29 Iulie 2009 ziua când, TEORETIC, basarabenii s-au debarasat de comuniști

30 iulie 2009. Este ora 6 dimineața. S-au numărat 95.9 % din voturi: Opoziția are 53 de mandate, Comuniștii 48. Tinerii basarabeni cu ochii lipiți de monitoare așteaptă cu sufletul la gură anunțarea rezultatelor finale. Ei speră. Vor libertate, vor să trăiască mai bine, vor liniște, vor în Europa alături de noi. Vor o schimbare, s-au săturat de criminalul Voronin și lichelele lui.

Mult succes, stimați basarabeni …..însă nu alegeți în fruntea voastră un Iliescu(Marian Lupu), ci, suțineți un caracter! Nu faceți ce am făcut noi, căci vin mineriadele !!

Trădarea Basarabiei de la București

Articol preluat integral din cotidianul Ziua

http://www.ziua.net/display.php?id=178900&data=2005-06-21

In exclusivitate pentru ZIUA, un militant pentru Unire pe axa Timisoara-Bucuresti-Chisinau ne dezvaluie din dedesubturile abandonarii Basarabiei in sfera de influenta ruseasca

 Trădarea la români

O carte socanta scrisa de istoricul timisorean Mircea Balan mi-a inspirat acest titlu: “Tradarea la romani”. Pentru ca intotdeauna m-am simtit mai aproape de “homo faber” decat de “sapiens”, voi incerca sa demonstrez, prin fapte, ca si azi, precum in trecut, continuam sa tradam. Dupa Revolutie – al carei Stat Major a functionat in balconul Teatrului National si nu al Operei, cum eronat, cultural, istoric, national si administrativ se mai exprima unii (eroarea este cu atat mai grava cu cat nici un “artist liric” nu a participat la ea) -, deci dupa Revolutie, la chemarea ministrului Culturii din Basarabia – Ion Ungureanu – am plecat de la Timisoara la Chisinau, m-am inscris in Frontul Popular din Moldova si am participat la toate actiunile organizate atunci de acesta. Ion Ungureanu luase decizia ca timp de doi ani, pentru invatarea limbii romane literare, regizorii basarabeni sa lucreze in teatrele din Romania, iar acolo sa lucreze numai regizori de dincoace de Prut. Recucerirea limbii romane era o actiune fundamentala pentru renasterea constiintei nationale a basarabenilor. Din nefericire la Bucuresti acest proiect nu a primit tot sprijinul de care avea nevoie. Cei care ne conduceau atunci erau prinsi intr-o isterizanta lupta pentru putere si nu vedeau “padurea de copaci”. Consider ca aceasta lipsa de reactie, de sprijin, alaturi de multe altele a fost unul din actele de tradare a interesului nostru national. Ca director al Teatrului “Luceafarul” din Chisinau i-am invitat pe toti regizorii importanti ai tarii sa monteze acolo. N-au venit. Atunci fiecare isi cauta interesul in alte puncte cardinale… “Postmodernismul”, voluntar sau involuntar si-a perfectionat formele de evaziune. Conturul unor valori eterne e atenuat subtil in numele individului planetar, o utopie, precum a fost cea a comunistului.

Zidul Berlinului s-a mutat la Prut

Recunoasterea independentei Moldovei de catre Romania, pornita din bune intentii, a fost de fapt un act involuntar de tradare a interesului national. Frontul Popular din Moldova lupta pentru limba romana, tricolor, grafia latina si unire, nu pentru separare. “Podul de flori” era un cap de pod spre Bucuresti si proiectul sau era Unirea, nu “colaborarea”. Romania nu era condusa de barbati care sa doreasca atat de puternic intregirea tarii incat aceasta dorinta sa nasca in ei curajul actiunii. Traditionala frica de Moscova, Bucurestiul o disimula cu “intelepciuni” diplomatice. Sunt convins ca presedintele de azi al Romaniei ar fi indraznit sa actioneze. Exista in Basarabia un curent, un val, pe care puteam urca si naviga in directia aceasta. Atunci totul pleda pentru actiune: un context european euforizant dupa caderea zidului Berlinului; dezmembrarea Pactului de la Varsovia; puciul de la Moscova si starea de grogy creata de dezmembrarea Uniunii Sovietice; Armata a XIV comandata atunci de generalul Netkaciov era o turma imprastiata in care fiecare “oaie” urmarea ce se mai poate fura si vinde; ofiterii rusi ai fostei Republici Sovietice Moldovenesti erau dezorientati si lipsiti de orice perspectiva materiala in Rusia, dispusi sa ramana angajati in noua armata a Moldovei creata de Ion Costas, un unionist declarat.

