Despre ”jumătate”

Pentru că mâine este ziua femeilor mi-am zis să scriu câteva cuvinte despre căutarea ”jumătății”. De ce ghilimele? Pentru că este incorectă această exprimare. Dacă presupun că îmi caut jumătatea înseamnă că nu sunt un om întreg, că îmi lipsește ceva. Ori acest lucru nu este deloc adevărat. Fiecare om este un întreg, nu-i lipseșe nimic, iar ceea ce caută este de fapt un alt om cu care să rezoneze în mod armonios, un alt întreg.

De unde vine problema asta cu jumătatea și cu faptul că oamenii nu se simt întregi decât alături de cineva? Pai zic eu, tot din faptul că oamenii nu se cunosc pe ei însiși și pentru că, lăsați singuri doar cu sinele lor, se simt mai caraghioși și mai stingheri decât în prezența unui străin.

Dacă îți petreci viața căutând jumătăți, jumătăți găsești. Nimeni nu va fi o jumătate perfectă pentru nimeni niciodată pentru că pur și simplu nu există așa ceva. Cred că la nivel de reprezentări mentale s-a folosit ideea asta cu jumătățile pentru a ilustra cât mai bine nevoia de a găsi perfecțiunea. Și uite așa cuiva, probabil unui om plictisit de vreo întrebare de genul – ce cauți? – i-a venit în cap să deseneze două jumătăți de inimă și să zică uite domle asta caut, o jumătate, și-ți desenez ca să înțelegi mai bine. Și năzbâtioșii au luat de bună fază cu desenul și au perpetuat ideea de jumătate.

Consecințele ideii de jumătate au fost și mai nefericite. Așa toată lumea s-a așezat confortabil în fotoliu sau pe canapea și a început să viseze la o jumătate perfectă care ar face așa și așa. Onest vorbind – daca nu ai un picior, sa zicem dreptul, ce faci? Cauți un tip sau o tipă care nu are piciorul stâng? Faci cu persoana aia un întreg? Ajungem la un absurd.

Mai rău, jumătatea capătă iz de perfecțiune. Caut jumătatea perfectă, fără defecte. Ei, nu mai spuneți! Cine a mai pomenit așa o trăsnaie ?! Uneori nu doar defectele pot fi deranjante ci și calitățile. Mai degraba este tolerat un viciat, decât un ascet. Viciatul mai merge la o băuta, mai calcă prin străchini, ascetul nu face nimic din toate astea și te mai și ceartă pentru prostiile pe care le faci sau vrei să le faci. Caut un partener sincer, dar în momentul în care s-a găsit cineva care spune verde-n față cum stă treaba, nu mai e așa fain, era totuși de preferat o jumătate de adevăr, sau o minciună.

Dar cum poate fi jumătate din ceva perfectă? E o contradicție la nivel de interpretare logică.

Și dilema dilemelor – care jumătate? De sus sau de jos? Din stânga sau din dreapta?

Ei bine, dacă există iubirea perfectă, și subliniez dacă – personal am unele îndoieli – aia e totdeauna o ceva care se întâmplă între două ființe întregi care împreună formează un alt întreg care-i conține pe amândoi dar care în acelați timp are un caracter propriu. Și ca să desenez și eu: mulțimea elementelor A plus mulțimea elementelor B reunite formează mulțimea elementelor C care deși conține tot ce e în A și B e totuși distinctă, de aia e și notată cu C :)))).

De ce formează un tot distinct? Pentru că uneori țelurile unui cuplu nu sunt neapărat și țelurile ambilor, dar se fac concesii astfel încât cuplul să dăinuiască și să evolueze. De exemplu, A își propune să își cumpere un telefon nu știu de care, dar cuplul are nevoie de o mașină de spălat nouă pentru că cea veche e făcută praf. A va face concesii și astfel se va cumpara mașina de spălat de care au nevoie amândoi.

Încă ceva și închei articolul – când e vorba de a uni două jumătăți, o să ne mai apară în cale o problemă – problema lipiciului. Obișnuiți cu lucrurile românești sau chinezești nu ne vom bucura multa vreme de un adeziv foarte bun. Dar când un întreg se alătură altui întreg, atunci e vorba despre o adeziune bazată pe voința liberă a fiecăruia, pe discernământ, pe dorința de stabilitate și parteneriat. Iată un întreg puternic și nu unul fisurat sau casabil ca cel al jumătăților.

Pentru Bălăbănești cu drag, Diana – Sorina Bodia, avocat. Și prin mine curge niscaiva sânge de răzeș de la Bălăbănești.