Ştiaţi că,

La 10 august 1962, Comisia Monumentelor Naturii din Bucureşti trimite la SCMN Iaşi o listă cu 5 păduri, propuse de prof. C.C. Georgescu, pentru a fi ocrotite în regiunea Galaţi, şi anume: arborete de stejar pufos şi gorun din pădurile Aldeşti şi Jorăşti (probabil Zărneşti), arborete de gorun cu tei în pădurea Cruceanu, pădurea Tălăşmani (şleau de deal) şi o insulă cu fag în pădurea de lângă satul Bursucani (probabil Tâmpa). Aceste propuneri au fost trimise la 25 august 1962 de la SCMN Iaşi la Direcţia Regională de Economie Forestieră (DREF) Galaţi. De asemeni, la 5 septembrie 1962, SCMN Iaşi trimite la DREF Galaţi o notă în care se arăta că dr. I. Şerbănescu, botanist la Institutul Geologic din Bucureşti, a propus spre a fi ocrotite şi o serie de arborete din pădurea Pogăneşti.

Trebuie să menţionăm şi faptul că funcţie de agrement şi recreare, în afară de pădurea Gârboavele, au şi pădurile Tâmpa (comuna Bălăbăneşti) de lângă şoseaua Târgu Bujor-Bârlad şi Pereschiv (comuna Ghidigeni) de lângă drumul naţional Tecuci-Bârlad (PĂTRĂŞCOIU et al., 1987).

Sursă: Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie nr. 4, 2001, Eitura Fundaţia României de Mâine, 2002

Rânduri înainte de Paşte …

Săptămâna patimilor

Dacă luni aş dispărea,

Cine m-ar mai căuta?

Numai ploaia ciobănească,

Rănile sa-mi oblojească.

 

Dacă marţea mor în zori,

Cine-mi va aduce flori?

Numai vântul, ca o boare,

Va sufla cu lăcrămioare.

 

Dacă miercuri n-aş mai fi,

Cine-n urmă m-ar jeli?

Numai tunetul ar bate

Clopotul în şapte sate.

 

Dacă joi voi fi plecată

Pe o stea îndepărtată,

Cine scară-mi va croi?

Păsările, într-o zi.

 

Dacă vineri voi apune,

Cine m-ar striga pe nume?

Numai focul ar trosni,

Fulgerele m-ar găsi.

 

Dacă sâmbătă-mpreună,

Naştem bobul de furtună,

Cine mă va ţine-n braţe

De Înviere, dimineaţă?

