Sancţionaţi lipsa de respect

“Doamna Macovei este un europarlamentar care trebuie să pupe condurul la şeful de partid. Îi trebuie o aspirină, dar nu înghiţită, ci ţinută între picioare, ca să aibă senzaţia că face bine”, a afirmat primarul Capitalei – Sorin Oprescu.

Candidatul Oprescu la funcţia de Preşedinte al României, actual primar al Bucureştiului, îşi etalează ostentativ şi regulat lipsa celor şapte ani de acasă. Zeflemist, cu un limbaj suburban care prinde la creierul mic al vânzătorilor de seminţe domnia sa nu este la prima abatere de acest gen. De data aceasta a întrecut orice limită de bun simţ, surclasându-i prin vulgaritate pe celebrii Vanghelie şi Gigi Becali.

Să sperăm că toţi cei care merg la vot, vor sancţiona mojicia acestui concurent iresponsabil. Înainte de a fi tată, doctor, primar, preşedinte trebuie să fii OM, nu bădăran – mai ales atunci când te adresezi unei doamne, indiferent de situaţie.

Pe o stradă fără canalizare şi apă,  o bătrână se plângea de neajunsurile sale. Primarul Oprescu i-a recomandat o aspirină “ca să nu se mai agite”.

Judecătoria Rurală Bălăbăneşti

Puţini cunosc sau îşi mai amintesc. Şi mai puţini sunt cei în viaţă care au prins acele timpuri. Acum aproape un secol, la Bălăbăneşti exista o judecătorie rurală parte componentă a Tribunalului Judeţului Tutova. Sute de acte de vânzare-cumpărare din anii 1910 – 1940 cu un scris caligrafic impecabil (cu litere şi cifre meticulous încondeiate), de o frumuseţe şi claritate incontestabilă dovedesc existenţa acestei instituţii la noi în comuna şi evidenţiază profesionalismul autorităţilor locale înainte de cel de-al doilea Război Mondial. Din cercetările efectuate asupra documentelor(unele dintre ele intitulate acte de vânzare-cumpărare sau zdelci – din limba rusa sdelka) pe care le avem la dispoziţie reiese faptul că la început respectiva instituţie se regăseşte sub denumirea de Judecatoria Ocolului Rural Bălăbăneşti ca mai apoi, între anii 1920 –1940, să apară sub titulatura de Judecătoria Rurală Bălăbăneşti.

Cei care deţin documente referitoare la acea perioadă i-am sfătui să le scaneze sau fotografieze cu o cameră digitală şi să păstreze originalele în locuri sigure pentru a nu se deteriora, ulterior să le transmită copiilor şi nepoţilor.

Râul JĂRAVĂŢ

Râul Jeravăţ sau râul Jarovăţ sau râul Jăravăţ este un curs de apă, afluent al râului Bârlad.

Codul râului Jeraviţ este XII.1.78.32. Vă prezentăm mai jos câteva date geografice şi hidrologice ale râului Jeraviţ, râu ce traversează nordul comunei Bălăbăneşti, respectiv satul Lungeşti: emisar râul Bârlad, punct de vărsare Griviţa, bazin hidrologic 152 km pătraţi, lungimea cursului de apă 29 km. Singurul afluent al râului Jeravăţ este râul Bălăbăneşti – cod XII.1.78.32.2. Râul Jeravăţ traversează comuna Griviţa judeţul Vaslui, intrând pe teritoriul judeţului Galaţi nu departe de Halta CFR Bălăbăneşti. Undeva în apropierea delimitării teritoriale dintre cele două judeţe, în dreptul unui pod parte a drumului naţional ce leagă Bârladul de Galaţi, un indicator informativ pătat de rugină anunţă prezenţa Jăravăţului.

Cât de curând vom reveni cu mărturii interesante ale Jăravăţului despre Bălăbăneşti – despre trecutul, prietenia, necazurile şi aşteptările celor doi tovarăşi de drum.

Fântâna dintre plopi – Mihail Sadoveanu

Să ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice cătră toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără astâmpăr…

Fântîna dintre plopi – Mihail Sadoveanu

Nicolae Labiş, geniul nostru poetic, a fost asasinat?