Smirnov fusese arestat de luptatorii Frontului

Cand in primavara anului 1992 generalul Costas a atacat Tiraspolul pentru ca refuza sa se supuna Guvernului de la Chisinau, putea cuceri Transnistria dar, indecis si fricos, presedintele Snegur l-a oprit pe malul drept al Nistrului cu toate ca Smirnov fusese arestat si adus la Chisinau de cativa luptatori ai Frontului Popular. Dintr-o sursa de incredere am aflat ca ofensiva lui Costas a pornit incurajata si de generalul Netkaciov: “Atacati, mai! Atacati, de ce stati?”Cand generalul Costas a divulgat in presa adevarata cauza a retragerii, a infrangerii, Snegur l-a destituit si l-a mutat la Ambasada Moldovei la Bucuresti. Este important sa stim ca elita lucida a intelectualitatii ruse din Chisinau avea o atitudine realista sau cel putin oportunista recunoscand ca basarabenii sunt romani si e normal sa doreasca sa se uneasca cu tara.

Deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu romaneste

Dupa puciul de la Moscova din august 1991, Parlamentul din Chisinau s-a intrunit intr-o sesiune de urgenta convocat de presedintele Alexandru Mosanu. In sedinta aceea, ca prin farmec, toti deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu “moldoveneste” si au vorbit toti numai romaneste. Se speriasera si schimbau macazul din mers. In clipa in care vicepresedintele parlamentului, poetul Ion Hadarca, a propus adoptarea imnului de stat “Desteapta-te Romane” nimeni n-a protestat, nimeni n-a fost impotriva. Daca atunci Ion Hadarca se putea sprijini pe “barbatii” din Bucuresti si ar fi propus unirea, nimeni n-ar fi indraznit sa voteze impotriva pentru ca, la propunerea unionistilor, s-a votat deschis, la vedere. Faptul istoric ca poetul Ion Hadarca n-a simtit in clipa aceea ca se poate sprijini pe “fratii” din Bucuresti il consider un alt act de tradare nationala.

Eliminarea Romaniei de la Nistru

Dupa retragerea lui Costas de pe Nistru, Romania a facut parte din comisia cvadripartita insarcinata sa negocieze conflictul transnistrean alaturi de Rusia, Ucraina si Moldova. Reprezentantul nostru, un profesionist indiscutabil, avea o detasare, o neutralitate, de parca l-ar fi trimis ONU in Banglades. Innebunit de durere, de atitudinea Romaniei, Ion Ungureanu urla: “Mai suntem un neam de slugi. Calcati pe varfuri in propria voastra tara ca sa nu-l deranjati pe cel care a ocupat-o hoteste”. Cata dreptate avea acest minunat ministru al Culturii! Azi, eforturile presedintelui Traian Basescu intr-un context international total schimbat, de a fi parte in negocierile pentru Transnistria nu pot repara neghiobia, tradarea istorica, a celor care in urma cu 13 ani isi ascundeau lasitatea in spatele incapacitatii de actiune si a perceptelor diplomatice. Decizia cu care au actionat tarile baltice este pilduitoare si dovada concreta ca se putea.In Parlamentul Moldovei din 1992 existau 60 de deputati agrarieni, toti romani moldoveni proveniti din nomenclatura comunista a colhozurilor si sovhozurilor. In hotelul in care erau cazati, in fiecare zi, unionistii in frunte cu Grigore Vieru umblau din camera in camera sa-i convinga pe acestia sa voteze in Parlament unirea. Li s-a promis ca Romania de dincolo de Prut le va asigura o situatie materiala pentru ei si familiile lor, viagera. Din nefericire, la Bucuresti, iar nu s-au gasit “solutii”… Azi dupa 15 ani de hotie democratica putem realiza ce putin ne-ar fi putut costa acest targ politic cu cei 60 de deputati.

