Tainele Urzicii

Un cârd de gâşte cenuşii mereu nemulţumite stăpâneau fundătura Urzicii. Câteva cloşti cu pui se strecurau pe sub bâlii în coada Hambarului până jos la fântână. Plictisit de singurătate, pe cărare sub un nuc, un băieţel bălai cu părul dezordonat te întâmpina bucuros. Purta nişte pantaloni mult prea largi pentru talia-i subţire încinşi la brâu cu un cordon. Trupul îi era acoperit cu o camaşa albă cu nasturi lipsă pictată pe mâneci cu zeamă de iarbă. Văduvit de jucării, izolat adesea de ceilalţi copii, Petrică-şi petrecea timpul examinând atent universul gângăniilor şi al pietricelelor ce decorau marginile pârtiei de pământ bătătorit de paşii trecătorilor. Cu degete subţiri de pianist scormonea ţărâna căutând perle fermecate. Fericit, le aşeza cu o dexteritatea ieşită din comun pe vârful degetului arătător învârtindu-le până când spectatorul hipnotizat de talentul artistului era învins de curiozitatea încercării. Scump la vorbă, băiatul îşi îndemna admiratorii să-l imite. Nimeni nu reuşea să susţină pietricica pe vârful degetului darămite să o mai şi alerge pe mii de traiectorii controlându-i mişcare. Petrică nu-şi dezamăgea publicul niciodată. Când ochiul atent al martorului nu era mulţumit de prestaţia artistului, baiatul căuta un beţişor strâmb în gardul ce mărginea drumul, îl aşeza tacticos pe deget într-un echilibru vertical pefect apoi cu precizia unui chirurg îi ataşa în vârf pietricica năstruşnică. Odătă rotită, micuţa rocă dansa graţios pe articulaţia lemnoasă oferind magicianului consacrarea absolută.

Mai sus pe uliţă, în dreptul unei căsuţe modeste acoperite cu carton îmbătrânit de soare o femeie îmbrobodită într-un batic implora vântul:

Hai vântule de m-ajută

Că-s singură, părăsită

Alungă gunoaiele

Să rămână boabele

Într-o balie mare de zinc, împrumutată, Coanda-şi vântura fasolea. Nu avea mai mult de două găleţi. Trebuiau să-i ajungă până-n primăvară. Dincolo de gard, prietena ei mai în vârstă modela prispa din faţa casei.

– Mamă Rarucă ai găsit balegă de cal ? Bătrâna nu-i răspunse. Casânca pufoasă mărginită cu franjuri ce-i învăluia chipul dilua sunetele, atenuând vocea vecinei curiose. Cu mâinile încreţite de lut ofta lung ocărându-şi bătrâneţile. Trecuse demult peste optzeci de ani, vorba-i era clară ca sunetul de clopoţel iar miile de drumuri în râpă după apă şi lut o fortificaseră. Punea aţă-n ac dar memoria o chinuia, îi juca feste. Deseori uita pe unde-şi ascundea ghemul de chei legate cu şnururi roşii. Superstiţioasă de fel, nu le punea niciodată în acelaşi loc. Pezevenchiul Michiduţă se distra copios oferindu-i mereu sute de tainiţe: în cenuşar, sub căpătâiele ce susţineau butoaiele de vin, în ghiveciul cu chiperi, chiar şi-ngropate sub o scândură din prispă. Hoţii călăreau drumurile şi coclaurile. Trebuia să fie precaută căci locuia singură într-un colţ de uliţă uitat de lume. O dâră de stânjenei parfuma cărarea ce ducea spre casă. Două mâţe cenuşii şi-un câine alb, mereu slobod, stăpâneau curtea împodobită cu pruni. Dincolo de prispă, în dreapta casei, buchete de narcise albe, ocrotite de spinii unui trandafir roz, legănau pe rând un bondar toropit de arome. Pe casă, drugi de lemn şi un pat metalic descompus protejau acoperişul înfruntând curajos lăcomia vântului. La cinci paşi de chiler, peste poteca ce ducea spre vie, un zarzăr uriaş proptit în tăraşul din gard ocrotea o sobă văruită, dosită sub o perdea protectoare. În faţa casei pe hatul dintre grădina cultivată cu porumb şi bătătură coteneaţa chircită cu streaşina putredă domina ograda. Noaptea năvălea cu paşi repezi. De sus, dintr-un vişin cleios, cocoşul îşi chema consoartele la culcare. Era vară târzie iar răcoarea serii şi aerul curat le convenea de minune zburătoarelor cocoţate-n copacul plin de beteşuguri. Fiecare vietate din curtea bătrânei îşi rânduia viaţa după bunul plac. Soarele le era sfetnicul zilnic. Mama Raruca, mereu cu sapa-n mână printre butucii tufoşi din spatele casei, rar mai cobora să le acorde un dram de atenţie. Venită din Pupezeni odată cu sora mai mare Eleonora nu mai părăsise Bălăbăneştiul. Se aciuaseră amândoua în sat – Eleonora la buza dealului dinspre şosea, Raruca peste deal în Urzica. Lipsea doar Pavel. Purtat de valul războiului un glonţ păcătos îl răpuse pe mirişti străine.

Rămasă singură după accidentul Eleonorei, mama Raruca îşi ducea bătrâneţea bucurându-se de viaţă ca oricare altă fiinţă. Purta însă cu ea un secret moştenit de la o bătrână din Pupezeni ce-şi ducea traiul într-o cociobă dărăpănată la marginea satului.

Copilă fiind păştea gâştele şi curcile pe imaş. Într-o dimineaţă pâcloasă bătrâna o trase deoparte cercetând-o:

– Cum îţi spune nepoato?

– Raruca, mătuşă.