Autor: Tatiana Scurtu

Despre Eminescu în şoaptă

     Sunt de ceva vreme în această lume şi am apucat destule spectacole omagiale, întruniri festiviste, comemorări cu inerentul iz de tămâie, unde unii oameni vin în virtutea îndatoririlor de serviciu, alţii aduşi cu arcanul sau atraşi de speranţa vagă şi frivolă că cineva îşi va da filiaţia în vileag şi va face o boacănă, plătind astfel greşeala de-a accepta postul în virtutea relaţiilor de partid. Nici comemorările de pe 15 ianuarie, dedicate poetului naţional la scara întregii ţări nu scapă unei astfel de logici, dacă îl sărbătoresc au ei vreun interes, trebuie să fie ceva la mijloc. Nici la astfel de întruniri nu vor lipsi oamenii cu tragere de inimă din domeniul culturii, profesori cu ştiinţă de carte, artişti însetaţi de frumos, dar şi ceva strânsură de curioşi, elevi agitaţi şi nelipsiţii pensionari. Profesorii de română sunt chemaţi la ordine, oftează din străfundul rărunchilor, prinşi fiind de mulţimea de teze ce le-a invadat apartamentul strâmt, se mai mobilizează o dată, cu toate că tinerii învăţăcei pasionaţi de literatură în general şi de Eminescu în particular sunt din ce în ce mai puţini, în consecinţă vânzolesc sălile de curs, promit note mari în stânga şi-n dreapta, distribuie creaţii eminesciene în goana calului, (oricum nu sunt prea mulţi doritori) şi în final se mulţumesc cu doi, trei adolescenţi aiuriţi, care citesc monoton şi cu voce stinsă, neîndrăznind să ridice ochii de pe foile îngălbenite: “Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule…” Şi atunci bietul profesor de română sau biata profesoară de română (de cele mai multe ori e vorba de o femeie) cade pe gânduri, se hotărăşte să se concentreze la articolul despre Eminescu, care ar fi recomandabil să apară chiar în Şcoala Gălăţeană, altfel pe ce să se întemeieze renumele nostru de instituţie serioasă de învăţământ şi cultură şi cum să căpătăm oarecare greutate în faţa tinerei generaţii? Se înconjoară cu tomuri întregi şi de tot felul de materiale pe care le răsfoieşte pe gânduri, încet şi pe nesimţite epoca lui Eminescu prinde contur, marile lui entuziasme, inspiraţia arzătoare, fantezia lui înaripată se îngrămădesc laolaltă cu eşecurile dureroase, descurajările devastatoare în faţa realităţii plate, marcate de nedreptate şi mizerie. Şi o întrebare îi răsare în minte pentru a nu ştiu câta oara în viaţa ei de profesoară de română şi nu-i mai dă pace: Ce legătură au adolescenţii din ziua de azi cu Eminescu, ce filiere de gândire s-ar putea găsi, ce simţăminte în comun s-ar putea evidenţia, ce treabă au ei şi în general noi, toţi, cu un om ca Eminescu? Cum să-l faci credibil şi creditabil pe Eminescu unor tineri care admiră numai succesul şi banul, care visează şi vizează doar slujbe bine remunerate în companii străine sau afaceri grase cu statul, căsătorii reuşite cu prinţese ale momentului de avânt mediatic, maşini luxoase la scară şi secretare somptuoase în birouri la fel de somptuoase? Cum să explici şi să faci digerabil faptul că Eminescu n-a avut niciodată un bârlog al lui, o tindă, acolo, unde să nu-l deranjeze nimeni, unde să se simtă ca la el acasă, unde să-şi aducă şi el o nevastă, o prietenă, poftim, dacă nu vroia să se lege la cap cu acte în regulă. Cum să le explici că pe Speranţei, pe Caimata şi prin alte cotruţe închiriate făcea ravagii, nu se îngrijea şi nu-şi mătura cotlonul, toate erau în devălmăşie, cărţile aruncate peste tot, deschise la tot felul de pagini, iar foile înnegrite cu înfrigurare în timpul nopţii tronau în toate ungherele ca şi mucurile de ţigară. Bătrâna pusă să-i deretice era pur şi simplu izgonită cât locatarul se găsea în cămăruţă, iar după plecarea lui, uşa era cel mai adesea blocată ca nu cumva să-i fie rătăcite manuscrisele şi citatele. Şi mai greu de explicat este cum înţelegea Eminescu să se comporte cu Mite Kremnitz, căreia, la recomandarea lui Maiorescu, îi preda ore de limba română. Eminescu începe să-i facă avansuri, îi dedică “Cu mâine zilele ţi-adaugi”, deşi poezia era scrisă din perioada ieşeană şi dedicată unei alte femei cu părul bălai. Prin urmare are nişte discuţii neprincipiale cu Maiorescu, ultimul însufleţit şi el după divorţ de unele simţăminte cam neclare faţă de Mite. Tot mai agasat de insistenţele poetului pe lângă noua muză, Maiorescu o ia după lungi insistenţe într-o călătorie prin Germania cu dorinţa sinceră de-a o readuce cu picioarele pe pământ. La întoarcere Eminescu o revede cu emoţie pe Mite, îi mai dedică poezia “Atât de fragedă”, pe care o avea tot din perioada ieşeană, şi care fusese dedicată iniţial Veronicăi. Maiorescu se arată oripilat că Mite ar putea consimţi să înlocuiască în inima lui Eminescu pe Veronica, o femeie cel puţin dubioasă după părerea sa, relaţiile dintre cei doi devin tot mai încordate, Eminescu cere intervenţia lămuritoare de la Mite şi într-un acces de furie rupe şi aruncă în foc o sută de lei, plata pentru orele sale de română pe o lună de zile. Mai mult, Eminescu publică în Timpul un articol în care deplânge soarta deplorabilă a ţărănimii, încheind cu o diatribă devastatoare împotriva celor care de la înălţimea unor funcţii oficiale au profitat de pe urma războiului, exemplificând cu afacerea Mihăilescu-Warszawsky, şi arătând cu degetul spre funcţionarii din diferite partide, însărcinaţi cu aprovizionarea armatei şi, care, prin inginerii financiare, adunaseră averi uriaşe. Apărător le-a fost nimeni altul decât vajnicul şi solemnul orator Maiorescu, de la care Eminescu aflase de onorariile grase pe care acesta le primise în calitatea sa de avocat al apărării. Ei, acum vă întreb cum să explicăm situaţia ingrată în care se punea Eminescu odată cu publicarea articolului, deşi suntem convinşi de discrepanţele şi nedreptăţile din societatea românească şi nu ne îndoim câtuşi de puţin că viaţa ţărănimii, care dusese greul războiului, era într-adevăr vrednică de plâns? Cum să ne explicăm că la invitaţia regală Eminescu n-a avut nicio tresărire, nu s-a îngrijit în mod deosebit, nu s-a tuns şi umbla cu un surtuc ros la mâneci? Noroc cu Maiorescu, acesta a intervenit iarăşi pentru ca poetul să arate cât de cât cuviincios, în schimb la recepţie Eminescu a fost inabil, morocănos, lipsit de politeţea pe care protocolul unor astfel de întâlniri îl presupune. A fost de altfel prima şi ultima recepţie regală la care a luat parte. Cum să le explici celor tineri că, găzduit la Maiorescu în casă, nu se acomodează şi dă bir cu fugiţii, apoi oploşit la Slavici, Eminescu pur şi simplu îi teroriza acestuia familia, vorbind singur toată noaptea, patrulând şi vociferând prin camera alăturată şi cu toate insistenţele lui Slavici nu se culca decât în zori? Cum să le explici tinerilor de azi că Eminescu nu s-a îngrijit măcar să-şi strângă poeziile risipite prin reviste pentru a le publica şi a-şi asigura un câştig cât de cât consistent, în conformitate cu marele său talent şi înalta valoare a poeziilor? Eminescu e greu de priceput, pare din altă planetă, faptele lui nu pot fi înţelese, a lucrat împotriva tuturor, împotriva curentului şi împotriva lui însuşi. Nu-i de mirare că Arghezi, Sadoveanu şi atâţia alţii au avut grijă să-şi vândă lucrările numai la preţuri avantajoase, fiind taxaţi de mulţi editori drept cărpănoşi, arghirofili şi iubitori de arginţi. Dar după spaima pe care o trăim când auzim de isprăvile lui Eminescu şi felul cum bietul poet îşi încheie ultimii ani de viaţă, devenind pacoste, sursă continuă de incriminări şi veşnic complex de vinovăţie pe capul rudelor, prietenilor, cunoştinţelor, a naţiunii întregi, parcă îi înţelegem mai uşor pe ceilalţi şi întrezărim ca pe-o străfulgerare de ce e mare şi greu de plătit preţul pentru arta adevărată. Aşadar, să ne mai lăsăm o dată prinşi de fiorul problematizării: Ce treabă avem noi cu Eminescu? Iertaţi-mă, profesoara de română pune întrebarea, nu eu. Şi la urma urmelor întreabă şi ea, ca omul, nu dă cu parul.

Autor: prof. Grigore Postelnicu – Sursă: http://www.realitatea.rdsnet.ro/

Problematica Postului Paştelui

„Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea.

Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă, vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.” (Ev. Matei 9, 16-17)

Iată suntem în postul mare şi, cu certitudine, aceste spuse sacre conţin adevăruri încă tainice unor mireni, pentru care a venit vremea să se aplece mai mult asupra lor. Oare ce semnificaţie or fi având sintagmele: haină veche, burdufuri vechi, burdufuri noi, vin nou?

În prezent, dacă analizăm ad litteram, vinul nu se mai păstrează în burdufuri, ci în poloboace sau damigene. Pe vremuri burdufurile erau confecţionate din piei de animale cusute care nu puteau fi folosite decât o singură dată. Dacă s-ar fi încercat să se pună vinul nou, din anul următor, în aceste burdufuri vechi, vinul fermentând le-ar fi distrus, ducând inevitabil la risipirea minunatei licori.