Dacă nu ar fi căzut (sau ar fi fost împins) sub roţile unui tramvai în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiş ar fi împlinit recent 71 de ani. Născut la 2 decembrie 1935 la Mălini – Suceava, poetul a fost considerat multă vreme “copilul teribil al literaturii române”.

Autorităţile comuniste şi l-au asumat multă vreme ca fiind exponentul lor de frunte în plan literar, pentru că la începuturi a crezut sincer, cu entuziasmul naiv al tinereţii, în promisiunile ideologice ale puterii instalate după război. Când îl copleşesc însă întrebările cu privire la oportuniştii şi demagogii găunoşi care schimbă “mersul revoluţiei” după bunul lor plac, abordează un registru poetic nou, mult mai combativ, în care sinceritatea lirică şi originalitatea de expresie se combină cu verbul şfichiuitor şi interogaţia crudă. Poemele scrise în anii 1955-1956, ce vor constitui substanţa necruţătorului ciclu intitulat sugestiv “Lupta cu inerţia”, constituie “strigătul patetic al unui om aflat în război cu nepăsarea, cu lehuzia ideilor, cu scleroza sentimentelor”. Din acest moment, oficialităţile se dezic de el, considerându-l un duşman, la fel ca ceilalţi contestatori ai regimurilor comuniste instaurate de sovietici.

Au fost şi alţi poeţi, mai vârstnici sau colegi de generaţie, care, simţindu-şi ameninţate locurile ocupate în ierahia literară a vremii, l-au invidiat pe Labiş pentru succesul său fulgurant. Cezar Ivănescu susţine chiar, în “Timpul asasinilor” (1997), că ar fi existat o cabală împotriva lui Labiş, pentru anihilarea acestuia ca om şi ca poet. Printre cei nominalizaţi ca fiind responsabili direct de moartea sa, îi aminteşte pe Nicoale Stoian şi Gheorghe Tomozei, cu nevasta căruia, Elena Dragoş, se pare că se culcase la un moment dat, dar şi pe vâlceanul Al. Oprea, născut la 5 iulie 1931 în comuna Goruneşti (în prezent oraşul Bălceşti), mort în condiţii dubioase la 4 decembrie 1983 în cadă. Se pare că Al.Oprea ar fi încercat să îl dea pe Labiş afară din UTM imediat după accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, acuzându-l că numai din cauza vieţii sale destrăbălate ar fi ajuns să zacă pe un pat de spital cu coloana vertebrală fracturată.

Un alt poet care nu vedea cu ochi buni succesul de care se bucura Labiş a fost nimeni altul decât Nichita Stănescu. “Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam”, va declara el cinic prin 1970. Nichita a recunoscut că a avut întotdeauna “un anumit timbru de resentiment strict personal” faţă de Labiş, care încercase, la o petrecere, să o sărute pe gât pe viitoarea sa soţie, poeta Doina Ciurea, care îl şi reclamase de altfel pentru… viol. Interesant de ştiut: cât a trăit Labiş, Nichita nu a publicat nici un vers, abia în martie 1957 a debutat acesta, întrucât, recunoaşte singur, a avut mereu “sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins.”

Odată cu “Omul comun”, se produce ruptura definitivă a lui Labiş de poezia şi idealurile epocii, această dezertare din frontul ideologic proletcultist fiindu-i fatală. Este urmărit tot mai făţiş de securişti, i se refuză sistematic o locuinţă, fiind nevoit să doarmă pe la prieteni, de unde şi legenda unui Labiş care sta mai mult prin cârciumi decât acasă. După ce îşi dă demisia de la “Gazeta literară”, unde se simţea inutil într-o redacţie cu mai mulţi şefi decât redactori, poetul devine tot mai rebel. Cunoscuţii spun că nu mai avea nici teamă, nici reţineri, recitând la un moment dat ostentativ poezia “Doina” a lui Mihai Eminescu în bistroul “Café de la Paix”, de pe Calea Victoriei, deşi era interzisă oficial, iar în chiar ziua tragicului accident cântă într-un local, cu un grup de cheflii, “Trăiască regele”, numai din spirit de frondă, pentru că nu avea simpatii monarhiste.