– Să ştii fătuco că ai har! Am să te învăţ să faci bine! Apoi, pironindu-şi privirea în ochii albaştri de înger îi mărturisi primul descântec. Ai grijă! Să nu ceri vreun ban căci vei păcătui! …. şi dispăru miraculos după vreascuri în ceaţa ce acoperea râpa. Rămasă împietrită, cu privirea pierdută în cortina albă de abur rece, fetiţa se trezi repetând sacadat vorbele bătrânei: „Nu mai plânge, nu te mai văita, vino la Raruca că te-o descânta, cu cuţitu te-o rade, cu mătura te-o mătura, în balta neagră l-a arunca, unde cocoş negru nu cântă,………,şi s-o dus băietul, pe cale, pe cărare, pe drumul cel mare, ş-ontâlnit ceasul cel rău, ……………., aşa să rămână, curat, luminat, ca maică-sa ci l-o făcut, ca Dumnezeu ci l-o zidit. Amin”

Cuvintele veneau singure. Înşirate frumos ca vagoanele unui tren aveau să-i rămână în minte tot restul vieţii. La vreo şapte zile în locul unde se ivise bătrâna o grămăjoară de bobi, o sticluţă cu vin, o maturică din mălai uscat şi-o cureluşă îşi aşteptau cuminţi stăpânul în iarba îmbibată de rouă. Mai spre sfârşitul toamnei avea să desluşească de la bătrână trebuinţa lucrurilor găsite în iarbă şi cititul în bobi. Ani mai târziu avea să afle, din gura unui trecător ce-şi dusese copilul bolnav de epilepsie la lecuit, la Pupezeni, că bătrâna murise iar odată cu ea preotul satului înmormântase şi leacurile miraculoase dătătoare de speranţă.

Epilog: Pierzându-şi soţul de timpuriu Raruca, cea cu ochii albaştri şi grai şugubăţ, avea să-şi câştige prestigiul local prin descântec devenind peste ani mama Raruca din Urzica. Veneau oamenii necăjiţi, rude, consăteni, orăşeni să găsească remediul şi mângâierea unei bătrâne gârbovită de vreme şi greutăţi. Nu-i refuza, nu le lua bani. Accepta însă o pâine, o sticlă de vin sau ceva lemne să iasă din iarnă. În anul 1993, într-o zi de noiembrie cu zăpadă pufoasă mama Raruca privea de sus fundătura Urzicii scufundată-n tăcere. Doar într-o singură casă nu ardea focul.

37 de ani de la moartea inventatorului genial Henri Coandă

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele.

Biografie

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania. Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după îşi va şi aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti. Detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice şi mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construieşte un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, şi la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în ţară şi e încadrat ofiţer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale şi spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut şi obţinut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâştigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcere pleacă în Franţa şi se înscrie la Şcoala superioară de aeronautică şi construcţii, nou înfiinţată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca şef al primei promoţii de ingineri aeronautici. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel şi savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obţină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui [Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris 1910. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii. Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele. Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

Invenţii şi descoperiri

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) – Coandă-1910.Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.

1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.

1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.

1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.

Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)

1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.

În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.

Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Sursă: Wikipedia

Suntem oare manipulaţi?

Să începem cu un exemplu care de ceva timp bântuie presa şi televiziunile centrale. În urma unei analize mai detaliate, veţi constata faptul că anumite cotidiene şi televiziuni centrale încearcă prin diversiuni, falsuri şi oratori expiraţi să ne inoculeze ideea că Traian Băsescu este răul absolut al României de astăzi prezentându-l ca pe un dictator fără scrupule, un şarlatan, un alcoolic irecuperabil, un preşedinte care a generat doar rău acestei ţări. Evident este campanie electorală iar fiecare are dreptul să-şi aleagă strategia şi mesajele. După spusele marilor figuri din media centrală(Stelian Tănase, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Chireac, Mircea Badea, etc) singurul vinovat, în opinia lor, responsabil pentru corupţie, distrugerea industriei acestei ţări, criza politică, socială şi financiară prin care trecem, rata ridicată de şomaj,.. etc este bineînţeles preşedintele şi partidul care-l susţine. Să fi fost oare mai bine cu Adrian Năstase? Am fost noi atât de naivi şi neînformaţi când am votat în 2004 actualul preşedinte? A păcălit oare acest indivit ochiul şi speranţa a milioane de români care l-au susţinut? Cei menţionaţi mai sus spun – da! Să vedem unde, cum, de ce, cât,…zicem şi noi curioşi! Este Traian Băsescu dictator sau nu? Domnilor nu este. Nu a omorât pe nimeni, presa este liberă, ai dreptul să circuli, te poţi informa, nu te spionează securitatea, nu te împiedică nimeni să protestezi, ca simplu cetăţean al acestei ţări ai putea ţipa pe străzi că Traian Băsescu-i nebun şi nu te ia nimeni în serios! Dacă dictator nu este, atunci cu siguranţă se încadrează în categoria alcoolicilor, spun băieţii din presa centrală! Să fie adevărat, ne întrebăm? I-am văzut pe Sarkozy, Medvedev, Bush, Berlusconi în situaţii jenante! Pe Traian Băsescu nu l-am observat în faţa camerilor de luat vederi atunci când a reprezentat poporul român să-i fi întrecut în apariţii ridicole pe ceilalţi şefi de state şi guverne. Stimabililor, alcoolismul nu reprezintă un pahar, două de vin băute într-un restaurant. Dar să revenim la una dintre cele mai grave acuzaţii ce i se aduc, anume cea de generator de scandaluri şi decizii defavorabile României. Aici nu am putea spune că mandatul Băsescu a fost perfect. Au fost greşeli, decizii pripite şi lipsă de tact pe durata unor negocieri însă Traian Băsescu şi le-a asumat. Nu s-a ascuns ca Iliescu! Nu s-a recunoscut invins de propria-i neputinţă ca în cazul Constantinescu! A mers înainte! Nu există lider perfect, lider care să nu comită erori sau lider care să nu aibă şi o componentă autoritară în luarea deciziilor. Există însă limite pe care un preşedinte de ţară nu le poate depăşi. Traian Băsescu, vreţi sau nu să acceptaţi, nu a atins aceste extremităţi. De cealaltă parte, Ion Iliescu poartă încă responsabilitatea tinerilor căzuţi la Revoluţie, a celor desfiguraţi de bâtele minerilor aduşi în Bucureşti să-i calmeze. Unii dintre noi au uitat prea rapid acele vremuri. Noi, ăştia, din Diasporă nu pierdut din memorie. Depărtarea şi timpul nu ne-au topit încă amintirile şi dorul pentru locurile natale.