Ce reprezintă acest proces de fermentaţie din punct de vedere religios? Fermentaţia este starea de ignoranţă a omului, intrată azi în zona firescului. Există o paletă largă de forme de fermentaţii spirituale care se produc în fiinţa umană, nu numai în corpul fizic, dar, mai ales, în sufletul şi mintea sa, care se reflectă fie în sentimente, fie în gânduri.

Revenind la vorbele lui Iisus: „ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună”, regăsim o comparaţie subtilă între adevărata Sa Învăţătură, simbolizată prin vinul nou, căci aceasta trebuie îmbrăţişată de fiecare om, capabil să se schimbe şi să se pregătească de cel mai minunat şi tainic moment religios, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci la fel ca vinul, postul Paştelui nu trebuie înţeles drept o dogmă religioasă; din contră, prin antrenarea activă a organismului, a minţii şi inimii, în tot acest timp se declanşează redresarea fizică, eliberarea raţională şi îmbunătăţirea sufletească, într-un cuvânt viaţa. Burduful reprezintă individul şi în acesta se află alte mici burdufuri care formează structura trinitară: corp-raţiune-suflet. Neglijarea uneia atrage după sine suferinţa celorlalte, iar dacă sunt toate abandonate în nepăsare, rezultatele vor fi greu cuantificabile pentru a mai putea fi redresate.

Adesea, oamenii îşi fac propriile lor reguli de parcurgere a postului, ascunzându-se în spatele unor motive de genul: să ţii post ca la carte necesită foarte mulţi bani; sunt suferind şi am nevoie de proteine din carne şi lapte; trebuie să-mi întreţin familia şi nu am timp să fac două feluri de mâncare etc. Aceştia nu înţeleg ce se întâmplă cu adevărat în ei înşişi, şi, în loc să privească postul ca pe o terapie absolut necesară, ei se lamentează, se descurajează şi caută motive de a se eschiva. De fapt, sunt asemenea burdufurilor vechi în care este prematur încă să se verse cunoaşterea sfinţilor părinţi.

Totul porneşte de la autocontrol şi, reuşind să-l atingem, vom constata că, acceptând provocarea cu noi înşine, la capătul celor şapte săptămâni ne vom simţi cu adevărat pregătiţi să trăim Învierea. A ţine post nu e deloc un pericol, dar este bine de ştiut că el trebuie pregătit: mai întâi se ia decizia în sine, apoi se conştientizează nevoia de armonizare, care nu este cu putinţă fără să-ţi fortifici şi să-ţi programezi stomacul, capul, inima etc., pentru a rezista la diminuarea plăcerilor devitalizante, schimbarea obiceiului alimentar etc., care vor produce zguduitoare tensiuni, urmare a noilor energii primite, sub forma Iubirii şi a Luminii Dumnezeieşti.

În general, cei care ţin post sunt oameni obişnuiţi cu suferinţele, grijile şi deziluziile de zi cu zi, mai puţin se apleacă spre această purificare cei prea plini de bucuriile, satisfacţiile şi plăcerile lumeşti.

Dacă oamenii ar şti ce transformări benefice se produc sub influenţa cumpătării şi schimbării în alimentaţie, în raţiune, sau pe fond emoţional şi că, în fapt, ei alungă Lumina, nu s-ar mai teme ce e dincolo de astă lume. Ei simt că încă nu sunt burdufuri noi şi se abandonează cu voie şi cu ştiinţă vieţii inferioare. Nu ştiu prea bine de ce se limitează la plăcerile imediate, dar simt instinctiv (mai ales la sfintele slujbe, sau atunci când aleargă într-un suflet la duhovnic să ceară ajutor), că există ceva de temut, că a avea Puterea de a ne debarasa de hainele vechi va permite pătrunderea în lumea noastră interioară a tuturor Bunătăţilor Dumnezeieşti. Dacă ne vom crampona de slăbiciunile noastre, prin mese copioase, prin gânduri necuviincioase, prin afecte negative, înseamnă că burdufurile nu sunt pregătite să fie umplute cu vinul nou, adică, viaţa.

Transformarea adevărată începe de la raţiune. Pe măsură ce burdufurile noi le înlocuiesc pe cele vechi, trebuie să le impregnăm cu gânduri şi sentimente nobile. Şi asta o dată cu vărsarea vinului nou al Învăţăturile Sacre. Persistarea în aceeaşi dezordine existenţială va da naştere la fermentaţiile patologice. Nu întâmplător sunt gândite aceste posturi duhovniceşti, fiindcă pe măsură ce sufletul se hrăneşte cu vorbele sfinte, inevitabil se produce transformarea aşteptată, desigur, cu sprijin celest, care va supraveghea puritatea energiilor primite prin alimentaţie, băutură, aerul respirat şi tot ce asigură traiul cotidian.

Revenim acum la simbolul vinului. Cine nu bea din când în când puţin vin?! Desigur, în cantităţi mici nu produce nici nocivitate, nici dependenţă. Dar ce ne facem cu atâtea sortimente de vinuri, multe dintre ele contrafăcute…?! Asistăm de ceva vreme, în domeniul religios, la o serie de fenomene asemenea vinurilor contrafăcute. Multe învăţăminte, care se aseamănă cu cele biblice, includ un bagaj informaţional neobişnuit, care nu fac altceva decât să smintească minţile simpliste. Aşadar, atenţie din ce vin ne alimentăm!

De multe ori regăsirea liniştii interioare vine din noi, prin prepararea vinului în propriul nostru cămin. Postul este în cele din urmă momentul plantării viţei de vie în suflet, care va fi cultivată, culeasă şi din care se va prepara vinul curativ în viaţa noastră. Din acest vin se poate bea până la beţie; e vorba de beţia spirituală, când „acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ev. Ioan, 15, 3-4)

Vărsând vin nou în burdufuri noi se realizează adevărata comuniune om-Dumnezeu. Dacă vă veţi limita doar să acumulaţi bogăţii şi împliniri vremelnice, atunci burdufurile supraîncărcate vor exploda. O dată fermentaţia începută, tulburările, dezamăgirile, bolile vor dovedi fiinţa neîmpăcată. Orice achiziţie spirituală vine doar prin eforturi personale; tot ce vine din exterior, pe un fond neiniţiat, nu va dura şi poate produce chiar tulburări şi mai mari.