Tot acum începe să primească şi o serie de ameninţări cu moartea din partea unor necunoscuţi. În acest vălmăşag de întâmplări are loc accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Labiş ajunge sub roţile unui tramvai, suferind un traumatism al coloanei vertebrale cervicale, în urma căruia va rămâne paralizat de la torace în jos. În ciuda eforturilor medicilor de la Spitalul de urgenţă, starea acestuia se complică şi va muri de bronhopneumonie, după aproape două săptămâni de suferinţă cruntă, în cea mai lungă (şi tristă) zi a anului, 21 spre 22 decembrie, strigând “Oxigen! Oxigen!” Misterul acestui accident bizar nu a fost elucidat pe deplin nici până astăzi. Ce s-a întâmplat?

În seara zilei de 9 decembrie, poetul s-ar fi întâlnit la Capşa cu o cunoştinţă, doamna Vale Nicu Niculescu, care era însoţită de soţ, sufleur la Teatrul Comedia, şi trei amici ai acestuia. Acolo a cunoscut-o pe dansatoarea Maria Polevoi, de la Ansamblul “Ciocârlia” a Ministerului de Interne, care îl vâna de multă vreme ca să îl atragă în patul său. S-a băut ţuică, până la ora închiderii, apoi s-au mutat la restaurantul Victoria, unde au mai băut ceva. De-acolo ar fi plecat pe la casele lor, Labiş îndreptându-se, singur, spre staţia ITB din faţa Spitalului Colţea, căci pe-atunci tramvaiele circulau pe bulevard. Poeta Mioara Cremene susţine că, de fapt, el era însoţit de o anume Zizi Munteanu, dispărută ulterior în străinătate, şi Maria Polevoi, la care voia să înnopteze. În staţie mai era şi securistul care îl urmărea peste tot. Când a sosit tramvaiul, securistul s-a urcat prin uşa din faţă a remorcii, dar, văzând că Labiş şovăia pe refugiu, a sărit din tramvai ca să nu-l scape din filaj şi s-ar fi ciocnit involuntar de poet, care a căzut sub roţi. Securistul ar fi venit apoi la spital ca să-i solicite acestuia să semneze o declaraţie care să-l disculpe pe linie de serviciu, dar mai ales să apere instituţia la care lucra de orice bănuială de asasinat.

La spital, Labiş (care scrisese premonitoriu într-o poezie neterminată: “Mă speria larma tramvaielor, vaierul”) le-a spus prietenilor săi Mihai Stoian şi Florin Mugur că în momentul accidentului era însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, iar când a încercat să urce prin faţă în vagonul de clasa a doua, cineva l-ar fi îmbrâncit din spate şi atunci s-a agăţat de grătarul dintre vagoane, căzând însă cu capul în jos şi lovindu-se de caldarâm. Potrivit versiunii oficiale, însă, furnizată de organele de cercetare ale Miliţiei, accidentarea lui Labiş s-ar fi produs când tramvaiul cu numărul 13 (ce destin!) intra în staţie, doar din vina poetului care era “în stare pronunţată de ebrietate şi nestăpânind picioarele”. Tot aşa a susţinut şi martorul Isac-Grişa Schwartzman, pianist: “Mergea pe zona de refugiu în zig-zaguri. Când am văzut cetăţeanul mergând în acest fel m-am oprit pe loc deoarece vedeam clar cum intra în vagonul de tramvai şi am văzut că, înainte ca vagonul să oprească, cetăţeanul cum mergea în zig-zaguri s-a lovit de vagonul motor (…), după care a căzut între vagoane”. De aceea, manipulantul de pe tramvaiul care l-a lovit pe Labiş, un anume Udroiu Mihai, născut la 27 octombrie 1928 în comuna Genuneni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, a fost găsit nevinovat.

Cât priveşte prietena de ocazie, dansatoarea de origine rusă Maria Polevoi (născută la 3 martie 1919 la Ismail, URSS), aceasta a declarat anchetatorilor: “Când am ajuns în staţia Colţei, în staţie se mai găsea 5-6 persoane, pe Labeşl-am văzut când a ajuns pe zona de refugiu (…), a trecut pe lângă mine, nu m-a văzut şi nici eu nu i-am dat atenţie (…), nu mai reţin precis dacă mergea în linie dreaptă, însă mergea cu capul în jos. În timp ce mă uitam după tramvai fără să mai fiu atentă ce se întâmpla cu Labeş şi mă gândeam că a fost lăsat singur, am auzit nişte femei ţipând şi când m-am întors am văzut sub tramvai un om şi atunci m-am apropiat şi am văzut că este poetul Nicolae Labeş”.