Am fost urât surprinşi de aceste metode arhaice ale “respectabililor” jurnalişti de la Bucureşti! Puţini la număr, plecaţi de ani buni vă informăm că ţipetele dumneavoastră isterice ne provoacă doar dezgust.

Oameni buni, fruntea sus! Cântăriţi atent fiecare candidat! Mergeţi la vot! Puneţi ştampila cum vă dictează conştiinţa, nu cum vă îndeamnă unul sau altul. E votul dumneavoastră, nu al lor. Nu vă lăsaţi manipulaţi!

Primele automobile produse pe teritoriul României

Automobilul MARTA

Marta este acronimul pentru Magyar Automobil Reszveny Tarsasag Arad, prima fabrică de automobile de pe actualul teritoriu al României, înfiinţată în 1909 la Arad, ca sucursală a firmei americane Westinghouse, prin intermediul filialei franceze din Le Havre. Firma producea diferite modele de autoturisme printre care şi un autoturism autohton denumit “Marta”.

Din multitudinea de firme auto apărute în Europa Centrală înaintea Primului Război Mondial, doar câteva au mai supravieţuit până în zilele noastre: Steyr, Austro-Daimler, Puch, Raba, Praga, Skoda (numită Nesseldorf până în 1920). Celelalte au dispărut datorită vicisitudinilor războiului precum şi dificultăţilor economice şi financiare din perioada de după război.

Solicitarea primăriei din Arad de a se dota cu autobuze primeşte în 1908 răspunsul cel mai favorabil de la firma franceză Westinghouse din Le Havre (filială a concernului american cu acelaş nume). Aceasta s-a oferit să construiască o fabrică pe terenul pus la dispoziţie de primăria arădeană. Astfel a luat fiinţă firma Marta (Magyar Automobil Reszveny Tarsasag Arad), ca sucursală a firmei-mamă Westinghouse. Ridicarea clădirilor şi instalarea utilajelor s-a făcut foarte repede, astfel încât un an mai târziu, în 1909 producţia începe. Pe lângă motoarele pentru tracţiune feroviară ce se fabricau aici, oferta de automobile era foarte cuprinzătoare: autobuze cu sau fără etaj, camioane de trei sau cinci tone sarcină utilă. Din 1910 începe fabricaţia de autoturisme cu diferite caroserii: Dublu-Featon, Landolet, Limuzină, etc. Motoarele erau cu patru cilindri de 20, 30 sau 40 CP. Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de CP aveau transmisie cardanică, ier cele cu motoare de 40 CP aveau trnsmisie prin lanţ. Bineînţeles, toate automobilele erau fabricate sub licenţa firmei Westinghouse.

Circa 150 autoturisme Marta au fost fabricate până în 1912 când firma franceză Westinghouse a dat faliment. Viitorul devenise sumbru şi pentru firma Marta, dar salvarea a venit din partea firmei austriece Austro Daimler. Aceasta preia firma Marta şi trece la reorganizarea producţiei introducând modele noi de automobile de data aceasta sub licenţa Austro Daimler. Modelul de bază devine un autoturism mai uşor, cu motor de 4 cilindri, de 2,5 litri, cu puterea de 18/22 CP. Acesta a fost folosit mai ales ca taxi în ţările Europei Centrale. În 1936 mai circula în Arad un taxi Marta ce parcursese peste un milion de kilometri, spre deplina satsfacţie a proprietarului.

Bineînţeles că şi camioanele Marta produse după 1912 erau sub licenţă Daimler, purtând binecunoscuta stea în trei colţuri. Între 1909 şi 1914 au fost fabricate circa 650 de autoturisme şi autobuze. În 1914 începe Primul Război Mondial.Producţia civilă încetează şi în fabrica Marta. Din 1915 până în 1918 aici s-au fabricat numai motoare de avion. Primul Război Mondial ia sfârşit în 1918. Imperiul Austro-Ungar se destramă; Transilvania se uneşte cu Regatul României.

Schimbări majore se produc şi în activitatea firmei Marta. Relaţile cu foştii patroni s-au deteriorat, producţia aste dezorganizată. În aceste condiţii ia fiinşă societatea Astra – prima fabrică română de vagoane şi motoare. Aceasta s-a realizat prin unirea fabricii de vagoane Weitzer cu fabrica Marta.

În cadru Societăţii Astra, fabrica Marta a căpătat denumirea de Fabrica de Motoare. Aici se construiau autocamioane, autobuze, autostropitoare, autoturisme, motoare cu benzină sau gaz metan, maşini unelte de precizie precum şi … avioane.

Avionul de recunoaştere Astra-Porto, realizat aici după proiectul ing. Ştefan Protopopescu şi care avea un motor Hispano-Suiza de 300 CP, a fost foarte apreciat de Armata Română care a comandat 25 de bucăţi.