Singurul mijloc, unica reţetă pentru a vă linişti, întări, elibera este cuvântul lui Dumnezeu!

Autor: Daniela Gîfu

Sursă: “Luceafărul Românesc”, http://luceafarul-romanesc.com/

Pe urmele bălăbăneştenilor, astăzi poetul Constantin Butunoi

Ofiţer de carieră, Constantin Butunoi s-a născut în comuna Bălăbăneşti din judeţul Galaţi, în anul 1946. A absolvit liceul militar la Câmpulung Moldovenesc, apoi Şcoala Superioară Militară din Braşov, promoţia 1968. În 1981, datorită serviciului militar, este detaşat la Arad, oraş în care se stabileşte definitiv.

Preocupări literare a avut de timpuriu, fără ieşiri la rampă, decât în perioada arădeană, când a publicat în reviste ca “Orizont” din Timişoara, “Luceafărul” din Bucureşti sau în reviste militare. Câteva premii i-au acordat încredere în creaţia proprie(premiul al II-lea “Mihai Eminescu”, Oradea, 1993; premiul Fundaţiei Culturale “Ioan Slavici” ,1997, pt. volumul “Poeme într-un fel”, etc.).

Spirit deschis comunicării, îşi bazează poezia pe o atentă echilibrare a sensibilităţii prin raţiune. Lecţia lui Marin Sorescu a fost înţeleasă pe deplin şi obiectele au tendinţa de a se integra într-un univers sentimental propiu, adesea scăpărător. Găsind un punct original de interpretare, datele unei realităţi bătătorite îşi schimbă forţa de sugestie şi devin elemente de sprijin pentru o construcţie nouă, şocantă. Convingerea că ne aflăm în faţa unui sentimental atent cenzurat este depăşită de baladele de inspiraţie ţigănească mai ales, atestând o pornire riguroasă spre poemul amplu, dar şi de răsunătoarele poeme dedicate mării.

http://bogdybutariu.blogspot.com/2009_01_01_archive.html

Blog: “Lumea mea”

Primăvara

Fiecare primăvară e un basm frumos

Ţesut din raze de lumină, măiestos.

Fiecare primăvară e-o poartă spre cer

Necurmata noastră dorinţă de eter.

Fiecare primăvară e-un vraci priceput

Alină sau învie doruri de demult.

Fiecare primăvară are şi un rost

Niciuna nu este precum cea care a mai fost.

Dragostea

Dragostea

E ca pacostea

Dacă vine

Nu ştii cât ţine,

Dacă te apasă

Nu ştii când te lasă.

Şi când eşti tot răvăşit

Dragostea s-a şi sfârşit.

Autor : Constantin Butunoi – Volumul „Poeme într-un fel”

Am ajuns obezi moral: eroii basarabeni Lesco, Ivanţoc şi Popa nu înseamnă nimic pentru România!

Propunerea legislativă a senatorilor PDL Iulian Urban şi Viorel Badea privind declararea domnilor Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc, Tudor Popa drept eroi-martiri, luptători pentru democraţie, drepturile omului şi apărători ai valorilor spirituale şi culturale româneşti, depus la Senat la 21 mai 2009, a fost respins de către senatorii PSD-PNL si UDMR din Comisia Juridica si de Drepturile Omului. Dacă despre senatorii PSD, originea lor doctrinara era de anticipat să provoace ura faţă de nişte eroi care au luptat în temniţele sovietice şi comuniste împotriva statului dictatorial, mafiot şi comunist al lui Voronin, credem că senatorii PNL s-au umplut de ruşine prin acest vot, renegându-şi întreaga istorie de luptă şi rezistenţă anticomunistă. Exemplul lor, al celor care luptă acolo cu regimul totalitar, care îşi riscă viaţa şi pot ajunge oricând în puşcăriile comuniste sau la cimitor, trebuie să ne trezească din amorţeala în care ne zbatem şi să nu uităm ce strigam cu toţii la 22 decembrie 1989 sau mai târziu în Piaţa Universtităţii, la kilometrul zero al democraţiei româneşti : MAI BINE MORT LIBER DECÂT SĂ TRĂIESC ÎN REGIMUL TOTALITAR COMUNIST; dar asta înseamnă că trebuie să ne implicăm şi să lăsăm delăsarea; Trebuie să abandonăm poziţia de pe care doar ne plângem mereu şi să acţionăm, să luptăm şi să fim vigilenţi pentru noi şi pentru un viitor liber al copiilor noştri. Nu ne rămâne decât să ne plecăm capul în faţa curajului tinerilor basarabeni, să ne ruşinăm că am ajuns obezi din punct de vedere al dorinţei de luptă pentru drepturile noastre, şi să revenim cu picioarele pe pământ pentru că o facem pentru noi.

Primul pas ? Să ne alăturăm şi să-i susţinem pe cei care acolo, în Basarabia sugrumată de regimul tiranic, ţin vie flacăra speranţei şi luptei împotriva totalitarismului abject.

Sursă: Realitatea în Diaspora – http://www.realitatea.rdsnet.ro/

Călătorie în trecut…

8 noiembrie. Sărbătoare închinată celor dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prezenţa acestor soli divini în lumea noastră nu este întâmplătoare, ci serveşte întru călăuzirea oamenilor de a ieşi la lumină din situaţii incomode, chiar disperate uneori. În cazul meu, îndrumarea condeiului printre amintirile copilăriei. Proorocul Isaia îi numeşte pe Arhangheli marii vestitori cereşti, căci ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi profeţiile. Ce taină mai mare să fie oare, ca aceea de a zămisli un copil?

La început, toţi îngerii au fost buni. Asemenea nouă oamenilor, mai târziu, şi îngerii au fost supuşi încercărilor pentru a-şi dovedi puritatea şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc. O parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, mândrindu-se şi dorind să fie asemenea Lui. Sentimentul fals de superioritate a adus neascultarea. Acesta a fost momentul bipolarităţii existenţiale, resimţit acum de fiecare dintre noi prin frumos-urât, bun-rău, bogat-sărac ş.a.m.d.. Rezultatul? Dezbinarea umană. Reuşesc să mă opun curentului, cel puţin prin cuvântul scris, prin faptele care-i fac pe cei din jur să mă privească cu neîncredere (aş spune şi prin gânduri, dar sărmanele cad adesea în capcanele vremilor), datorită poveţelor din copilărie care mi-au amprentat trecerea prin lume. Până acum nimeni nu mi-a putut perverti frumuseţea şi curăţia sufletească.

