos între ei sau cu majoritatea participanților aflați în trafic. Frecvent utilizează expresii peiorative, epitete colorate, personificări abjecte la adresa celorlalți concurenți în trafic. Sunt momente când aglomerațiile îi inflamează atât de mult încât recurg la violență etalându-și cu mândrie și rapiditate bâtele de baseball deși nu cunosc nici regulile la oină.

Celebrul este cazul când un claxonar grăbit, întârziat de trafic, arunca-n stânga și-n dreapta cu ofense pestrițe ca mai apoi să observe prin fereastra larg deschisă că victima stigmatizată îi este soră. Blagoslovită rău, apostrofată îndelung și epuizată de sunetele stridente ce-i clătinau luneta, cu ultimile puteri, fără să conștientizeze, ea-i zâmbea innocent și continuu prin intermediul semnului de începător.

Din fericire la Bălăbănești nu avem prea mulți claxonari, căci nu există nici treceri de pietoni, nici semafoare, nici claxoane pe atelaje. Seară când cireada intră în sat câte-o bovină gălăgioasă își caută stăpânul amețit de tulburel sau câte-un claxonar din oraș grăbit de lăsarea întunericului, urlă prelung la bietele patrupede ce traversează asfaltul. Indiferente la avansurile claxonarului(-olui), bovinele-și continuă nestingherite ruta.

P.S. Cuvântul claxonar nu există în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, el fiind inventat și utilizat în textul de mai sus întrucât nu am identificat un sinonim care să exprime atitudinea incorectă a unor așa-ziși conducători auto. Desigur claxonul este o necesitate, dar utilizarea lui în alte situații decât cele indicate și prevăzute de lege provoacă disconfort atât celui atenționat abuziv cât și pietonilor. Poliția ar trebui să se auto-sesizeze și să intervină rapid.

În slujba mitocanului-manelist, la mila pungii patronilor penali

În premieră, la Aarhus – Danemarca, România a câștigat Cupa Mondială la handbal, invingând în finală campioana olimpică Norvegia. Un rezultat fantastic, care nu apare foarte des în sportul românesc. Ca orice iubitor de sport doresc să aflu mai multe despre acest eveniment. Primul site accesat este Gazeta Sporturilor. Undeva în dreapta, pe prima pagină, apare o știre despre acest mare success și nimic mai mult. În schimb Gazeta prezintă în detaliu fantasticile realizări ale etapei a opta. Aflăm ce declarații și comentarii au făcut Mititelu, Gigi, Iancu, Borcea, suporterii, portarii, unde au greșit arbitrii, cum s-a defectat nocturna în Giulești și ca de obicei ce bannere au mai afișat suporterii steliști pe diverse stadioane europene. Tot în Gazetă undeva la secțiunea Sporturi apare rubrica Handbal. Un interviu extrem de scurt, cu antrenorul Echipei Naționale de Handbal, Radu Voina prezentat de GSP te lasă fără replică! Din cinci întrebări două sună cam așa(citez):

„- Aţi cîştigat 25.000 de euro. Cum se vor împărţi banii?

– Nu ne-am gîndit nici un moment la bani. Am vrut doar să jucăm, să pregătim cum se cuvine Campionatul Mondial din China. Şi cred eu că am reuşit. În afara meciului cu Rusia, am făcut partide foarte bune.

– Se poate cumva să se fi menajat Norvegia? Sîntem în aceeaşi grupă cu ele.

– Cînd cîştigăm, s-au menajat adversarii, cînd pierdem, e dezastru şi trebuie schimbată toată lumea. Eu zic că aceste fete merită felicitate pentru felul cum au jucat şi să ne bucurăm pentru acest rezultat.”

În loc de binemeritatele felicitări care ar fi trebuit adresate eroi(ne)lor de la Aarhus, interlocut(orul)oarea dorea să știe cum se va împărți grandioasa sumă de 25 000 de euro între membrii delegației noastre și dacă nu cumva Norvegia într-o finală de cupă mondială s-a menajat?!!! Concluziile le trageți dumneavoastră.

Opinia mea personală este următoarea: redacția Gazetei Fotbalului( căci 95% din articole reflectă acest sport), e compusă dintr-o adunătură de slugi ai unor patroni penali – foști securiști și indivizi certați cu legea ce cultivă mârlănia, mediocritatea, prostia și indecența. De ani buni, Gazeta Fotbalului este prostituata ucigașilor fotbalului românesc și nimic mai mult.