Cum a refuzat Iliescu Unirea

In 1859, in zilele premergatoare Unirii Principatelor, pasoptistii au fost mai intelepti, mai decisi si au votat Unirea si prin cumpararea votului unor deputati. In 1992, cine a refuzat propunerea basarabenilor, a tradat. Cineva care se lupta sa ajunga in fruntea unei tari si nu are o mentalitate de cuceritor este dator sa renunte si sa il lase pe altul sa conduca. Cele relatate mai sus se intamplau cand presedintele Mircea Snegur era inconjurat si consiliat de intelectuali unionisti care ii sugerau, ii impuneau chiar, idei si actiuni romanesti. In aceste conditii, Mircea Snegur face in februarie 1992 o vizita la Bucuresti si are discutii cu presedintele tarii. Fostul meu coleg de banca din Oradea, Dan Martian a asistat la o discutie pe tema Unirii si mi-a relatat-o. Pentru adevarul istoric, pentru “Basarabia, o inima crescuta in afara pieptului tarii” (Grigore Vieru) ma simt obligat sa relatez aici un fragment esential din acel dialog:”- Presedintele Ion Iliescu: Ei cine o sa faca unirea va intra in istorie.- pauza…- Presedintele Mircea Snegur: Hai s-o facem noi domnule presedinte…- pauza… pauza lunga fara raspuns…”Oare cine trebuia sa raspunda? Sunt convins ca daca in acel moment domnul presedinte Ion Iliescu ar fi spus hai, Mircea Snegur l-ar fi urmat.Un sef de stat, daca nu are o mentalitate si de condotier, cand situatia o cere, este dator in numele interesului national sa renunte.Ii datorez ca regizor de teatru domnului Iliescu respect pentru protectia pe care mi-a acordat-o inainte si dupa ’89, dar tin sa repet: pentru mine, reintregirea tarii era mai importanta decat libertatea sau democratia. In constiinta mea, domnia sa ca presedinte al Romaniei e vinovat pentru ca n-a indraznit sa-si asume aceasta raspundere intr-o clipa istorica, cand functia il obliga.

Ministerul Culturii anti-romane

În 1992 Ion Ungureanu desfiinteaza Teatrul National “Maxim Gorki”din Chisinau si in 15 ianuarie 1994 sfinteste Teatrul National Mihai Eminescu. Fiind un eveniment de o deosebita importanta culturala si nationala il invita pe Marin Sorescu, ministru al Culturii la Bucuresti, sa participe la eveniment. Ion Ungureanu intentiona sa organizeze in asa fel evenimentul incat Marin Sorescu sa nu fie numai un invitat ci sa-l patroneze impreuna, sa fie prezent pe scena impreuna cu el in calitate de ministru al Culturii romane de dincolo si de dincoace de Prut. Sorescu promite ca va veni. Evenimentul era programat pentru 15 ianuarie 1994 orele 16:00. In dimineata zilei cu pricina dam telefon la Bucuresti sa fim siguri ca putem conta pe prezenta lui si ni se spune ca “domnul ministru a plecat cu masina spre Chisinau”. Vazand ca pana la orele 15:00 nu soseste. Alertati, telefonam din nou si la minister ni se spune ca domnul ministru a plecat in dimineata aceea spre Chisinau. Ion Ungureanu il roaga pe Mircea Snegur sa fie de acord cu decalarea programului cu o ora, dar la ora 17:00 Marin Sorescu nu sosise. Astfel ca festivitatile incep fara el. Ion Ungureanu anunta publicul ca Marin Sorescu este pe drum si ca trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta. N-a sosit pentru ca de fapt nici n-a plecat. S-a dus hoteste, din Bucuresti… la Bucuresti, sa participe la alegerea presedintelui Academiei Romane. A considerat ca prezenta sa acolo conta mai mult pentru istoria Romaniei. Nu e prima data cand suntem obligati sa constatam versalitatea alunecoasa a unor oameni de o incontestabila valoare pe care ii iubim si ii respectam pentru opera lor. Consider gestul academicianului, ministrului Marin Sorescu un act de meschina tradare nationala comis in schimbul unui troc marunt.