Mi-e dor de copilărie, de ţinuturile natale, de părinţi, de bunici, de prieteni… Ce minunat ar fi ca trecerea anilor biologici să ni-i petrecem iubindu-ne unii pe alţii, simţind lucrurile alături de-ai noştri, înălţându-ne împreună spre Lumină! Contemplând la aceste gânduri ştim, unii dintre noi, sau suntem pe cale de a experimenta, că nu oprimarea relaţionării – altădată firească, dorită, împăciuitoare – este soluţia, ci aducerea aminte a învăţăturii primite în cei şapte ani de-acas’. Desprinderea de energiile parentale aduce cu sine primele dezamăgiri, urmate întruna de bariere, de la cele de comunicare, până la cele legate de cele mai naturale sentimente. Şi pentru că întrerupem curentul comunicării cu divinitatea, orice poticneală ne dovedeşte lesne… Îmi amintesc, copil fiind, cât de mult se străduiau părinţii mei să mă protejeze de grijile ce asaltau adesea familia noastră. Da, o dorinţă răscolitoare şi-a făcut loc în interiorul fiinţei mele: vreau să simt din nou ca un copil. A lua totul spontan, a te bucura de tot felul de fleacuri existenţiale, a ierta şi a uita cu uşurinţă micile şicane venite din partea tovarăşilor de joacă, a evita natural atragerea în desişurile întunecoase ale labirintului mental… Toate acestea ne-ar înnobila viaţa.

Am venit pe lume într-un oraş muncitoresc de provincie, Bârlad, târg de vale tipic, cum îl aprecia geograful Vintilă Mihăilescu, situat la interferenţa dintre Dealurile Fălciului la est şi Colinele Tutovei la vest. Urmare a reîmpărţirii administrative a ţării din anii ‘60, oraşul va aparţine de judeţul Vaslui. Şi acum între cele două oraşe există un fel de concurenţă neloială: existenţa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa”, echipa de rugby „Rulmentul” Bârlad şi lista poate continua. Sunt un copil însemnat fără doar şi poate. “Bârlad, o vreme… un fel de Weimar…”1 – azi ar părea oraşul în care nu se mai întâmplă nimic special – nu a devenit deloc întâmplător oraşul meu natal. “În Bârlad, orice fapt de spiritualitate nu poate fi o întâmplare…”

Acum 35 de ani, mama mea, după câteva avorturi spontane ce le întuneca viaţa tinerilor căsătoriţi, află că este iarăşi însărcinată. La ultimul control ginecologic, medicul – îmi scapă numele – un bărbat înalt, solid, cu o voce fermă, penetrantă, le spusese părinţilor mei că o sarcină imediată va fi fatală. Femeie tânără din satul Bălăbăneşti, unde şi acum casele sunt din chirpici şi vălătuci, denumită ironic Picior de Paris, neştiutoare, plecată cu o zestre stânjenitoare la oraş, a început să se tânguie la bietul meu tată, neştiind încotro s-o apuce. Bietul de el, la fel de necunoscător, a îndrumat-o să facă, ce-o face, dar să nu moară pentru un plod. Zis şi făcut, dar cum?! În acea vreme, femeile care îndrăzneau să lepede fătul de bunăvoie, cu sau fără asistenţă medicală, şi se afla, ajungeau să sufere persecuţii şi mai îngrozitoare… Nefericita mamă şi-a pregătit o baie de aburi (procedeu provincial bătrânesc), urmând să se scape de fructul amorului conjugal. Dintr-o dată – că a fost nălucire, că a fost minune – o voce caldă, dar neclintită, i se adresă cu vorbele: De ce faci asta? De atunci două destine au fost marcate: al mamei mele şi al meu. O legătură nemuritoare…

Îmi vin în minte vorbele filosofului francez de origine bulgară Omaraam Mikhaël Aïvanhov: Arhanghelul Mihail veghează asupra toamnei. Atunci când toamna apare, arhanghelul Mihail separă fructul de pom. Cu sabia sa, el taie legăturile. Dar această separare trebuie să aibă loc într-un moment bun, la fel ca şi naşterea unui copil. Copilul este ca un fruct care se detaşează de mama sa, pomul, şi această separaţie trebuie să se facă într-un moment precis; cordonul ombilical nu trebuie tăiat înainte de termen. La fel, Arhanghelul Mihail smulge sufletul uman din corp, din carapacea sa; şi într-un anumit fel, sufletul, la rândul său, este pus într-un grânar, adică într-un loc liniştit al lumii invizibile unde nu există nici şoareci, nici boli, unde stăpânul locurilor veghează asupra sa.

Şi dacă ne gândim bine, până şi isprăvile noastre raportate la copii, ai noştri sau cei pe care-i îndrumăm, degajă o dragoste parentală receptată, conştientizată şi, pe ici pe colo, corijată.

Autor: Daniela Gîfu

Hraina

Numele ei mă chema adesea. Mergeam pe jos şaisprezece km în copilărie, pentru a ajunge la ea. N-o uitasem nici când ne-am mutat la oraş.

Înainte de a ajunge în deal la Cruce, în stânga un drum ducea în câmp, la Hraina, ultima bucată de pământ care a mai fost a noastră. Am lucrat-o până s-a pierdut prin ceape-uri şi acte. Nu mai avea acte, nu mai avea stăpân Hraina. Rămăsese doar numele acela buruienos, care-mi plăcea atât de mult.

Nu ţin minte decât grâu pe Hraina şi rugi de mure. Şi albăstrele din care-mi făceam coroniţe. Lan de grâu înseamnă Hraina. Cum să nu doresc să mergem vara acolo la seceriş?