Dar să lăsam Gazeta Fotbalului să-și venereze partenerii de  afaceri, și să ne aplecăm puțin privirea asupra celuilalt „mare” cotidian de sport – Prosport – Profotbal, traducere liberă pentru SPORT, în realitate pentru FOTBAL. Primele pagini nu diferă de cele de la Gazetă. Titluri ca : „Gigi către psihologii echipei: “Voi sunteţi trimişi de Satana!””, „”Bine că am făcut copiii mai repede, era să mă omoare Mera!”” – Trică, .. sunt savurate de cititorul obișnuit al acestui gen de articole , adică de cei fără prea mult creier, de mitocanul-manelist. Totuși la secțiunea Handbal, apare un scurt rezumat-video al finalei din Danemarca, ceea ce, să zicem e un mare plus în raport cu colegii de la Gazeta Fotbalului. Acum că Gazeta și Profotbalul nu și-au făcut datoria față de cititor nu ne miră, dar ce părere aveți de TVR care nu a găsit spațiu de emisie pentru acest eveniment deosebit pentru noi românii. Să nu fi anticipat ei rezultatul final al Finalei Cupei Mondiale?!!!

P.S. Ironic, mulțumim TVR petru transmisia finalei Cupei Mondiale de la Aarhus – Danemarca, dintre România și Norvegia. Vă așteptăm cu drag și peste Prut cu astfel de evenimente în direct.

Felicitări Echipei Naționale de Handbal Feminin și delegației României, vă iubim și respectăm !  – echipa Xpress Bălăbănești.

Autor: Florin Munteanu

Soluția: „Înapoi la Eminescu” – Grigore Vieru, spre „Omul Frumos” – Dan Puric

Cum a ajuns România în haos și mizerie?!

Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel:

1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului;

2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;

3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;

4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor;

5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;

6. Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune;

7. Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;

8. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;

9. Daţi inamicului fete şi băieţi tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile;

10. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;

11. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;

12. Făceţi-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVIŢI.

Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.

Sun Tzu, general chinez, părinte al ştiinţei militare, sec. IV î. Hr.

 

Partenerii lor! Nevoile noastre?

Bătrânul Phoenix arde în văpaie

Dar din cenuşă reînvie iară

El moare azi, în forma-i, dar ideea

Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.

Bătrânul Phoenix arde în văpaie

Şi din cenuşa proprie renaşte

Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,

Îi trebui lina vântului bătaie.

Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,

Ca Phoenix care arde blând în pară

Pierind în vânt ca glasul care zboară,

Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.

Mihai Eminescu

„Ca urmare a aşezării geografice (;), a resurselor naturale, şi, mai ales(;), a celei mai mici densităţi (populaţionale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;). Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.

Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseşte dacă iese din anonimat.

Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri(;), oportunist în relaţii şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.*

Şerban Milcoveanu

*Şerban Milcoveanu, Puterile tutelare şi exigenţele lor în România, fragment din lucrarea: Gheorghe Vornica şi Şerban Milcoveanu; Andrei Justin Hossu şi Tatiana Perţ, Biopoliticaeminesciană, Editura Crater, Bucureşti, 2001, pag. 221

Bălăbănești – „Picior de Paris”

„Picior de Paris” reprezintă o denumire hazlie a comunei Bălăbănești ce caracteriza locuitorii acestor meleaguri indiferent de starea lor materială. Descendența, comportamentul și aspirațiile bălăbăneștenilor au reprezentat ani la rând materialul satirizant pe care vecinii lor nu s-au sfiit să-l utilizeze ajungându-se astfel la redenumirea umoristică a satului în „Picior de Paris”. Vecinii îi „admonestau” pe bălăbăneşteni cu această formulare . Evident „Picior de Paris” este o etichetă peiorativă a satului care ilustrează umorul de calitate al locuitorilor acestor meleaguri fiind susținută de următoarele explicaţii:

Bălăbăneştenii sunt urmaşi ai unor familii boiereşti mari sau mici. Cercetările intreprinse de cunoscutul genealogist George Felix(Geo) Taşcă dovedesc această descendenţă. În 1999 Geo Tașcă afirma : ,,satul Bălăbăneşti a avut douăzeci și patru de ,,mazili” (urmaşi de mici boieri de ţară) şi trei ,,dintre cei de la neamuri” (urmaşi ai marilor boieri de divan ai Moldovei). Faţă de întreaga Moldovă unde numărul „mazililor” şi a „celor de la neamuri” nu depaşea 2400 contribuabili – Bălăbăneştiul reprezenta 1% – o cifra enormă pentru o comunitate atât de mică. Putem afirma deci fără nici o reținere că „satul Bălăbăneşti era un sat eminamente boieresc” (Geo Taşcă 1999). Având rădăcini nobiliare, sătenii erau foarte mândri de originea lor, mândrie care căpătase accente haioase mai précis se transformase în fudulie. Un alt element care a contribuit la apariția sintagmei ,,Picior de Paris” era la vremea respectivă modul în care se îmbrăcau și întrețineau femeile măritate şi domnişoarele – ţineau ca pielea corpului să fie albă, culoare considerată nobilă. Din acest motiv se îmbrăcau cu haine care acopereau tot corpul, erau înfofolite ca femeile arabilor. Se mai spune că sapa era dusă în mână și nu pe umăr cum era normal. Sapa și muchia sapei erau acoperite cu o batistă – sapa dusă pe umăr şi neacoperită era o ruşine pentru urmaşii unor boieri. Bălăbăneștenii se considerau campionii eleganţei, civilizaţiei și culturii. Locuitorii satului tindeau să ajungă orăşeni, se credeau egali orăşenilor, de cele mai multe ori chiar superiori acestora. Se adresau unii altora cu ,,doamna – domnule, domnişoară – cavalere, duduie”, îi priveau pe străini cu o oarecare superioritate.

Ca o concluzie, „Picior de Paris” constituie o formulare glumeaţă, confirmată parțial de realitate, pentru o aşezare mică (Bălăbăneşti) situată lângă un oraş deosebit (Bârlad).

Informațiile de mai sus ne-au fost transmise de domnul profesor de istorie Neculai Pământ, căruia îi mulțumim pentru contribuție și clarificări.

Destin

La 9 septembrie 1936 în satul Sadic, raionul Comrat, Basarabia s-a născut Nicolae Sulac unul dintre cei mai apreciați și îndrăgiți interpreți de muzică populară românească. A fost un om deosebit, un român adevărat care neîncetat și-a iubit neamul și limba. Talentul și munca acestui grandios artist au avut un singur destinatar – sufletul românului. Cântecele interpretate de Nicolae Sulac vibrează și emană căldură chiar și atunci când reflectă dramele noastre istorice ce ne-au spulberat orice sămânță de bucurie. Nicolae Sulac a fost un om frumos – un om liber. Din păcate pe data de 8 aprilie 2003, la vârsta de 67 de ani, ne-a părăsit. Photo www.timpul.md.

La adresa de mai jos puteți asculta una dintre cele mai emoționante și frumoase  piese din folclorul românesc interpretată de regretatul Nicolae Sulac:

http://www.youtube.com/watch?v=Hca94Tk7hSw

Bursucani și Lungești – polul secetei

În România secolului XXI, civilizaţia a rămas încă pe la coada sapei pentru mulţi dintre locuitorii satelor. Şi nu pentru că oamenii nu şi-ar dori să trăiască mai bine, ci din cauza condiţiilor încremenite parcă într-un timp anacronic. În unele aşezări din nordul judeţului nostru, seceta din ultimii ani a „ucis” nu numai „orice boare de vânt”, vorba poetului Labiş, ci a lăsat oamenii din câteva sate fără pic de apă. Lipsa apei, chiar dacă pare de neconceput pentru vremurile moderne, este o realitate gravă pe care gălăţenii ne-au tot semnalat-o la fiecare deplasare a noastră în nordul judeţului. Există un adevărat pol al secetei, datorate nu numai naturii ci şi omului, în satele Bursucani (cu cătunul Zimbru) şi Lungeşti, sate aparţinătoare comunei gălăţene Bălăbăneşti.

Lichidul vital – pe cale de dispariţie

La ei acasă, la Bursucani, oameni nu s-au plâns că o duc greu cu sărăcia, sau că i-a afectat criza despre care se tot vorbeşte, ci că duc dorul lichidului vital, apa. „În general, ne descurcăm cum putem, ne-a spus doamna I. Frunză, din Bursucani. E frumos la noi în sat şi ne place aici pentru că aici trăim din tată în fiu. Problema noastră este lipsa apei. Unele fântâni au secat, ciuturile în curând vor scoate nămol, iar instalaţiile de apă potabilă nu au ajuns încă la noi…” „Lipsa apei este marea problemă a locuitorilor din Bursucani, ne-a spus şi Dumitru Prisecaru, fiu al satului, aflat în vizită la părinţi. Eu nu locuiesc în sat, dar vin adeseori la părinţi şi mă îngrozeşte faptul că nu au apă. Trăim totuşi în secolul XXI şi de ani de zile se tot vorbeşte despre modernizare, despre accesul oamenilor la o viaţă mai bună, mai civilizată. Să nu ai apă să te speli sau să adapi un animal pe care îl creşti în curte, mi se pare inuman şi nedemn de veacul în care trăim…”