În cea ce priveşte automobilele Astra, ponderea au avut-o camioanele şi autobuzele, dar la comandă au fost executate câteva luxoase automobile cu motoare de 4 cilindri, de 8000 cm3 ce dezvoltau o putere de 60 CP.

În anul 1926 capitolul automobilelor fabricate la Arad s-a închis definitiv. Toate utilajele au fost expediate la Braşov unde s-a înfiinţat Întreprinderea Aeronautică Română (IAR).

Text: Dumitru Opriş – Material preluat din revista AUTO PRO (Nr. 6, Iunie 1996; pag 46-47)

http://www.cimec.ro/muzee/muzee.htm

Automobilul MALAXA

Proiectul autoturismului aparţine unui grup de ingineri şi tehnicieni de la uzinele A.S.A.M. şi Malaxa din Bucureşti şi IAR din Braşov, conduşi de ing. Petre Carp.

Maşina avea un motor cu trei cilindri în stea, cu răcire forţată cu aer, capabil să dezvolte 30 de cai putere (după măsurătorile vremii). Soluţia constructivă era “totul în spate”, motorul formând un tot cu diferenţialul şi cutia de viteze. Greutatea motorului era de 80 kg iar ansamblul cu diferenţialul şi cutia de viteze ajungea la 150 kg. Pentru a asigura răcirea motorului, între plafon şi acoperiş era lăsat un spaţiu pentru canalizarea aerului necesar. Aerul era captat din faţă, de deasupra parbrizului şi era canalizat prin acoperişul cu pereţi dubli, cu ajutorul unui ventilator, care îl absorbea, dirijând o parte peste cilindri, iar restul la carburator. Viteza maximă era de 120 km/h.

Malaxa oferea un nivel înalt de confort şi putea transporta până la şase persoane. Caroseria avea o formă aerodinamică, foarte elegantă, cu portbagajul în partea din faţă, sub capotă, unde se afla şi roata de rezervă. Prinderea caroseriei pe şasiu se făcea prin tampoane de cauciuc. Consumul de benzină era de 10 l/100 km.

Producţia ei a fost oprită când sovieticii au decis să mute linia de asamblare în U.R.S.S., după ce un oficial de la Moscova aflat la Sofia, a fost transportat cu un automobil Malaxa şi a rămas impresionat de performanţele acestuia.

Sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Malaxa_(automobil)

Pentru mai multe informaţii privind primele autoturisme ce au circulat pe teritoriul României şi constructori celebri români cu realizări remarcabile în acest domeniu vizitaţi:

http://autoturism.rdslink.ro/ist.htm

Stăpânii Hambarului

De la făntâna lui Sandu până în râpa Bourului, mărginind coasta lui Nătreţ se întinde şerpuind printre dealuri, adânc înfipt în pământ, Hambarul – cea mai fioroasă văgăună din Bălăbăneşti. De la bătrâni auzisem că, demult, Hambarul fusese doar un drum pentru căruţe ce ducea în inima pădurii. Timpul şi şuvoaiele l-au transformat într-un şanţ, apoi într-o râpă, ca în final apa să-l modeleze într-o mică prăpastie, neiertătoare pe alocuri. Tot ce cade acolo rar mai vede lumina soarelui, spuneau bunicii pentru a ne înfricoşa şi al ocoli. Noi însă n-ascultam. Acel univers tainic numit Hambar ne atrăgea, căci acolo eram liberi. Împânzit de salcâmi groşi, arbuşti şi bâlii cu aer tropical văgăuna era plină de viaţă. Plozi, şerpi, vulpi, vaci, câini şi pisici abandonate de bipezi fără inimă şi creier, toţi, împărţeam frăţeşte spaţiul întunecos, fugind unii de alţii. Deseori, văgăuna întunecoasă îi răsplătea generos cu cadouri pe cei curajoşi pentru vizitele gălăgioase ce-i alungau singurătatea. Aici o găsisem pe Molda, o căţeluşă drăgălaşă cu codiţa tăiată ce scâncea neîncetat printre tufele de boz şi urzici. Undeva în dreptul unei parcele de tutun, în vale de fântână, un foişor-pârleaz croit de rădăcinile ce susţineau malurile lutoase ne teleporta direct pe planeta numită Hambar. Era poarta secretă spre o altă dimensiune ce l-ar fi făcut şi pe Cooperfield invidios. Funcţiona perfect. Odată îmbrăţişat de vânele viguroase ale arborilor dispăreai complet în câteva secunde.

Copii fiind, ne plăceau baloţii. Hambarul ştia şi ne oferea generos spaţiu unde puteam dosi în siguranţă calupurile uriaşe de paie. Ca orice vietate aveam şi noi duşmanul nostru. Era Buru, cel mai silitor paznic de la Colectiv. Nu-i scăpa o mişcare. Ochii îi erau mai pătrănzători ca lupa lui Galilei, securea mai ascuţită ca briciul iar vorba-i era răstită, miliţenească. Buru nu ierta. Mâna nu-i tremura. Arunca cu securea precis la ţintă fixă şi la ghici la ţinte mobile. Nu ajunsese încă la îndemnarea apaşilor, dar uneori avea şanşă. Odată, a lovit o vacă nevinovată ce păştea nepăsătoare pe lângă drum. De fapt era cam singura lui ispravă ce putea fi contabilizată în caietul de sarcini de la locul de muncă. Nu cred că raportase la partid. Avusesem noi grijă însă să afle tot satul.

Gloriile şuierau ameninţător peste deal. Aveau să apară curând rânduite ordonat una după alta însoţite de tractoare. Balotierele nu se vedeau. Aveam nevoie de baloţi. Simplu de asamblat, luau forma unui pat solid în vreo colibă sau foişor numai de noi ştiut.