După accident, femeia l-a însoţit pe nefericitul poet la camera de gardă a Spitalului Colţea, din apropiere, apoi la Spitalul de urgenţă. Zilele următoare s-a îmbolnăvit şi nu s–a mai dus la serviciu, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei. Aşa cum îşi va aminti prin 1986 fosta sa colegă Em.B., Maria Polevoi îşi reproşa faptul că l-a chemat pe poet la ea acasă în noaptea aceea şi că, astfel, l-a îndreptat către “ceasul rău”, mai ales că îl lăsase singur pe refugiu: “A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băietan în faţa unei femei care i-a dat atenţie, l-a considerat bărbat”. În mod ciudat, misterioasa dansatoare de la Ministerul de Interne s-a sinucis în 20 iulie 1979, luând o mare doză de somnifere. A fost incinerată în mare pripă.

Când a murit, Nicolae Labiş avea 21 de ani şi abia debutase editorial cu volumul “Primele iubiri”, din care se detaşează poezia “Moartea căprioarei”. Promitea să fie liderul noii generaţii de scriitori, numai că “Pasărea cu clonţ de rubin”, care pentru unii ar simboliza steaua roşie în cinci colţuri a comunismului, s-a răzbunat pe el şi l-a strivit. La timp, susţine Stela Covaci, soţia bunului său prieten Aurel Covaci. Pentru că, potrivit unor documente scoase din arhiva Securităţii, dacă n-ar fi fost „ajutat” să moară, Labiş trebuia să facă parte din lotul de studenţi judecaţi în august 1958 şi trimişi apoi după gratii. Simptomatic pentru dizgraţia în care căzuse, panegiricul oficial a apărut doar în “Scânteia tineretului” şi semnat doar de “Un grup de tineri scriitori”. De ce ? Uniunea Scriitorilor în care abia fusese primit îi regreta doar pe “poeţii aflaţi pe linie”, care nu deviau de la “cauză”.

Dincolo de orice speculaţii, spunea Lucian Raicu, “ Labiş a murit de poezie, a murit de viaţă, de intensitatea şi de vidul ei”.

13 ianuarie 2009/Cultura

http://www.lovendal.net/wp52/nicolae-labis-geniul-nostru-poetic-a-fost-asasinat/

Vezi mai jos un superb videoclip Moartea cărioarei – Nicolae Labiş

http://www.youtube.com/watch?v=Mca6hOD5CFE&feature=related

Cornel Coroi – Solistul de pe Valea Frumoasei

Născut la Bălăbăneşti, nu departe de biserica Sf. Voievozi într-un loc pitoresc de pe Valea Frumoasei, numit  Fundatură, Cornel Coroi se afirmă prin muncă şi talent ca interpret al cântecului popular românesc. A urmat cursurile Şcolii Populare de Arte pe care o absolvă cu nota zece, colaborează cu Radioul şi Televiziunea Romană, de mai bine de douăzeci de ani performând ca solist profesionist de muzică populară. Pe parcursul carierei artistice, activează la casa de cultura a Ministerului de Interne, colaborează cu ansamblul Periniţa şi cu marii dirijori: Ionel Budişteanu, Marius Olmazu şi Mihai Muche. A participat la multe concursuri – fiind apreciat cu diplome şi premii. Este membru al CREDIDAM, o organizaţie non-profit ce apără interesele artiştilor români. A scos două CD-uri ce conţin muzică populară din Moldova inspirată de frumusetea acestor plaiuri de legendă, Bălăbăneşti sat iubit fiind unul dintre ele. Alături de nume ca Ion Zimbru, Lică Rugină, Neculaiu Balaban – Cornel Coroi face parte din categoria de artişti bălăbăneşteni, înzestraţi de Dumnezeu cu talent, cu simţire sufletească fină, cu deschidere vectorială creştină spre frumos şi etern. Cel de Sus i-a dăruit o voce deosebită – o voce caldă, duioasă – ca vorba moldoveanului. Cornel este o curiozitate în lumea soliştilor de muzică populară. Deşi este moldovean, s-a evidenţiat interpretând cântecele populare olteneşti ale lui Nelu Bălăşoiu – Are tata un pui de fată fiind unul dintre preferatele artistului. Autorul s-a remarcat şi ca textier, repertoriul său cuprinzând şi cântece compuse pe versuri ce descriu frumuseţea locurilor natale – melodii de o sensibilitate şi căldură sufletească deosebită. Fire generoasă, artistul ne promite un spectacol de zile mari în 2010 la sărbătorirea a 550 de ani de atestare documentară a satului Bălăbăneşti. Cornel şi familia sa reprezintă un exemplu de educaţie, modestie şi dăruire trăsături ce ne promovează comunitatea producându-ne un sentiment de mândrie şi bucurie.