Eminescu detronat de un ceas electronic stricat

Ca sa nu ne mai miram, ii informez pe romani ca la Timisoara, nu la Tiraspol, ne chinuim de peste 10 ani sa ridicam in fata Teatrului National Mihai Eminescu, statuia poetului “national” si nu reusim. In acest timp, la Budapesta si la Odessa am izbutit.In 1996 dupa ce procurasem proiectul si banii, un primar al Timisoarei, ajuns “Erou al Revolutiei” pentru ca, impotriva curajului sau, in dimineata zilei de 22 decembrie 1989 l-am tras cu forta in balconul Teatrului National si l-am determinat sa debiteze celebra replica: “Armata e cu poporul!”, dupa ce a ajuns primar si mi-a fost respinsa cererea, cand l-am intrebat cum e posibil, mi-a raspuns: “S-a considerat ca prezenta acestei statui in centrul orasului Timisoara ar macula imaginea acestui oras european”.Prezenta statuii lui Eminescu in centrul Timisoarei, impreuna cu Lupa Capitolina, Catedrala Mitropolitana si Teatrul National Mihai Eminescu ar forma un ax cultural de o valoare cel putin europeana, daca nu universala. Membrii ai societatii civile si chiar ai societatii Timisoara, carora le-am cerut sprijinul, nu ni l-au acordat, dimpotriva… Sa nu ne mire, aceiasi “euro-romani” l-au sprijinit pe “politologul” Sabin Gherman. Atunci ca si astazi in locul lui Eminescu troneaza un ceas electronic stricat.In anul 2004 am facut insa “progrese”: dupa ce am obtinut toate aprobarile la primarie, proiectul a fost respins la Prefectura. Fara nici o explicatie… Cata dreptate avea Ion Ungureanu!Tot ce afirm aici sustin de 13 ani. Cum nu sunt un gures si nici carisma nu am, nu m-am inghesuit sa apar “pe sticla”. Public acest material acum pentru ca Romania are un presedinte nelinistit si ofensiv care imi reprezinta demnitatea nationala.

fost director al Teatrului National din Timisoara.

Ioan IEREMIA, regizor,

A fost aşezată temelia viitorului schit din cătunul Zimbru

Prea Sfinţitul Casian şi creştinii din satele învecinate au mers pe urmele Sfântului Rafail de la Bursucani *

De doi ani, ziua de 21 iulie a devenit pentru creştinii din Eparhia Dunării de Jos o zi cu încărcătură duhovnicească aparte. Cel care ne aduce starea aceasta specială este un Sfânt al locului – Sfântul Rafail de la Agapia Veche, născut la Bursucani, aşezare ce aparţine comunei gălăţene Bălăbăneşti şi care are în componenţă şi cătunul Zimbru. Canonizarea de anul trecut (în 5-7 martie 2008) a Cuviosului Rafail ne-a făcut să înţelegem mai bine trecutul istoric al acestor aşezări gălăţene din sudul Moldovei, trecut care trebuie pus în legătură cu descoperirea sitului arheologic de la mijlocul veacului al  XVII-lea de la Mănăstirea Adam. Anul trecut, prăznuirea Sfântul Rafailui de la Agapia ne-a adus în atenţie istoria uitată a Schitului Zimbru, arătându-ne în podul vechii Biserici din Bursucani o comoară – Catapeteasma Schitului Zimbru – numit şi “Schitul Maicilor”, Sfânt Odor salvat de oameni şi care anul trecut, prin grija Arhiereului locului, a intrat într-un program de restaurare. Astfel, pe 21 iulie, în locul numit Dealul Zimbrului – pe pământul mângâiat odinioară de paşii rugătoarelor maici de la schit, în care odihnesc trupurile pline de lumină ale monahiilor –  Arhiereul locului, Prea Sfinţitul Casian Crăciun, părintele Toader Pohrib, protoiereu de Tg.Bujor, şi părintele paroh Cezar Gagiu au înălţat smerită rugăciune. Creştinii au fost însoţiţi de trei icoane – între care şi Icoana Maicii Domnului, Icoană Făcătoare de Minuni – şi o cruce recuperată, de asemenea, din cimitirul schitului.

“Ai grijă, acolo e un loc sfânt!”

“Prin anii 1992-1993, când am început să dau pământul oamenilor, am întrebat a cui este bucata aceasta de pământ?, ne mărturisea, recent, domnul Dorin Codreanu, primarul comunei Bălăbăneşti. Şi atunci, un ţăran al locului, domnul Ghiţă Creţu, m-a atenţionat să nu dau pământul, că este al schitului. Ai grijă, acolo e un loc sfânt!, mi-a spus dânsul”… Abia anul trecut, după canonizarea Cuviosului Rafail de la Agapia Veche, autorităţile locale şi cele ale judeţului Galaţi au demarat procedura de retrocedare a terenului fostului Schit Zimbru din Eparhia Dunării de Jos. Liturghia din acest an a venit ca o continuare a rugăciunii monahilor şi monahiilor care s-au nevoit prin aceste locuri cu veacuri în urmă. “Prezenţa noastră aici ne arată încă o dată că Sfinţii lui Dumnezeu nu mor niciodată, spunea Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos, la punerea pietrei de temelie. Trupurile maicilor care s-au nevoit aici începând cu cel de-al XVIII-lea veac sunt zidite în pământul de la Zimbru şi sunt temelia viitorului schit ce aparţine Mănăstirii Adam, la fel ca în vechime”. Icoanele catapetesmei de la schit – în parte restaurate – crucea care a mai rămas din fostul cimitir al maicilor, clopotul recuperat de săteni, toate dau mărturie despre o viaţă sfântă, iar punerea pietrei de temelie în 21 iulie, anul Domnului 2009, la viitorul schit dau dovadă de continuitate. Iar continuitatea în faptele bune şi luminoase răsărite în pământul acesta al Dunării de Jos vorbeşte despre sfinţenie, despre veşnicia lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi…