Oare vor balota până-ntunecă?!.. ne întrebam noi curioşi. Nu se vedea nici un semn.

Timp aveam destul. Aşteptam tăcuţi cu vacile slobode pe imaş spionând necontenit lanul de grâu. Cu pas sacadat, pe linia imaginară ce separa imaşul de tarla se plimba fudul, dintr-o parte în alta, Buru. El ştia ce dorim, noi ştiam pe cine urmăreşte. Noi eram numeroşi, el era înarmat.

Ugerul voluminos al vacilor prevestea lăsarea întunericului. Una după alta, patrupedele se îndreptau neconvingător spre teica de la fântână. Cu burtile burduşite de iarbă, înaintau încet mereu cu capul plecat după vreun smoc uitat. Nu credeam că mai au loc şi pentru apă. Şi totuşi ne înşelam. Niciodată nu refuzau o găleată seara înainte de mulsoare.

Se înnopta rapid. Grăbiţi pornirăm fiecare cu vacile spre grajduri. Era plăcut afară, senin. Nu se vedea decât albastrul cerului. Am legat cum am putut mai bine vaca de un măr în curte. Venea mai uşor la muls. Obosit după o zi de hoinărit pe dealuri am plecat la culcare. Mâncare nu-mi mai trebuia. Mâine avea să înceapă războiul. Stăpânii hambarului aveau să înfrunte temutul paznic al paielor. Am adormit cu gândul la baloţi.

Se lumina încet. Eram deja în picioare. Vacile ne-aşteptau. Astăzi aveau să fie pedepsite – priponite cât mai departe de lanul de grâu. Cu frânghiile târâite după ele bovinele se grăbeau să ajungă-n imaş. În Urzica, pe uliţă, moş Vasile stătea pe un scaun şubred de lemn fiert arcuit căutând mângâierea caldă a soarelui. Îl depăşirăm rapid, salutându-l politicos.

– Hai la peşte! Strigarăm în cor.

Atât i-a trebuit să audă!

– Peşte, ai! Las că vă dau eu peşte pocitaniilor, şi-ncepu să ne blagoslovească şi ameninţe-n tot felul. Îl lăsasem mult în urmă şi el tot bâiguia. Greu cu nea Vasile, nu vrea nici mort să meargă la peşte, ne întrebam chicotind! Ajunşi în deal am rămas împietriţi. Cât vedeai cu ochiul, pe oceanul de mirişte aurit pluteau baloţi de paie. Un petec de pădure în mijlocul lanului ocrotea tăcut câte-un iepure sau o colonie de vrăbii. Cu siguranţă ar fi putut ascunde şi vreo câţiva baloţi, plănuiam noi cu voce tare. Nu mai înţelegeam nimic. Oare când au balotat? Dar unde-i Buru? O fi venit? Încă aveam puchini la ochi. Cuburile lunguieţe de paie înşirate în faţa noastră ne întărtau să acţionăm rapid. Am legat vacile de câte-un copac sau arbuşt mai sănătos şi am pornit tip-til spre tarla cu ochii cât cepele. Ca să fim siguri de pradă hotărâsem ca primii baloţi să-i aruncăm în Hambar, urmând ca o parte să-i ascundem în ochiul de pădure din lan până se mai linişteau apele. Ajunşi în tarla am înhăţat la întâmplare câte unul şi am pornit cu paşi mari spre râpă. La vale, cu baloţii-n spinare nimeni nu putea să ne mai oprească. Aţele ce înfăşurau paiele ne tăiau mâinile dar nici prin gând nu ne dădea să-i abandonăm. Calculele erau făcute, patru de căciulă ar fi fost suficienţi pentru nevoile noastre. Ajunşi la buza Hambarului cu grijă i-am dosit printre bâlii să nu se sfârâme. Prima incursiune avea să fie un succes deplin. Ca nişte mafioţi veritabili nu mergeam niciodată prin acelaşi loc. Gâfâind, urcam din nou – de această dată de-a lungul coastei prin spatele livezii de vişini şi cireşi, de la Jana. La nici douazeci de paşi o tufă de gutui sălbatec ne întâmpina suspectându-ne. Ceva nu era în regulă. Lăstarii de gutui păreau brăcuiţi ca porumbul de dihaniile de mistreţi. Din instinct ne-am oprit. Vântul nu adia. Era o dimineaţă tăcută, călduţă. Parcă ceva mişcase-n gutui. Am înlemnit. Odată cu noi şi clipele împietriseră. O secure scurtă vâjâia spectaculos în aer îndreptându-se spre noi în mişcări de bumerang. Ne-am trezit. Buru ne stricase toate socotelile, iar acum era pe urmele noastre. La o comandă invizibilă venită de Sus ne-am împrăştiat ca potârnichile. Buru îmi luase urma. Fugeam de-mi scăpărau picioarele. El după mine. Salvarea era Hambarul. Îi auzeam paşii, dar frica-mi poruncea să nu-ntorc capul. La un hop, papucul stâng m-abandonase. Nu mai simţeam spinii, aşchiile şi pietrele colţuroase ce-mi perforau talpa. Trebuia s-accelerez. Aveam nevoie de secunde bune pentru a utiliza poarta Hambarului. Nu mai era mult. Parcă nici urmăritorul nu mai avea vlagă. Ajuns la pârleaz, am dispărut alunecând cu genunchii şi mâinile împreunate pe formele neregulate ale rădăcinilor ce întăreau malurile. Într-o clipă am fost jos. Un minut mai târziu eram deja pe celălalt mal. Scăpasem. Acum eu spionam. Buru era dezorientat, căuta disperat trecerea. Era furios. Blestema şi suduia de-auzeau şi ciobanii ce-şi purtau turmele pe lângă pădure. Nu-l scăpam din ochi cu privirea. Neputincios, porni înapoi spre tarla să-şi caute securea. Spre seară umbla pe uliţele satului cu papucul în mână căutându-i stăpânul. Moş Vasile înţepenit în acelaşi loc ciocănea cu-n băţ într-o piatră alungând găinile dintr-o tablă de ceapă la coteneaţă. Buru trecu pe lângă el fără a scoate o vorbă. Văzându-l necăjit, cu papucul în mână, lui moş Vasile i se făcu milă. Din urma lui răsti cu glas încurajator:

– Nepoate vino mâine! S-o fi culcat Cenuşăreasa.

