Archive for January 13th, 2011

Obârșia și copilăria renumitului fizician Ștefan Procopiu (continuare)

Când venea toamna și odată cu ea, sfârșitul vacanței, Gheorghe Tașcă își încărca șarabana cu nepoții școlari sau nu și cu doi din proprii săi copii de vârsta lui Ștefan sau chiar mai mici ca el, îi aducea înapoi la târg, lăsându-i în grija Catincăi pentru cele ale vieții și în grija lui Ștefan pentru cele ale școlii – căci el era de nădejde fiind sârguincios prin firea sa, premiantul clasei nu doar prin muncă ci datorită calității intelectului său deschis spre învățătură.

Cunoscând starea precară a familiei sale, profesorii de la licu îl recomandau părințilormai înstăriți care doreau să-și ajute copii la învățătură. Banii pe care elevul Procopiu îi câștiga din meditații (preparații) îi împărțea cu grijă, așa cum avea să facă tot restul vieții : o parte era investită în cărți și nu cărți oarecare, ci alese cu grijă și discernământ ; restul îi punea de-o parte până aduna o sumă suficientă pentru împrospătarea îmbracăminții și a încălțărilor, socotind că în acest fel îi scutea pe părinți de o cheltuială pe care o putea îndrepta către ceilalți copii.

Fără îndoială Procopiu a întâlnit în viață tot felul de oameni mai buni sau mai răi decât și-i închipuia el în copilărie ; pe unii i-a admirat, pe alții i-a persiflat, dar nu a iubit pe nimeni mai mult dintre rudele sale, ca pe Iorgu Bujoreanu, „un bărbat bun de pus la rană” cum spunea cucoana Catinca, și dacă spunea ea așa ceva, numai că așa era. Procopiu i-a păstrat o inefabilă amintire până târziu în amurgul vieții.

Iorgu Bujoreanu, cumnatul Catincăi, era vechilul marelui latifundiar Nestor Cincu, de la Frunzeasca, de lângă Tecuci. Nu avea copii și era oarecum înstărit, dar mai ales, avea o brișcă galbenă cu doi focoși lipiteni albi, de îi făcea pe mulți săi zică: boierule.

Nu doar pentru că în aspra iarnă din 1906 – 1907, adusese în ograda cumnatei sale o vacă cu vițel ca să aibă cu ce hrăni copiii și un car mare de fân și doi țuhali de grăunțeca să aibă cu ce hrăni vaca, pentru că foametea pândea după colțul casei multor oameni, nu numai pentru atâta îl iubea Ștefan pe Iorgu Bujoreanu ; avea și un alt motiv mai temeinicpentru copilul de atunci.

În fiecare an, în ziua de 29 august se deschidea la Bârlad marele iarmaroc al Tutovei, la care veneau cumpărători și vânzători de pe o rază de zece poște, nu numai cu treburile lor, dar cu dorința de a se lăsa luați de valul de veselie, de a căsca gura la toate panoramele, de a-și încerca puterile și virtuțile prin toate bărăcile care le aținteau calea, în zarva tropotelor și a chiuiturilor.

În ziua aceea, Iorgu Bujoreanu sosea la Bârlad cu brișca lui și după ce descărca panerele cu bunătăți în tinda casei, îmbarca pe Ștefan și pe Costică, mezinul lui Gheorghe Tașcă, de o vârstă, ba chiar ceva mai mic ca Ștefan și îi ducea la iarmaroc.

Acolo le plătea toate distracțiile la care pofteau să ia parte, îi îndemna să ia parte la toate năzdrăvăniile la care erau chemați de parlagii din fața bărăcilor și după toate acestea le plătea o cana mare de bragă și o gogoașă pufoasă pudrată cu zahăr, încheind ziua aceea de pomină, aducându-i acasă cum nu se poate mai bucuroți și mai mulțumiți

Aceasta era cea mai frumoasă amintire din copilăria sa și ea se datora lui Iorgu Bujoreanu.

Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 26, 27, 28 autor Cesar Buda

Obârșia și copilăria renumitului fizician Ștefan Procopiu

Tot la un ceas de sfat cu bunicul, Ștefan Procopiu află că pe la anul 1750 exista în Bălăbănești o școală în care se învăța slavonește: az, buche. În anul 1864 când în școli s-a introdus limba românească și scrisul cu litere latine, pe când Vodă Cuza, născut la Bârlad, umbla prin țară ca să cunoască nevoile oamenilor, s-a înființat și în Bălăbănești o școală a satului, care a funcționat în locuința unei sătence binevoitoare.