 Nepreţuita comoară de la Bursucani – Biserica “Sfinţilor Voievozi”

Punerea pietrei de temelie la viitorul Schit Zimbru a fost însoţită şi de binecuvântarea lucrărilor la vechea Biserică din satul Bursucani (comuna Bălăbăneşti) care tot anul trecut a intrat într-un serios program de restaurare. Aici, în  podul sfântului locaş – ridicat şi sfinţit în 1842 – a fost găsită catapeteasma Schitului Zimbru. Mărturie a vechimii locului stă şi o Sfântă Cruce a bătrânei biserici la care părintele Cezar Gagiu slujeşte de două decenii. Sfântul Altar va fi sfinţit de îndată ce restaurarea va fi finalizată. Biserica din Bursucani, satul Cuviosului Rafail de la Agapia, aduce în contemporaneitate puţin din vremurile de odihnioară, când Sfântul Rafail îşi purta, poate, rugăciunea pe uliţele satului. Nu sunt multe date despre viaţa petrecută la Bursucani a “Fericitului Rafail”, fost stareţ la Mănăstirea Agapia Veche, însă ştim că marele Mitropolit şi Sfânt Dosoftei în cel de-al XVII-lea veac s-a închinat la Moaştele Sfântului Rafail şi îl considera “între puţinii din neamul nostru care au fost arătaţi în sfinţenia lor, asemeni Sfântului Daniil Sihastru”. “Este o zi specială ziua de 21 iulie, ne-a spus doamna învăţătoare Elena Balaban din Bursucani. De anul trecut, de când Cuviosul Rafail ne-a adunat în rugăciune cu Înalt Prea Sfinţitul Casian, satul nostru a devenit mai viu. Dacă istoria din aceste locuri va fi pusă în valoare, poate în anii care vin, această parte a judeţului ar putea deveni loc de pelerinaj, în apropiere fiind Mănăstirea Adam cu renumita Icoană a Maicii Domnului – Icoană Făcătoare de Minuni. Comoara din satul nostru, ascunsă multă vreme, trebuie pusă în valoare şi astfel ajutăm satul şi pe oamenii săi…” Mulţi dintre pelerinii cu care am discutat deunăzi la Zimbru şi la Bursucani ne-au mărturisit bucuria că trăiesc în aceste locuri pline de sfinţenie şi că rugăciunea din 21 iulie “rămâne o amintire ce nu va putea fi ştearsă” din memoria colectivă a comunităţii. Biserica din Bursucani, Schitul din Zimbru, Mănăstirea Adam rămân o veşnică chemare la pelerinaj, la călătoria care trebuie parcursă «la prezentul continuu al lui Dumnezeu”…

Articol preluat integral din cotidianul Viața Liberă Galați.

Vizitați mănăstirea Adam

”Rusul” de la Bălăbănești

În primăria de la Bălăbăneşti, peste cuvântul secretarului Petru Cudriţescu rar îndrăzneşte cineva să treacă. Basarabean, fără să fi fost vreodată în Basarabia! “Uns” secretar în 1977. Absolvent de Drept, în Bucureşti. Doar secretarii municipiilor Galaţi şi Tecuci şi cel al comunei Măstăcani mai aveau, în acei ani, în buzunar, diplomă ca a sa. Are ce povesti şi mijloace actoriceşti valabile pentru a se face înţeles: bărbaţi din familia Cudriţescu surghiuniţi în Siberia, refugierea în România, lupta cu viaţa printre “fraţii” din Regat, fixarea sa, printr-o casă cu etaj, făţoasă, în Bălăbăneşti. Secretarul comunei ştie arte. Ar fi vrut să devină profesor de istorie, dar soarta l-a îndepărtat de Clio. Nu mai ţine minte de câte ori i s-a spus “rus”, el care este român complet, cu un respect particular pentru limba vorbită între Arad şi Nistru. Ar putea intra lejer în cartea recordurilor: a botezat, împreună cu soţia sa, peste 20 de prunci şi a condus către Altar, pe raza Bălăbăneştilor, cinci perechi de miri, în calitate de naş. Fiica sa, Geanina-Anemona, i-a călcat pe urme: a terminat Dreptul, fiind conferenţiar universitar doctor la Academia de Poliţie “Al. I. Cuza” din Bucureşti.