De la Ovidiu la contemporani

Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Sfîntu-Gheorghe a găzduit vineri pe 6 noiembrie a.c., o festivitate de amploare dedicată poeziei şi artelor, în cadrul modern asigurat de sala Multimedia de la acest liceu. Acordurile violine ale muzicii lui Mozart şi Vivaldi s-au împletit cu poezia şi dansul, într-o desfăşurare vibrantă de emoţie artistică, oferind publicului prezent prilejul de a asista la momente unice.

Amfitrionii acestui program au fost liceenii din clasele de uman, coordonaţi de profesoara Maria Stoica, iniţiatoarea cenaclului literar “După-amiezele poeziei”, aflat la împlinirea unui an de activitate.Momentul aniversar a fost sărbătorit cu fastul cuvenit, constituind prilejul de întâlnire a tinerilor talentaţi cu oameni de cultură din zonă, scriitori consacraţi şi publicişti.Tot ceea ce s-a întâmplat în această seară s-a adresat îndeosebi tinerilor, prin discuţiile ce au acreditat ideea de permanenţă a poeziei în conştiinţa veacurilor, subliniind importanţa literaturii ca formă de conservare a timpului.

Personajul principal al acestei întîlniri a fost desigur, CARTEA.De aceea, şedinţa de cenaclu din seara de vineri a avut un caracter mai aparte, fiind dedicată lansării a trei volume ce au pus în acord genul liric cu genul epic, cartea de beletristică cu cea literar-ştiinţifică şi proza memorialistică.Programul a evidenţiat nevoia de exprimare culturală a tinerilor care îşi găsesc resursele şi mijloacele de a evolua nu numai prin folosirea tehnicii moderne de calcul, ci stând mai ales în lumea cărţii tipărite, capabilă să hrănească intelectul şi să dezvolte sensibilitatea, oferind viziunea frumuseţii integratoare a literaturii valoroase.

Leitmotivul întâlnirii a fost chiar ideea de valoare autentică, fie că s-au citit poezii ori s-au vizionat filme , s-au prezentat noi apariţii editoriale şi s-au purtat discuţii pe tema misiunii sociale a profesorului responsabil cu formarea personalităţii culturale a tinerilor.

Partea de început a programului a fost dedicată lansării “oficiale”a volumului “Aetas aurea- Feţele unui veac”, apărut la Ed.Eurocarpatica la pragul dintre anii 2008-2009, cu scopul de a consemna împlinirea a 2000 de ani de la exilarea poetului Ovidius în ţinuturile dobrogene ale Pontului Euxin.Despre această carte au vorbit scriitorii Ion Topolog şi Doru Munteanu, directorii prestigioaselor reviste literar-culturale Astra şi Dealul melcilor din Braşov, subliniind importanţa muncii de cercetare a profesorului care asigură pregătirea tinerei generaţii.S-a putut face astfel firesc trecerea la prezentarea cărţii “Scrisorile tatălui către fiul său”, autor Ion Topolog, care adună între paginile romanului memorialistic amintiri ce acoperă durata a peste şapte decenii de viaţă trăită în contextul schimbărilor socio-politice determinante pentru istoria României.”Pretextul literar al scrisorii literar-confesive îi îngăduie scriitorului să pătrundă în esenţa evenimentelor, reconstituind anii de formare a tânărului, activitatea la catedră a profesorului şi bogata contribuţie la dezvoltarea literaturii, a culturii româneşti”- a subliniat scriitorul Doru Munteanu în aserţiunea domniei sale.

Cel mai aşteptat moment al serii a fost, desigur, lansarea volumului” Ipostaze lirice”apărut la Ed.Eurocarpatica , volum ce reuneşte poeziile tinerilor, actuali elevi sau absolvenţi ai C.N.M.V.Prezentarea volumului a fost precedată de un moment coregrafic, în cadrul căruia eleva Laura Ghinea din clasa a X-a D a oferit oaspeţilor cartea recent publicată, pe fondul sonor al Anotimpurilor lui Vivaldi, secvenţa Primăvara, ca o ilustrare a ideii de tinereţe eternă a poeziei.

Talentaţii autori şi-au prezentat singuri poeziile, începând cu Alexandra Onofrei din clasa a XI-a A şi Tania Scurtu, absolventă a liceului în anul 2004.În continuare au citit Alexandra Munteanu, Andrada Năstasă şi Ştefania Misăilă din clasa a XII-a E.

Scriitorul Ion Topolog, în calitatea poetului consacrat, dar şi cu autoritatea profesorului de română, a evidenţiat frumusţea specială a unor versuri, citând din fiecare autor poezii care i-au atras atenţia.

Intervenţia profesorului dr.Ioan Lăcătuşu a scos în evidenţă eforturile depuse de comunitatea românească din zonă pentru realizarea climatului cultural, evocând cei zece ani de activitate a Editurii Eurocarpatica unde s-au publicat numeroase cărţi cu un conţinut tematic variat.

Au rostit aprecieri deosebite şi oficiali prezenţi la întâlnire :Insp.Gen.Adj.Ligia Ghinea, care a coordonat editarea primului volum din seria antologică; de asemenea, Direcţiunea liceului, prin profesor Brânduşe Roman şi Rădiţa Palela care au subliniat necesitatea implicării active a dascălilor în stimularea creativităţii tinerilor.