Datele şi informaţiile de mai sus au fost transmise de domnul profesor de istorie Neculai Pământ căruia îi mulţumim încă odată pentru tot ceea ce face pentru comuna Bălăbăneşti, pentru promovarea neîncetată a valorilor şi realizărilor bălăbăneştenilor.

La Hârjauca s-a desfăşurat cea de-a IX-a ediţie a Festivalului etniilor

Ediţia a IX-a a Festivalului Etniilor, desfăşurată la 27 septembrie la Staţiunea balneoclimaterică „Codru” din s. Hârjauca, s-a bucurat de un succes considerabil. Reprezentanţii celor trei etnii conlocuitoare ale raionului Călăraşi – ucraineni, ruşi şi rromi, au venit cu un program artistic vast, aducând în scenă specificul minorităţilor din care sunt parte.

Sala a fost plăcut surprinsă de dansurile şi melodiile incitante ale rromilor de la Parcani, dar şi de cântecele fine ale ucrainenilor şi ruşilor veniţi la festival. Armonia cântecelor populare româneşti a fost adusă în scenă de Formaţia folclorică „Doruleţ” din s. Hârjauca, de Ana Benderschi de la Răciula, de Ansamblul folcloric „Struguraş” din aceeaşi localitate, precum şi de solistele Tarafului „Bondiţa” de la Bravicea: Cristina Navorschi, Dana Iurcu şi Veronica Doronin. Şi Ansamblul vocal „Steaua Dorului” de la Colegiul Pedagogic „Alexandru cel Bun” a fermecat publicul cu melodii de suflet. Cântece ruseşti au venit din partea Liceului Teoretic „Mihail Lomonosov” din or. Călăraşi, dar şi a solistelor Viorica Postolachi, Natalia Doronin şi Svetlana Vaniutchin. Ansamblul folcloric de la Grădiniţa de copii din s. Hârjauca a adus în scenă cântece populare ucraineşti, iar Dinastia Vasilco de la Parcani a reuşit să scoale sala în picioare prin dansurile şi melodiile lor focoase.

Astfel, în scenă s-au perindat artişti de generaţii diferite, începând cu copiii de la grădiniţă şi încheind cu persoane în etate. Acest lucru a demonstrat, încă o dată, că ştafeta cântecului e preluată cu dragoste de către tânăra generaţie.

Nu au lipsit de la festival nici meşterii populari care au cucerit vizitatorii prin expoziţii de excepţie. Lucrările Eugeniei Moldovanu, vestita meşteriţă de lucrări din fibre vegetale, a captat atenţia tuturor celor veniţi duminică la Hârjauca.

Dl Sergiu Cojocaru, şeful Secţiei Cultură Călăraşi, s-a arătat încrezător de faptul că următoarea ediţie a Festivalului Etniilor va fi una şi mai reuşită, iar prin scenariul pregătit se va promova atât cântecul, dansul şi costumul naţional, cât şi bucătăria tradiţională a fiecărei etnii în parte, meşteşugurile etc. Acest lucru va permite lărgirea prezentării spectrului de tradiţii şi îmbinarea reuşită a artei culinare cu cea muzicală şi a meşteşugului.

Autor: Doina Chicu

Articol preluat din publicaţia Călăraşii, Basarabia, 2 octombrie 2009.

Destin

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, Basarabia) este un scriitor şi militant anticomunist român, stabilit la Paris (Franţa).