Când spuneai Hraina, simţeai greutatea pământului. Te opinteai parcă s-o scoţi din rugii de mure care-o împânzeau pe măsură ce anii treceau. Îmbătrânea Hraina. Asta era…

O femeie singură cu un copil după ea şi puţină mâncare. Nici nu-mi amintesc să fi mâncat la Hraina. Doar mure. Şi asta îmi era de ajuns. Eram singure pe câmp, deşi era vremea secerişului. Sau noi veneam când ceilalţi terminaseră? Sau mi se părea aşa întinsă Hraina? Abia-i zăreai capătul. Dar nu, capătul nu era acolo, era după încă un deluşor. E singură aici mama, slavă domnului, numai aici poate să plângă, unde n-o aude nimeni, doar eu, care n-o înţeleg, uneori, de ce plânge atâta. Îşi plângea averea, îşi plângea soarta, chema trecutul înapoi.

Cât vedeai cu ochii, până spre pădure, nici un copac în toată arşiţa aceea. Se aşeza la prânz, trudită şi flămândă, să se odihnească la umbra unei căpiţe să mai prindă puteri. Şi adormea îndată, în zăduful acele. I se umplea de broboane faţa, ascunsă în broboada neagră, decolorată de soare. Dar nu dormea mult. Din somnul adânc, tresărea deodată vinovată, uitându-se la soare care călătorise pe cer, uitând de ea. Sărea în picioare făcându-şi cruce şi pornind-o iar cu secera şi cu piciorele ei zgâriate din care sta să dea sângele. Se ferea greu de muştele amiezii. Înainta cu furie în lan, pe când eu mă chinuiam să învăţ să merg pe mirişte, culcând, la fiecare pas, cu talpa, tulpinele retezate.

Toată liniştea caldă a Hrainei era pe seară a noastră, când mama se mai potolea şi devenea bună. Îmi făcea promisiuni în care ea credea! Iar eu îmi dădeam seama cât de greu sunt de ţinut. Dar îmi încălzea sufletul. Ce scurtă era însă fericirea mea şi-a ei … Mama începea să dea iar drumul hohotelor ei de plâns, care cutreierau câmpii. Era, cred, şi fericită uneori, când se ruga lui Dumnezeu şi-i mulţumea că o învrednicise să apuce şi ziua de azi, o învrednicise să termine lucrul. Privea cerul cu ochi blânzi, îl implora şi era mulţumită. Niciodată n-o auzeam să se supere pe Dumnezeu. Munca la câmp îi amintea de copilărie, de vremea când lucra alături de părinţii şi fraţii ei. Ce timpuri grele, dar frumoase. Tot ce era legat de părinţii şi fraţii ei avea ceva sfânt. Am simţit-o mereu mai târziu, când credeam că am crescut destul ca să spun şi eu câte ceva … N-aveam voie să cârtesc.

În timp ce ne întorceam acasă, mama se întreba cât timp mai putea să vină aici, cât timp mai putea să ascundă acest petec de pământ aşezat între două sate. Ba-l declara, ba nu-l declara, agăţându-se de această bucată de pământ ce-i mai rămăsese. Măcar atât putea să ne lase.

Murea Hraina noastră.

Nu ştiu când am început să nu mai mergem la Hraina. Încetul cu încetul, Hraina, nesecerată, rămânea în urmă. Eu colindam acum mahalalele şi maidanele, ducând dorul albăstriţelor. Acum strângeam buchete, braţe mari de albăstriţe de lângă cimitirul de la marginea oraşului, de pe deal. Nu mai făceam cei şaisprezece km pe jos. Murise şi Hraina şi bunicii. Nu mai treceam Juravăţul, acolo unde vadul era mic, galben şi căldicel. Jăravăţ! Puţină apă, trecută repede cu piciorul. Niciodată n-am simţit o apă mai caldă şi mai moale. Niciodată n-am trecut mai repede peste o apă. Mereu se grăbea mama. Cu câtă bucurie am găsit mai târziu pe hartă – nici n-aş fi crezut! – apa aceea leneşă şi caldă, apa care răcorise tălpile mamei … Când ea-i rostea numele, simţeam că-şi potoleşte setea, deşi nu beam apă din Juravăţ. Parcă ar fi respirat mulţumită, ca atunci când se ruga la Dumnezeu. „Trecem peste Jăravăţ”, zicea ea cu solemnitate.

O arşiţă nepotolită rămăsese pentru mine Juravăţul. Amiaza ne întâlnea cu apa aceea galbenă şi-o făcea mai leneşă în curgerea ei. Stătea acolo parcă şi mă aştepta, dar eu alergam după alte ape acuma, cu alte iubiri, dureroase, scurte şi trecătoare. Nestatornice ape mi-au legat apoi gândurile.

Juravăţul mi-a fost dăruit de mama, într-o zi când pentru prima oară a spus: „Trecem Juravăţul”. În drum spre Hraina, pe care avea să mi-o dea tot mie.

Aspru şi trecător îmi sună în urechi uneori Hraina.

–  Ai mai recunoaşte Hraina?

–  Cum să nu? Răspunde mama.

–  După ce?

–  Nici un copac nu făcea umbră la Hraina.

Haturile-s demult sfărâmate.

Era cinstită mama, sau numai dorul de pământ o făcea să nu se trădeze?

Rămăseseră în mintea ei haturile, megieşii şi paşii.

Rămăseseră în mintea mea albăstriţele şi rugii de mure.

Şi drumurile în sufletele noastre, şi cerul de la Hraina.

Hraina – făcută una cu pământul, cu toate celelalte …

Spulberate-s azi drumurile ce duc la Hraina.

Din când în când mă apucă un dor de Hraina, care plânge uitată-n mărăcini. Hraina noastră … Să mă mai duc s-o mângâi cu privirea, să încerc să ghicesc unde era? Dar mama a trecut de mult de optzeci de ani. Şi drumul cu maşina nu e drumul spre Hraina.

————————————————————————————————————————–

Anul trecut, când scrieam povestea Hrainei, mama mai trăia. Se dădeau pământurile înapoi. Şi Hraina. „Acuuum?” a început ea să plângă înăbuşit.

Murea mama, departe. N-am mai apucat să cerem înapoi pământul. Ce rost mai avea, fără mama?

Nici povestea Hrainei n-am apucat să i-o citesc. Vroiam să o fac mai frumoasă. Ca şi cum Hraina nu era destul de frumoasă şi-aşa …

Îmbătrâneam cu Hraina în suflet.