Seara de vineri a fost un adevărat regal al artelor, al poeziei de calitate, al comuniunii spirituale ce a marcat multiplele acorduri stabilite prin reverberaţii de gând bun şi ziditor, de trăire şi simţire elevată.

Gazdele acestei după-amieze a poeziei au adresat calde mulţumiri tuturor celor care au onorat seara prin prezenţa lor deosebită, neuitând să-i menţioneze pe cei care au sprijinit realizarea proiectului.

prof. Maria Stoica

Pe deal, la bostănărie

Vară târzie caniculară. Demult nu căzuse de sus picătură de apă. Cu spicele plecate de arşiţă, îmbătrâniţi înainte de vreme, păpuşoii se uscau văzând cu ochii. Lanul îngălbenea rapid vlăhuit să mai aştepte norii aducători de ploaie. Via se pârguia şi ea înainte de vreme. Boaba-i era mică, pălidă şi plină de seminţe. Câmpul era bărbierit de soare şi bovinele oamenilor din mahala. Lâng-un gard de spini sau de-a lungul pârâului ce străbătea valea Bourului, rareori mai găseai un colţ de iarbă proaspătă să priponeşti un cal. Ţăruşii de salcâm uscat crăpau sub muchia securii despicându-se în patru zări. Imaşul era tare ca nuca pietroasă. Musca bântuia colinele băgând strechia-n hăramuri. Era un an dezastros iar sătenii aşteptau toamna să aducă răcoarea căci de la recolte îşi luaseră nădejdea. O fi lumea tare păcătoasă de nu mai dă Domnul picătură de ploaie, şuşoteau bătrânii pe la colţurile uliţelor. Cu mic cu mare, având în frunte preoţi şi icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Adam porneau în pelerinaj şi rugăciune cerând Eternităţii iertarea păcatelor şi strop de ploaie pentru firul de iarbă. Avea să fie greu pentru toţi, de la căţel pân la purcel. Toţi aveau să sufere. Dar soarele, soarele nemilos era profund dezinteresat de viaţa lighioanelor din Bălăbăneşti.

Sus pe deal, pe coasta lui Nătreţ o colibă împletită din nuiele de alun acoperită cu paie, măzăriche şi pelin domnea regeşte scrutând orizonturile spre liziera pădurii. Adăpostită de un măcieş îndrăzneţ împodobit c-o talangă, coliba profesorului era garnizoana ce avea în pază sutele de harbuzi dolofani mângâiaţi de fiecare rază de soare. Rotofei, plini de viaţă îşi împleteau curpenii în coroniţe, coroniţele în reţele, iar reţelele le transformau într-o pătură de verdeaţă crudă, omogenă invidiată de o lume a plantelor muribundă. Pe margine, cuvertura era împletită în fir de mălai, iar în colţuri pălării de foarea soarelui modelau o imagine de vis. Nemulţumită de creaţia mâinilor aspre ale bostănarului-şef, natura a încadrat parcela într-o dantelă de lumânărici presărată din loc în loc cu sunători parfumate de imaş sălbatec. Pepenii erau frumoşi şi dulci chiar şi atunci când maestrul iepure în trecerea lui fugitivă prin bostănărie îi tatua elegant. Ziua ţărâna ardea. Feliile frumos decupate de cazmalele viguroase cu cozi de corn demult se transformaseră în praf şi pulbere. În faţa colibei, lângă furcă, o grămadă de cataroaie cât pumnul de mari aşteptau ordonate vizitatorii nocturni. Pe cât de liniştită şi tăcută era ziua pe atât de zgomotoasă şi plină de evenimente era uneori noaptea. Mulţi aveau planurile bostănăriei. Veneau turişti în miez de noapte chiar şi de la Pupezeni căci tare seducători erau bostăneii. Se lipea ochiul de bostan ca fierul de magnet, era o dragostea nescrisă între musafirul nepoftit şi sfera plină de zahăr şi apă. Îndrăzneţi erau destui. Era mai greu să te decizi pe care să-l înhaţi.

Noaptea se lăsa greu. Toamna nu venise încă. Amurgul tremura în sunetul de talangă al oilor ce goneau pe cărări înguste spre stâna Gostatului. Dincolo de drum, deasupra bălţii, un măgar zgomotos ajutat de câinii stânei alunga soarele acoperind orăcăitul broaştelor din râpă. La nici treizeci de paşi, în dreapta colibei un nuc uriaş umbrea un capăt de vie. În nuc un foişor strâmt prins în sârme bucura ochiul cu noi şi feerice pasteluri. Pe scoarţa-i aspră, pocnită de vreme, colonii întregi de furnici urcau şi coborau pe traseie bine stabilite până sus în vârf. Aprinzând apusul, soarele cobora în lanul de pălării negre cu bor înngălbenit de vârstă de deasupra Hobanei. Balta era un miracol. Fulgi argintii scăpărau pe luciul apei. La început jucăuşi, apoi obosiţi fiind se opreau din dans implorând regele să-i aştepte.