“După 50 şi ceva de ani, încă mi se mai spune că sunt rus, basarabean…”

– România, domnule Cudriţescu, cea imediat de după 1945, ca să vă încerce familia, prima dată i-a oferit postul de secretar tatălui dumneavoastră, Ioil, la Adam, unde n-a rezistat mult.

– În 1977, auzind că am acceptat să fiu secretar la Primăria Bălăbăneşti, tatălui meu i-au dat lacrimile: “Ţine minte, m-a avertizat, că o să fii nevoit să lucrezi şi noaptea. Niciodată nu vei putea spune că de-acum gata, am terminat treaba. E un serviciu greu…” A avut dreptate.

– Cum s-a simţit basarabeanul din dumneavoastră în aceşti aproape 30 de ani?

– Sincer: după 50 şi ceva de ani încă mi se mai spune că sunt rus, basarabean…

– Vă doare când vă ajung la ureche răutăţi de felul acesta?

– Câteodată, da. Au fost situaţii când mi-au dat şi lacrimile… Când auzeam că mi se spune “rus” ripostam, dar în stilul meu, recurgând la altă “monedă”: am căutat să le dovedesc respectivilor că “rusul” din faţa lor e în stare să-i servească mult mai corect decât ar fi putut-o face altcineva în locul meu, “de-al lor”. Drept dovadă, în decembrie 1989, pe data de 27, a venit la Bălăbăneşti, să facă alegeri de primar şi secretar, un delegat de la Episcopia Dunării de Jos, preotul Postolache. Din vreo 400 de participanţi la adunare, 16 s-au ridicat împotriva mea, nereuşind însă să mă schimbe. După 1990 m-am implicat în aplicarea Legii fondului funciar, cred că mai mult decât ar fi trebuit, fiindcă nu era menirea mea să am de-a face, în teren, cu împărţirea pământurilor. Acum, după atâta timp, pot afirma că ce am făcut în acei ani dominaţi de vânzoleala cu Legea 18 rămâne valabil, a fost bun.

– Aţi dat pământurile înapoi la oameni, iar unora dintre ei le-aţi botezat copiii…

– Toţi cei care au apelat la mine, să le încreştinez pruncii ori să-i cunun, au avut surpriza să constate că le-am spus din capul locului că sunt de acord, fără niciun fel de condiţionare din partea mea. Vi-i pot enumera pe cei botezaţi, trec de 20. Cununaţi, peste cinci.

– Aţi atribuit vreunui nou-născut, în amintirea tatălui dumneavoastră, prenumele Ioil ?

– Nu. Le-am lăsat cumetrilor latitudinea să hotărască singuri ce nume să le pună copiilor. În schimb, soţia mea, de loc din judeţul Argeş, a botezat cu nume purtate de părinţii ei. O priveşte! Eu, repet, n-am ţinut să se numească niciunul Petru, cum mă cheamă pe mine, ori Ioil. Nu!

“Casa mea, cu etaj,

înainte de 1989 le-a stat multora în gât”

– Ca nun mare, domnule Cudriţescu, aţi formulat pretenţii în faţa mirilor?

– Niciuna. Doar atât le-am “cântat” la toţi: Mă, ca să nu vă faceţi de râs că trebuie să-mi dăruiţi ceva, îmi luaţi un preş, fiindcă aşa mi-a cerut mie naşul meu, preotul Cudriţescu, de la Bereşti. Un preş, atât, de pus în faţa chiuvetei. Nu mi-au trebuit pijamale de mătasă aşezate peste colac. Iar în cazurile când am primit aşa ceva, peste câtva timp le-am dat înapoi.

– De la basarabeni se pot învăţa multe lucruri bune. Întrebare: Ce credeţi că a învăţat de la dumneavoastră lumea din Bălăbăneşti?