Neamul nostru, al Tășculeștilor – spunea bunicul – a lăsat prin testament loc și bani să se construiască o școală. Localul cu două săli de clasă s-a ridicat în 1890 – anul nașterii lui Ștefan.

Atent la ceea ce i se spunea despre oamenii și vremurile apuse, dornic să afle cât mai multe amănunte și date cât mai precise, Procopiu, manifesta de timpuriu înclinație spre știință, spre istorie deocamdată, căreia îi va acorda în tot cursul vieții multe din puținile sale ore libere.

Părinții lui Ștefan trăiau la Bârlad din mica leafă a modestului copist, un tată nu prea grijuliu pentru familia sa. O duceau destul de greu dar mai dădeau o mână de ajutor și bătrânii gospodari de la Bălăbănești.

În fiecare vacanță-mare, bunicul îl lua pe Ștefan la Bălăbănești, împreună cu ceilalți nepoți, având motivele lui cu tâlc. Mai întâi copiii scăpau vara de nădușeala și colbăraia târgului, punându-i astfel să trăiască în aerul curat din lunca Juravățului, unde găseau destul loc să se joace, să alerge, să se zbenguiască după pofta și nevoie vârstei lor. Apoi ușura gospodăria fetei lui de la târg de povara a cinci sau șase guri greu de hrănit, și de îndestulat dintr-un biet salariu de mizerie și cu o ogradă goală mai tot timpul anului. Oricât de chibzuită ar fi fost gospodina, greu ar fi scos-o la capăt fără ajutorul bătrânilor.

În al treilea rând, avea bunicul și un motiv mai tăinuit care deși părea că se întemeiază pe nevoile imediate, de toată ziua, țintea mai departe. Acest motiv pornea dintr-un simț ancestral al țăranului de pretutindeni, acela că numai munca îi poate aduce roadele pământului, bucuriile vieții și cinstea din partea semenilor. Pentru ca munca să nu-i pară un calvar, omul trebuia să se deprindă de ea de timpuriu, să învețe a nu se încovoia sub greutatea ei, pentru ca să-i pară ca o plăcută rostuire a vieții. Așa că, fiecare membru din familia bătrânului răzăș își avea, încă de copil, o treabă a lui de împlinit, să se deprindă cu munca, așa cum deprinzi un cal tânăr la ham, sau un juncan la jug. Fiecare după puterea și după mintea lui, fiecare la o trebuință a gospodăriei: fetele, cele mai mici la păzitul și ocrotitul puilor de la diferitele orătănii din ogradă ; cele mai mari, unele la îngrijirea viermilor de mătase, altele la tors și chiar la țesut ; băieții la crescut și adăpat vitele, ajutând la muncile de pe ogor, din vie sau la alte treburi după cum simțeau ei că s-ar pricepe sau i-ar trage inima.

Bătrânului Tașcă, îi era drag nepotul Ștefan, pentru că orice treabă îi încredința, băiețașul acesta, încă neînplinit la trup, nu prea vorbăreț, nici prea jucăuș, o făcea cum trebuie, cu tot dichisul.

Când bunicul își lua nepoții la țară, la plecare, mama dădea fiecăruia bocceluța sub inventar, atrăgându-le atenția că la întoarcere să o aducă fără nici o lipsă. Pe lângă îmbrăcămintea necesară, Ștefan își lua și un vraf de cărți ca să aibă ce citi duminica sau în zilele și orele de răgaz. Atunci se trăgea la umbra stejarului stufos dinspre arie, mutându-se cu grijile în lumea închisă între filele cărții vreunuia dintre învățații care putuseră să scrie atâtea lucruri neștiute de el.

Bunica, văzând că nepotul acesta prea se întrece cu cititul și prea puțin se prindea la joacă cu ceilalți copii, ca să-i facă vânt între ei, îl îndemna cu blândețe: „ …mai lasă măi băiete terfeloagele celea, că și un popă tot se mai dă la cele lumești”. (va urma)

Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 24, 25, 26 autor Cesar Buda


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
January 2011
M T W T F S S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31