Era tura bătrânului la paza. Cu paşi mărunţi, calculaţi dădu o roată la bostănărie. Era o linişte deplină. Vântul zburda sporadic printre crengile alunilor şi carpenilor din vale. O răcoare plăcută te imbia la somn. Priponit mai în vale de nuc, lângă perdeaua tânară de salcâmi pe care bătrânul o plantase cu ceva ani în urmă, Biju spiona plictisit un popândoc încremenit în umbra unui smoc de iarbă. Bătrânu-şi continua tăcut ocolul. Din când în când se oprea, cerceta cu privirea harbuzii, visând frumos la un profit bunicel la sfârşit de septembrie. Cu grijă, pe cei mai frumoşi îi acoperea cu iarbă uscată pentru ai proteja de dăunători şi priviri pătimaşe. Într-o linişte profundă, sub un cer împăiat cu aştri, noaptea cobora curajos pe deal, pe o scară de vis. Bătrânul schimbă în treacăt două vorbe cu partenerul său de tură, apoi porni hotârât spre colibă. De momente bune, nu mai vedeai la doi paşi. Luna avea să apară târziu. Ar fi vrut să aprindă focul, însă rămăsese fără lemne. Îşi aşternu tacticos pufoaica-n gura colibei şi privi gânditor cerul. Era obosit. Coasta lui Nătreţ nu-i ierta vârsta. Se întreba tacit dacă nu cumva cu trecerea anilor dealul câştiga-n altitudine. Se înşela şi ştia acest lucru. Piciorele nu-i mai erau iuţi c-altădată. Adevărul îl încăpăţâna şi mai tare. Nu putea accepta înfrângerea. Deşi trecuse binişor de şaizeci şi cinci de ani, nu era încă timpul resemnării. Nu capitulase la cotul Donului, nu va ceda nici acum. În colibă, la furca din spate lângă doi pepeni, o traistă cu nuci stătea dosită sub paie. Scoase din buzunar briceagul, şi se apucă de desfăcut nuci. Erau văratice, cu miez dulce aromat uşor de spart. În cele din urmă aţipi. Dintr-o dată se trezi în altă lume. O lume a unor vremuri cenuşii – o lume a gloanţelor şi tranşeielor. Împreună cu două divizii motorizate germane erau înconjuraţi la cotul Donului. Terminaseră de câteva zile de mâncat ultimii caii. Foamea-i chinuiau groaznic. În genunchi aştepta fiecare răsarit de soare. Stomacul nu-l ierta. Dar cu ce să-l amăgească, cu ce…. O idee năstruşnică îi fulgeră mintea! Vaselina! Era ultima şansă, era ceva ce se putea mesteca. Fiecare soldat număra clipele ce se scurgeau anevoios. Abandonaseră de mult lupta. Era prea numeros inamicul. Pentru mulţi avea să fie ultimul apus de soare. O vânzoleală ciudată a blindatelor germane îi stârni totuşi curiozitatea. Ceva se va petrece căci unele păreau ordonate gata de luptă altele puţine la număr urmate de camioane, gata de fugă.

Îşi trase consăteanul deoparte şi-i şopti tainic:

– Costică bagă la cap ăştia fug la noapte şi ne lasă aici! Ai grijă ori ne-agăţăm de vreun camion ori ne tragem un glonţ în cap. Nu mă scăpa din ochi.

Hămesit, consăteanul rămase trăsnit. Frica îl copleşise. Speranţa şi gândul că mai aveau o şansă îl răscolea.

Un lătrat scurt îl trezi. Coşmaru-i dispăru într-o clipită. Îşi clătină capul. Biju nu se liniştise. Apucă furca-n grabă şi cu lanterna-n mână porni decis pe cărăruia ce şerpuia printre curpeni direct spre câine. Un foşnet ciudat, uşor perceptibil, îi schimbă planurile. Cu siguranţa am musafiri îşi spuse. Luna încă nu se instalase pe cer. Era întuneric beznă………….

Alături de tulburel, bostanii erau drogul Bălăbăneştilor. Nu cred să fi existat trecător care să fi rezistant avansurilor unui bostan. Iar dacă au existat cu gândul tot au păcătuit.

A mai căzut o stea..

În urma unui stop cardiac sub ventilaţie, astăzi, marţi, 10 noiembrie 2009, ora 13:00, a decedat Gheorghe Dinică. Va fi înmormântat pe Aleea Artiştilor, din cimitirul Bellu, Bucureşti. Cunoscutul artist a jucat în zeci de filme şi piese de teatru fiind unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români. Gheorghe Dinică alias Bastus – Columna, avocatul Stănică Raţiu – Felix şi Otilia, Gică Salamandră – Explozia, comisarul Paraipan – Un comisar acuză, Lăscărică – Cu mâinile curate, etc. va rămâne în conştiinţa publicului românesc prin dăruire, umor şi originalitate. Sursă foto: Wikipedia

Editorial Xpress

După cum vedeţi, pe site-ul nostru a apărut o nouă pagină ce poartă denumirea Editorial Xpress. Această rubrică va conţine un editorial săptămanal ce va fi postat la sfarşit de săptămână în fiecare sâmbătă sau duminică. Prin intermediul acestui instrument mediatic, ne dorim să analizăm anumite aspecte, situaţii, evenimente specifice comunei Bălăbăneşti şi zonei din care face parte. Aşteptăm cu foarte mare interes, comentariile, sfaturile şi sugestiile dumneavoastră. Dorim să implementăm cel mai democratic şi cinstit concept logic, anume analiza raţională – bazată pe studii de caz. Fără a utiliza excesiv principiile logicii clasice, dorim o evaluare obiectivă, relevantă dar nu în detaliu, a Bălăbăneştiului zilelor noastre, cu bune şi rele. Mai pe înţelesul fiecăruia dintre noi vrem să răspundem sincer la întrebări de genul: E bine sau nu-i bine? – De ce nu-i bine? De ce este bine?,  A făcut sau nu a făcut? – Ce-a realizat? Ce n-a realizat?, Avem nevoie sau nu avem nevoie?… Analizele vor fi susţinute de exemplificări, fără însă a ataca persoana ci doar releva potenţa sau ipotenţa instituţiei, funcţionarului sau cetăţeanului respectiv.

Vă mulţumim anticipat pentru participare.