– Prima casă cu etaj construită aici – datorită şi faptului că aşa era sistemul – este a mea. Unii îi zic vilă! A doua aparţine fratelui meu, iar după noi, fără să pot băga mâna-n foc şi să afirm că i-aş fi influenţat direct, au urmat, la case cu etaj, preotul Gagiu (când pronunţaţi Gagiu aveţi grijă pe care silabă puneţi accentul!) şi Gelu Butunoi. Am început-o în 1983, când, îmi aduc aminte, construcţia le stătea unora în gât, fiind atenţionat că “voi fi dat la Legea 18, s-o justific”. Pe atunci, reglementarea principală în domeniu era aceasta: aveai dreptul la 10 mp de suprafaţă locuibilă de persoană, iar eu nu aveam decât o fetiţă, ceea ce însemna că aveam voie să deţin pe total, 30 mp, pe când casa mea era de opt ori mai mare! Nu mi-a fost frică şi, trebuie să recunosc, nici n-a venit nimeni la mine să-mi ceară socoteală de ce am proiectat-o atât de spaţioasă.

– Spuneţi-mi: există în Bălăbăneşti o mahala denumită “a basarabenilor”?

– Da. Eu, fratele meu şi, de la vale de noi, finii mei – fina, Aliona, e din Basarabia. Unii lângă alţii, trei familii.

Secretar cu 40 ha de pământ

– Să nu uit: câţi din cei 20 şi ceva de fini v-au trecut pragul casei la Paşti?

– Niciunul. Promit însă că la un Sfântul Petru îi voi convoca pe toţi la mine şi vă voi invita şi pe dumneavoastră şi televiziunea, să vedeţi ce am făcut eu în viaţa asta. Am unde-i primi pe toţi, e casa mare…

– Sunteţi cumpărător de terenuri agricole – secretarul cu pământ mult.

– Am fost tentat să cumpăr până la 100 ha, să-mi fac ferma mea. Am ajuns la 40… Mi-am luat tractor, deţin toată gama de utilaje mecanice. E bine să ştiţi că între anii 1996-98 am vândut pe piaţa Bârladului lapte, inclusiv laboratorului cofetăriei căreia i se spune”Capşa”, de la vacile mele. Aveam trei şi nu se discuta să dea la o mulsoare sub 10 litri fiecare. Am şi astăzi vaci cu lapte, dar nu mai vând, tot ce obţin dau la porci, îi găsesc utilitate în plan gospodăresc.

– Prieteni?

– Nu cred că am, în afară, fireşte, de cei din categoria făţarnicilor. La mulţi nu le-a convenit că am avut carnet de student. Pe vremea când dădeam examen de admitere la facultate, cei mai mici decât mine mă depăşiseră, se calificau în Bârlad, la FEPA ori în alte părţi – Dorin Codreanu, bibliotecarul Costică Baicu… Eu am avut crezul meu: până nu intru la facultate nu mă căsătoresc. Nu se putea ca viitoarea mea soţie să fie profesoară de Română, iar eu nu-ştiu-ce brânză, numai cu liceul.

Ion Trif Pleşa

Articol preluat integral din cotidianul Viața Liberă Galați

La lumina lămpii

Anul 1983, Bălăbănești, vară timpurie. Greierii anunțau sosirea nopții.

– Ai pus gaz? Ai curățat sticla?

– Da. Dar …, iar a crăpat!

– Mergi la grajd, în pod, poate mai găsești una.

Cu pas hotărât bătrânul o apucă spre poiată. Florica și Puiu îi simțiră prezența înainte de ai trece pragul. Cu căciula pe frunte și lanterna cu baterie pătrată în mână urcă încetișor pe scara de lemn tocit, proptită de peretele interior în gura podului. Podul grajdului era construit din bârne de frasin și tei uscat pe care se rezemau sub formă de pat nuiele rânduite de salcâm acoperite cu saci de iută și piei de viței și oi. Iarna, malduri de hluji înfundau streșină adăpostului ca nu cumva vântul să spulbere omătul. În pod, o mulțime de vechituri prăfuite îl întâmpinară. Un cântar cu taler ce abia mai putea fi citit, o baniță metalică împodobită la fund cu boabe de porumb mâncate de gălgăriță, cutii din tablă cu fasole veche – pestriță și semințe de paring, cărți și scrisori prăfuite, cununi de ceapă și usturoi atârnate de căpriorii strâmbi de sub acoperiș – toate rostuite și știute doar de bătrân. Undeva, nu departe de gura podului stătea pitită sub căpriori o valiza roasă de șoareci ce adăpostea sticle de lampa și felinar ocrotite de fân. Cu o sticla de opt în mână, coborâ încetișor pe scară ajutându-se de genunchii încă în putere. Cercetă încă odătă legăturile animalelor, le mai aruncă în iesle câte un braț de bâlie cosit de pe râpi, închise ușa la poiată și porni agale spre chiler. În dreptul tăietorul se opri, adună cu mâinile aspre de trudă câteva zgâtii, le înfășură sub braț și cercetă cerul să vadă dacă anunță ploaia. Înădușeală de azi ar cam trebui să o aducă, murmură el. Păpușoii și via aveau nevoie de apă.