Decenii la rând, până în ziua de astăzi, “liderii noştri” ignoră cu bună ştiinţă un om ce nu cunoaşte noţiunea de compromis. Nu găseşti în douăzeci de ani de “democraţie” românească(cu mici excepţii – Corneliu Coposu, Ion Raţiu, ..), pe tot teritoriul României, un om politic care să aibă măcar 1% din verticalitatea lui Paul Goma. Ce vedeţi astăzi pe micile ecrane(maşini de spălat creierul)? Spectacole de prost gust, puse în scenă de securişti-interlopi ce se bat pentru lovele! Politruci, măscărici şi vânzători! România anilor 2010 a sărit demult bariera de 50 de miliarde de dolari datorie externă, a fost vândută pentru 42 de km de autostradă construiţi de Bechtel, de indivizi ca Iliescu, Năstase, Brucan, Văcăroiu, de cei care într-o Zi Sfântă de Crăciun îşi judecau şi lichidau cu automatele liderul. Paul Goma, un om condamnat, terorizat, alungat din propria ţară de aceleaşi brute şi lipitori, deranjează prin verticalitate , corectitudine şi cinste, deranjează atât de tare încât aceste carii ale neamului românesc l-au condamnat încă odată – de data aceasta la uitare, l-au izolat căci cuvântul şi vorba lui au rezonanţă. Vă întreb câţi dintre marii scriitori români ai vremii şi-au pus la dispoziţia cititorului întreaga opera, fără a solicita măcar un leu? Câţi dintre ei, mai luptă pentru adevăr, pentru dreptate, pentru România? Cât de nerecunoscători putem fi!

La mulţi ani ! Paul Goma – multă, multă sănătate! – xpressbalabanesti

Vizitaţi http://paulgoma.free.fr/index.php

Zootehnia la Bălăbănești la sfârșitul anilor 90

—————————————————————————————————————————-

 

“În dimineaţa asta a fost vorba să venim mai devreme”, ne-a spus cu convingere Gheorghe Vîrgolici, îngrijitor la ferma de vaci cu lapte Bălăbăneşti. Într-adevăr, la ora 5:00 s-a prezentat pe linia grajdului, luându-şi în primire lotul de vaci pe care le îngrijeşte de mulţi ani.

Modest, cu iz de înţelepciune – à la Moromete – se lasă antrenat la vorbă – mai ales că, la acea oră matinală, în afară de el nu venise nimeni la program. Are 20 de vaci în îngrijire şi exploatare. În lactaţie sunt numai 7, pe zi obţinându-se în jur de 13 litri de lapte. Este de acord că-i destul de puţin, dar… “Fiindcă seara, vacile recent fătate alăptează viţeii, iar celelalte nu mai dau lapte deloc.” Şi apoi, animalele sunt slăbite…

Între timp, adică după jumătate de oră aproape, un alt îngrijitor – Gheorghe Angheluţă – care, stând mai departe de fermă, vine la program ceva mai târziu. După el, cam la oră, 5:30-6:00, toţi vor fi la treabă, inclusiv Ionel Ifrim, şeful fermei. Până atunci, ne spune cu mâhnire că are în lot vaci de la care obţine doar un litru de lapte pe zi. “Sunt bătrâne, degeaba le mai dăm de mâncare. Şi apoi, nici furajarea nu-i ca la carte: 2-3 kg de fân, 7-8 de siloz şi în jur de 10 kg de coceni tocaţi în amestec cu paie. Nici un pumn de gozuri nu pri­mesc. Dacă am avea oleacă de tă­râ­ţă… Dumitru Romaniţă – un alt în­grijitor, a sosit la fermă la ora 6:00. Ne declară cu dezinvoltură că se scoală şi vine la program după hu­ruitul maşinilor, neavând ceas deş­­teptător. Probabil că la Bă­lă­bă­neşti nu există nici un cocoş în co­mună, din moment ce până şi conducerea fermei a venit la muncă după ora 6:00. Este ade­vărat că atât Aurica Taşcă, vi­ce­pre­şedintele cu probleme de zootehnie, cât şi Ionel Ifrim, şef de fermă, au fost numiţi în respectivele funcţii de câteva zile. Poate tocmai de aceea aveau datoria să fie prezenţi la program printre primii!