Autor: Silvia Adamek

Notă: Hraina şi Juravăţul sunt două întinderi ce dau aromă de basm  comunei Bălăbăneşti, două repere sculptate-n memoria celor ce le-au păşit hotarele.

Cercetaşii din Bălăbăneşti – Cohorta „Bogdan Vodă”

Una dintre cele mai valoarese distincţii pe care comuna noastră le-a obţinut de-a lungul timpului a fost Diploma de Onoare acordată de Consiliul Superior al Asociaţiei Tradiţionale „Cercetaşii României” cohortei „Bogdan Vodă” din Bălăbăneşti pentru purtare exemplară şi atitudine cercetăşească în taberele pe ţară din anii 1994-1995 ; cohortă reprezentată de d-ul Comandant de Cohortă profesor Nicolae Pământ şi d-na Comandant de Centurie Georgeta Pământ. Acest premiu pune în valoare spiritul de iniţiativă şi întrajutorare al consătenilor noştri, dorinţa lor de aşi focaliza energia spre activităţi cu caracter practic educativ, patriotic, util societăţii.

Pentru a înţelege mai bine importanţa acestui premiu şi activitatea de cercetaş am dori întâi de toate să vă familiarizăm cu misiunea acestui model de organizaţie şi a activităţii în sine.

Ocupaţia de cercetaş este o activitate de voluntariat, de echipă, ce contribuie la armonizarea relaţiilor dintre persoane indiferent de vârstă, la o bună convieţuire cu mediul înconjurător, la dezvoltarea comunităţilor.

„Misiunea cercetăşiei este de a crea o lume mai bună, şi aceasta porneşte de la nivelul local. Pornind de la moto-ul „Gândeşte global, acţionează local!”, cercetaşii fac tot posibilul pentru a se implica în comunităţile în care trăiesc pentru a schimba lucrurile în bine.” Sursă: http://scout.ro/cercetasia-in-comunitate

Mai jos vă prezentăm un articol intitulat „Au dat calculatorul şi televizorul pe muncă”, publicat în „Monitorul de Suceava”, material ce descrie în detaliu onoranta ocupaţie de cercetaş.

Cercetaşii suceveni

O mână de oameni dispuşi să facă educaţie, fără a aştepta în schimb beneficii materiale, duc o muncă asiduă pentru a îndruma copii de şcoală generală şi tineri de liceu spre tot felul de activităţi care să le dezvolte personalitatea şi să-i facă sensibili la greutăţile prin care trec semenii lor.

Reuniţi în filiala Suceava a Organizaţiei Naţionale Cercetaşii României, aproape o sută de tineri, îndrumaţi de liderii lor, îmbină excursiile şi competiţiile creative cu acte de caritate şi acţiuni de protejare a naturii, toate voluntare.

Organizaţia locală a cercetaşilor, condusă de Vasile Varzariu, s-a dezvoltat foarte mult pe parcursul anului trecut. Numai în municipiul Suceava numărul membrilor s-a dublat faţă de 2007, ajungând la aproape o sută. Lor li se adaugă alţi membri de la centrele satelit, din Vama, Liteni, şi, în curând, Rădăuţi.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu noţiunea de cercetaş, trebuie spus că aceste organizaţii sunt dedicate copiilor şi tinerilor, adulţii care sunt liderii lor făcând eforturi să-i implice în tot felul de activităţi interesante şi să le acorde o educaţie complementară şcolii.

La Suceava, cei mai mici cercetaşi au şase ani, în timp ce o doamnă de 56 de ani este cel mai vârstnic membru al organizaţiei.

În lumea cercetăşiei, copiii din clasele I-IV sunt lupişori, cei de gimnaziu sunt temerari, iar elevii de liceu au gradul de exploratori.

Curăţenie şi plantări de arbori, în pădurea de la Adâncata

Când vine vorba de activităţile în care au fost implicaţi aceşti copii în ultima vreme, liderii organizaţiei locale au foarte multe de spus.

Prima acţiune importantă de anul trecut s-a desfăşurat în primăvară şi a constat în plantarea de puieţi în pădurea Adâncata. Acţiunea s-a desfăşurat în cadrul programului naţional „Milioane de oameni, milioane de copaci”, în colaborare cu Direcţia Silvică. Tot aici, după ce au văzut câtă mizerie este adunată în pădure, tinerii s-au gândit la o acţiune de ecologizare.

„S-au strâns atunci foarte multe gunoaie de pe o suprafaţă mică de pădure. Am strâns în jur de 100 de saci menajeri cu tot felul de mizerii. A fost foarte important pentru educaţia copiilor, şi-au dat seama la ce se ajunge dacă aruncă gunoaiele pe stradă şi au zis că în viaţa lor nu o să mai arunce nimic pe jos”, ne-a spus Sânziana Râşca, liderul unităţii exploratori din cadrul Centrului Local Suceava al Organizaţiei Naţionale Cercetaşii României.

Cercetaşii de şcoală primară, cei mai buni din ţară

Organizaţia locală a cercetaşilor se mândreşte foarte mult cu lupişorii, membrii din clasele primare, care s-au dovedit cei mai buni din ţară la categoria lor de vârstă.

În luna mai a anului trecut, la tabăra de lupişori desfăşurată la Tecuci, reprezentanţii filialei locale au luat locul I. Ei au trecut prin probe de genul orientarea cu busola, săritul cu sacul, căratul apei cu lingura şi au susţinut momente artistice constând în piese de teatru şi cântece, toate în aer liber, într-o tabără în care s-au adunat copii din toată ţara.

„În principal promovăm spiritul de muncă în echipă. De fiecare dată când mergem undeva, copiii lucrează în patrule, iar fiecare are o responsabilitate în cadrul acesteia. De exemplu, unul strânge banii pentru biletele de tren, altul le cumpără, cineva se interesează de tricourile de care avem nevoie, caută sponsorizări, fiecare are o responsabilitate în patrula sa. Ideea este să-i învăţăm să lucreze în echipă, la şcoală se lucrează foarte mult individual şi noi încercăm să fim complementari şcolii, să-i facem să fie mai integri”, explică Sânziana Râşca, subliniind că în tabere tinerii îşi gătesc şi hrana singuri.

