Însoțit de domnul profesor de istorie Neculai Pământ, în a doua zi de Paște am pornit spre Bursucani locul unde lemnul uscat, capătă viață. Până acum, un singur bălăbăneștean(bursucănean) a reușit acest miracol, iar el nu este 
nimeni altul decât domnul învățător Neculaiu Balaban, care de mai bine de patru decenii, cu răbdare, iscusință și talent dăltuiește în lemn de nuc, salcâm și mai ales în conștiința elevilor și a consătenilor – Bursucaniul, locul unde poveștile lui Ion Creangă capătă viață, satul unde voievozii români nu sunt acoperiți de colb și stigmatizați, colțul uitat de lume și autorități, de unde troițele ca și Sfântul Rafail au plecat prin țara Moldovei și dincolo de munți să aducă muritorului de rând aminte de iubire și rugăciune – de Dumnezeu.
Mereu cu zâmbetul pe buze, maestrul ne-a povestit cu lux de amănunte despre activitatea școlii din Bursucani, școală despre care afirmă: “…țin la ea mai mult decât la propria-i casă”. Omul și lucrurile au întotdeauna un rost și-o rânduială. Domnul învățător Balaban ne-a spus că cineva acolo Sus a aranjat lucrurile în așa fel încât el și școala din Bursucani să-și înceapă în același an activitatea. Împreună cu soția, an de an, au adunat copilașii din fiecare casă, pentru a le deconspira secretele literelor și al cifrelor, al lemnului și al plasticului, al respectului și iubirii – față de natură și Dumnezeu.
Am vizitat școala. Recent renovată, cu pereții frumos decorați cu planșe, flori și chipurile marilor noștri voievozi școala este mai pregatită ca oricând să-i găzduiască pe cei mici – căci ei sunt sufletul ei iar ea este căsuța lor. La intrare 
principală, pe hol o troiță în miniatură și un ansablu de trei piese unicat bine infipte într-un postament comun de lemn, ne întâmpină cu un singur mesaj: ați pășit în România creștină – țara lui Brâncuși, a mănăstirilor lui Ștefan și a tainicului Ardeal. Trecând prin poarta românității construită de domnul învățător ajungem în antecamera unde mecanica și inventivitatea populară descrise de Creangă se regăsesc în formă și conținut pe pereții respectivei încăperi. Genial! Domnul învățător a găsit o metodă de ai teleporta pe cei mici și cei mari înapoi în timp. Cu sinceritate recunosc că nu am reușit să identific toate obiectele chiar mi-a fost greu să le găsesc utilitate, însă mi-au rămas bine întipărite în minte iar cu cărticica lui Creangă în mână cred că le-aș desluși chiar și rostul. Undeva în stânga, am găsit laboratorul de informatică. O rețea de cinci computere noi așteaptă să fie butonate. Totuși o mică barieră ne frânge entuziasmul. Încă nu sunt conectate la internet. Oare de ce? Sperăm ca primăria și cei responsabili să acționeze rapid pentru a elimina acest inconvenient. Iar dacă internetul nu reprezintă o barieră imposibil de depășit, o tristețe amară apasă sufletul domnului învățător. La anul vor fi doar cinci boboci în clasa întâi, doar cinci! Iar numărul celor mici descrește amețitor. De la începutul anului, la Bursucani, un singur suflet a venit pe lume, părăsindu-ne treisprezece. E dureros, chiar tragic, în acest ritm satul și o dată cu el școala se vor pierde în negura vremii. Există totuși o speranță. Se construiesc case noi la Bursucani! Cei ce investesc cu siguranță îndrăgesc aceste locuri și revin sau vor reveni pentru a se bucura de liniștea și frumusețea acestei zone. Cu mai multă înțelegere și interes din partea autorităților locale se poate atrage un număr mai mare de tineri, chiar pensionari care ar dori să se stabilească la Bălăbănești. În final, totul depinde de noi! Cu cât comuna va fi mai curată, mai eficient administrată, mai primitoare – cu atât vor veni mai mulți. Galațiul a devenit neîncăpător. Oameni ca domnul învățator Balaban sau domnul profesor de istorie Pământ care, cu ambiție, talent, dăruire muncesc și pun suflet pentru promovarea Bălăbăneștiului trebuiesc înțeleși, șusținuți, respectați – căci prin ei ne ajutăm pe noi înșine, prin ei respirăm artă și cultură, impunem respect, existăm ca comunitate.
Epilog: Un număr magic, impunător se așterne tăcut dar adânc în memoria noastră. Domnul învățător Neculaiu și soția domniei sale, Elena, au predat împreună optzeci de ani, la Bursucani. Optzeci de ani, ce cifră grăitoare?! Vorba bunicului meu: ”o zi e mult, dar un an?”, … dar optzeci?… Cu sinceritate, vă mulțumim stimați consăteni.
Atunci când prin parbrizul mașinii vom zări o troiță singuratică străjuind drumul, bălăbăneșteni fiind, ne vom întreba :
– O fi oare opera maestrului Neculai Balaban?
Toți din Bălăbănești îl știu pe Vandam. Are multe pe cap și-n cap. A trecut prin toate. Ultima oara când medicii din Bârlad l-au iscodit de ce-i în spital, el, cu umoru-i caracteristic, i-a lămurit rapid – primarul m-a trimis! Își câștigă existența ca zilier pe la unul, pe la altul – prin sat. Mai face zile și la Primărie, câteva pe lună – pentru ajutor social, se descurcă cum poate. La începutul lui Martie a plantat vreo patru zile puieți de salcâm pe dealuri, spre Pupezeni. Sunt mulți ca el. Muncesc zi de zi pentr-un pol, o masă, un pahar de vin și-un pachet de țigări. Pe ei nu-i vezi cerșind prin gări în București, cu alba neagra în vama Borș sau la furat în Europa. Oamenii aceștia muncesc, iar, atat timp cât își câștigă existența cinstit merită respect indiferent de cum sunt îmbrăcați, de locul ocupat în societate sau de serviciul prestat. Pe lângă faptul că muncesc acești oameni și gândesc.
Balabanesti 
Comentarii recente