La vecini se poate

Cât îi priveşte pe vecinii din comuna Rădeşti, aşezare care până acum patru ani a aparţinut de comuna Bălăbăneşti, acolo viaţa arată deja altfel. „De patru ani, de când ne-am separat de comuna Bălăbăneşti, actualul primar a reuşit să asfalteze, să ne scoată din noroiul care trona pe toate drumurile, ne-a spus doamna Mărioara Lungu, din comuna Rădeşti. Acum avem în sat şi stradă şi apă curentă, ne-a făcut pod, avem piaţă… S-au îmbunătăţit mult condiţiile de trai la noi în comună şi asta s-a întâmplat doar în ultimii patru ani”. Poate că ceva adevăr există şi în zicala aceea cu omul care sfinţeşte locul. Altfel cum s-ar putea explica condiţii diferite de trai la o aruncătură de băţ între o aşezare şi alta?

Speranţe pentru la toamnă

Despre problema apei în satele din nordul judeţului nostru am tot scris, dar lucrurile au rămas, de ani buni, în acelaşi stadiu. „Sperăm ca până în toamnă să rezolvăm problema apei în satul Bursucani, inclusiv în cătunul Zimbru, ne-a spus Dorin Codreanu, primarul comunei Bălăbăneşti. Problema este a banilor, fiindcă proiectul pe care îl avem cuprinde şi satul Lungeşti…” Primarul Dorin Codreanu ne-a confirmat că pentru acest proiect demarat încă din decembrie 2006 – dar care a stat în „stand-by” tot de atunci! – s-a organizat licitaţia şi s-au alocat, în această primă parte a anului financiar, doar 330.000 lei (3,3 miliarde lei vechi). Întregul proiect însă – care cuprinde şi lucrările de aducţiune a apei în satul Lungeşti – are nevoie de 2,1 milioane lei (21 miliarde lei vechi). „Cu suma primită, mare lucru nu putem face, a continuat interlocutorul. Vom realiza aducţiunea de 400 de metri, situată între Bursucani şi Zimbru, plus 7,5 kilometri de conducte pentru cele două aşezări. Sperăm că vom primi banii, pentru ca în toamnă măcar în aceste două aşezări să realizăm alimentarea cu apă potabilă…” Este foarte adevărat că, la nivelul întregului judeţ, sunt multe problemele legate de modernizarea unor aşezări. Ştim că e nevoie de şoşele, e nevoie de staţii de depozitarea a gunoiului menajer, dar să nu ai apă, în 2009, ni se pare sub limita umanului. Inclusiv pe fondul secetei care ne dă târcoale în ultimii ani, problema rezolvării apei potabile în toate aşezările din zona rurală trebuie urgent rezolvată. Consiliul Judeţean Galaţi trebuie să privească în perspectivă şi să vină cu programe dinamice în aceste zone. Orice comunitate are nevoie mai întâi de apă. Apa este prima condiţie a civilizaţiei. Dacă vrem să fim civilizaţi.

Articol preluat integral din cotidianul Viața Liberă Galați.

Lungești

Situat în zona Podișului Covurlui , satul Lungești are aproximativ 700 de locuitori . Administrativ , aparține comunei Bălăbănești din județul Galați . Se întinde de la gara Docăneasa până pe dealul Petroiu , pe malul stâng al râului Jăravaț. Se învecinează la est cu Docăneasa (VS), sud-est Rădești , sud-vest Bălăbănești , nord Docani (VS) . Se poate ajunge cu trenul (ruta Galați – Bârlad , prin orașul Berești) , stația cea mai apropiată fiind Gara Docăneasa (mai nou doar punct de oprire – sunt aproximativ 500m de centrul satului) sau pe șoseaua recent asfaltată dinspre drumul național Galați – Bârlad (vest) sau dinspre orașul Berești (est).

Mai multe informații despre Lungești găsiți pe site-ul satului la adresa:

http://www.lungestigl.go.ro/