Ajuns în chiler, aruncă vreascurile în locașul dintre plită și dulap și schimbă sticla la lampa de opt. Trebuia să-i taie și fitilul ars cu o seară înainte. Undeva în sertarul de jos al bufetului dibăci o forfecuță țigănescă cu care reteză mucul fitilului. Apoi, învârti de rotița de reglaj a flăcării până ce partea albicioasă a șnurului muiat în gaz se întrevedea prin fantă căciuliței ce acoperea mașinăria lămpii. Se așeză cu grijă pe tamburelul din fața vetrei. Prinse cleștele de pe buza cenușarului și aranjă tacticos ochiurile la plită. O lampă de opt și una de douășpe agățate în cuie văruite luminau timid micuța încăpere aruncând din când în când rotocoale de fum pe tavanul înnegrit. Un fluture prostănac se învârtea în jurul luminii sfidând cu încăpățânare dogoarea globului de sticlă cu gât de girafă al lămpii. Lemnele de salcâm uscat trosneau zgomotos în soba veche unsă cu oloi vernil. Supărat pe neputința celor două lămpi, focul strecura pale de lumină printre cercurile de metal arse ale plitei sufocând soba cu o căldură necruțătoare. Câteva felii de mămăligă presărate cu sare se prăjeau pe plita incinsă. Aruncă în grabă și câteva felii de franzelă, pentru nepoți. O cărămidă subțirică încinsă în rolă aștepta cuminte să fie înfășurată într-un prosop. O așeza pe piept, seară de seară, înainte de culcare. Pe marginea plitei o oală cu ceai de pojarniță era retrasă pentru a nu fierbe fără rost. Trase scaunul din dreptul plitei la masa de deasupra sipetului apoi cu mișcări precise ordonă pe mușama trei căni pentru ceai, feliile de mămăligă și pâine rumenite și-un borcan cu dulceață de gutui.

————————————————————————————————————————-

Greierii cântau necontenit sub butucul din fața chilerului. Uneori aveai senzația că se strecuraseră printre prag și ușă, chiar în chiler. Stelele abia se zăreau prin perdelele dense de nori. Vântul neastâmpărat se juca cu tablele suprapuse pe margini ce acopereau chilerul. Pietrele și lemnele plasate pe acoperiș le mai țintuiau locului. Mirosea a ploaie. Până și agudul uriaș ce ocrotea de mai bine de jumătate de veac micuța încăpere părea neliniștit. O tăcere profundă se instală subit. Din întuneric, o lumină nebună traversă chilerul ca o nălucă, următă de un tunet fioros ce speriase până și cloșca cu puișori de sub pat. Picături dense de ploie se rostogoleau necontenit pe acoperiș. La început se prelingeau cuminți pe tablă cazând zgomotos în ciuveile de sub streșină, apoi încurajate de vânt se înfiltrau cu iuțeală printre încheieturile tablelor mâncate de rugină. Odată pătrunse în pod luau la țintă vasele de metal plasate strategic de bătrân. Neobosite, parcă legate între ele printr-un fir de nailon invizibil, moleculele de apă cuceriră și ultimele obstacole strecurându-se tacticos prin crapăturile lutului ce acoperea tavanul, direct în chiler. Supărat pe insistența lor bătrânul aprinse lampa, înșfăcă de pe masă lanterna pregătită din timp, urcă cu rapiditate treptele scării ce ducea în pod și târâindu-se ghemuit goli toate blidele pline ochi. Treptat cerul se lumina iar ploaia scurtă de vară dispăru fară veste. Bătrânul merse la culcare. Avea să-l aștepte o zi lungă de trudă la coasă.