Pe parcursul anului trecut, cercetaşii suceveni au participat la mai multe tabere de acest gen, cel mai important câştig fiind cel că au ieşit în natură şi au fost învăţaţi să lucreze în echipă.

Ajutoare pentru sinistraţi, cadouri pentru bătrâni şi orfani

În luna august a anului trecut, mare parte dintre cercetaşii suceveni erau prezenţi la Vatra Moldoviţei, reuniţi în tabăra organizată de centrul local.

Cum o parte a populaţiei judeţului trecea atunci prin momente grele, încercând să se refacă după dezastrul lăsat în urmă de inundaţii, cercetaşii au luat atitudine.

„Copiii s-au autosesizat şi au strâns ajutoare, constând în mâncare, pături, chiar şi bani, fiind vorba de contribuţii strânse de ei şi părinţii lor, dar şi de sponsorizări, adunate tot de membrii noştri. Împreună cu poliţia, implicată în această campanie, copiii au mers la Brodina şi au dus ajutoare. Când au văzut cum se scoteau cărţile din şcoli pline de noroi ei au propus să mai facem încă o acţiune caritabilă. Au căutat sponsorizări, cei de la Selgros ne-au ajutat cu ghiozdane, cei de la Muşatinii cu rechizite, au mai strâns caiete şi dulciuri de acasă, şi le-au dus la copiii de acolo”, povesteşte Sânziana Râşca.

Acţiunile de caritate ale cercetaşilor au continuat şi de Crăciun. Membri de la Şcoala Miron Costin din cartierul Burdujeni au strâns mai multe donaţii, cu sprijinul profesorilor, pe care le-au dus bătrânilor de la azilul din Bogdăneşti. În mijlocul bătrânilor, cercetaşi din Suceava şi cei din Vama au realizat un program artistic, compus din urături, colinde şi momente de muzică folk.

Nici copiii orfani nu au fost uitaţi, cercetaşii de la categoria „exploratori” deplasându-se la căminul de la Dolhasca, cu jucării, hăinuţe şi dulciuri. Aici cercetaşii au încropit o serie de jocuri cu orfanii, care s-au întins pe parcursul mai multor ore.

„Toţi copiii de acolo îşi umpleau timpul uitându-se la televizor. Ne-am bucurat că le-am putut oferi şi altceva”, explică Sânziana Râşca.

Fără bani, dar cu multă pasiune

Toate aceste acţiuni s-au făcut din banii cercetaşilor şi ai părinţilor lor, precum şi ai unor sponsori. Cum bani nu prea există, părinţii copiilor şi tinerilor sunt cei care suportă cea mai mare parte a cheltuielilor atunci când aceştia pleacă într-o tabără sau o acţiune de ajutorare.

„Părinţii le cumpără echipament de munte, le mai asigură şi transportul atunci când nu avem noi posibilităţi. Pentru a economisi bani mergem în călătorii cu trenurile personale, căutăm cele mai ieftine variante. Noi, liderii, facem voluntariat pur. Pentru mine, care sunt studentă, e mai simplu, însă pentru cei care sunt şi angajaţi, au şi familie, e şi mai greu. Nu ne plângem însă, asta este alegerea noastră”, explică Sânziana Râşca.

Momentan, filiala Suceava a Organizaţiei Naţionale Cercetaşii României nu are un sediu, însă se speră că se va găsi o soluţie, prin mutarea în actuala clădire a Agenţiei de Tineret.

În prezent, marea problemă a cercetaşilor suceveni este lipsa liderilor, adulţii care să se ocupe de copii. Aşa se face că mai mulţi tineri care ar vrea să intre în organizaţie au fost rugaţi să mai aştepte o perioadă.

————————————————————————————————————————–

Cercetăşia, un „microb” incurabil

Sânziana Râşca, liderul exploratorilor, este cercetaş de mai bine de şase ani de zile. Totul a plecat de la prietenul surorii sale, care era lider al organizaţiei.

„Mergeam la munte cu colegii în clasele V-VIII, iar el mi-a spus că pot pleca în cadru organizat, cu cercetaşii. Deşi acum sunt studentă la Oradea, am rămas fidelă centrului local, şi mă ocup de cercetăşie cu mare pasiune. Deja mi-a intrat microbul în sânge şi nu mai am de gând să renunţ la această activitate”, spune Sânziana Râşca.

Aceasta şi-a atras şi mama, în vârstă de 56 de ani, în organizaţie, şi spune că va continua să muncească alături de colegi pentru a oferi copiilor cât mai multe programe de calitate.

Sursă: Florin PAIU, Monitorul de Suceava

Programul “Rabla” pentru tractoare

Programul “Rabla” pentru tractoare, demarează astăzi. Proprietarii care doresc să-şi caseze tractorul vechi în schimbul unei reduceri de 17.000 de lei din preţul unuia nou sunt aşteptaţi să-l predea la REMAT.

Singurul producător de tractoare din România M.A.T. Craiova este inclus pe lista firmelor de la care se pot achiziţiona astfel de utilaje. Mai jos vă prezentăm modalităţi de achiziţionare prezentate pe site-ul companiei:

Leasing

Îţi acordă ocazia să achiziţionezi utilaje cu un avans minim de 20% şi o perioada de creditare de 60 de luni, rate semestriale.

Programul “Rabla”

Daca vrei un tractor nou pentru unul mai vechi de 10 ani, ţi-l putem oferi prin Programul de stimulare a înnoirii Parcului naţional de tractoare. Poţi beneficia de o primă în cuantum de 17.000 lei.

Programul Naţional de Dezvoltare Rurală

Prin accesarea fondurilor structurale, ai posibilitatea să obţii o finanţare de până la 50% – 3.000.000 de Euro. Se aplică în cazul proiectelor pentru Modernizarea exploataţiilor agricole (“Masura 1.2.1.”) şi în al proiectelor pentru Renovarea şi dezvoltarea satelor (“Masura 3.2.2.”).

Creditul “Pro-Agricol”

Rate prin CEC Bank cu avans de 15% pe o perioada de 60 luni, numai pentru persoane fizice autorizate, asociaţii familiale şi persoane juridice.

Finanţare directă prin MAT Craiova.

Pentru mai multe detalii vizitaţi site-ul companiei:

http://www.matcraiova.ro/ro/