Raid realizat de Victor Pârlog şi Grigore Lazarovici Viaţa nouă, jud. Galaţi, nr. 13141 din 1989

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/sugestii-sesizari-reclamatii-la-ferma-de-taurine-a-cap-slivna-vacile-fatau-fara-asistenta-sanitar-veterinara-319174.html

Galatiul, județ cu plămânii sfârtecați

Unde sunt pădurile de altădată?

Padurea! Candva, o zicala spunea: “Padurea e casa si masa vanatului”. Cu vreo doua mii de ani in urma, pamantul romanesc era acoperit in proportie de 70 la suta cu paduri. Este mult de scris despre rolul padurii in continuitatea poporului roman. Timp de un mileniu, padurea a insemnat adapost, un aliat puternic in razboaie, o sursa importanta de venit, o forma sigura de supravietuire, un plaman verde si sanatos. In timpurile moderne, dintr-odata am simtit dureros ce inseamna disparitia padurii. Pentru prima data am realizat golul imens creat in jurul nostru de taierea unui copac. Vorbim, inainte de orice, de schimbarea dramatica a climei. Galatiul avea la un moment dat o padure intinsa pe trei sferturi din tinutul Covurluiului, cum era pe atunci, si a ajuns astazi sa aiba doar opt la suta din teritoriu ocupat de paduri. Si suntem polul secetei din Romania.

Candva aveam 70 la suta paduri!

Ca sa ajungem sa vorbim de timpurile moderne, merita sa facem un scurt istoric. Conform unei harti a istoricului David, realizata in 1939, in urma cu vreo doua mii de ani, actualul teritoriu al judetului Galati era impadurit in proportie de 70 la suta. Ipoteza este sustinuta si de existenta urmelor unui sant de aparare, construit de vizigoti la limita masivelor paduroase existente in jurul anilor 800 e.n. Acest sant de aparare avea urmatorul traseu: Barbosi-Cudalbi-Matca-Corod pana la raul Barlad.

In epoca asa-zisa moderna, in anii 1762-1769, a fost intocmita o harta a Moldovei de catre inginerul austriac F.G. de Bawr, gravata la Amsterdam in 1781, din care reiese ca actualul teritoriu al judetului era impadurit in proportie de 60,2 la suta. In anii 1853 se intocmeste o harta de catre armata rusa, prin care se delimiteaza si masivele paduroase existente, in care padurile detineau doar 25,7 la suta din suprafata respectiva. La sfarsitul secolului XIX, intre anii 1882-1883, a fost intocmita harta topografica a Moldovei, la scara de 1:50000 si, din studiul foilor care existau atunci in zona, s-a obtinut o harta din care rezulta ca gradul de impadurire era de 18,4 la suta. Din analiza trupurilor disparute se poate deduce procentul de impaduriri la nivelul anilor 1848, cat si a terenurilor agricole. In aceasta perioada s-au defrisat paduri pentru aprovizionarea trupelor turcesti din Galati. Exista un document din 7 noiembrie 1848, emis de Departamentul averilor bisericesti din Iasi, in care se face referire la exploatarea de padure Brailesti (Bursucani), care apartinea atunci manastirii Adam, adresat staretei manastirii. Acesta confirma ca s-au taiat paduri pentru ostirile ruse si turce. Apoi, pe harta silvica a Romaniei, tiparita la Iasi in 1869, sunt mentionate padurile de stejari Balanesti (101 ha), Adam (863 ha), Fundeanu (655 ha), Carapcesti (29 ha), Craiesti (165 ha), Zimbru (58 ha), Jorasti (691 ha), Fartanesti (132 ha), Smulti (38 ha); cele de salcie de la Rogojeni (128 ha), la care se adauga si alte paduri pentru care nu se dau detalii: Cruceanu, Bursucani, Lupesti, Aldesti.

Referitor la zona sudica a colinelor Covurluiului, pe “Planul mosiilor Tolica sau Draculesti si Mastacanii-Razesi”, din 1876, figureaza importante spatii forestiere la nord de Mastacani, pe dealurile Bisericii si Boieresc, precum si pe micile vai Dobra, Zavoiul Mare, Zavoiul Rasnitei.

Articol preluat integral din cotidianul Viața Liberă Galați.