Archive for March 13th, 2011

Umeri de fildeș

Nori negri cutreierau văzduhul de la un capăt la altul al satului. Mirosea a ploaie dar cerul uitase să picure. Avea s-ajungă și-aici. Dac-o vrea Domnul. Numai nu ca la Cruceanu, unde și-o băgat Încornoratu coada! De-o veni, să curgă liniștit, fără piatră și să țină și-o săptămână.

————————————————————————————————————————–

Pășea agale. Pierduse demult bătăliile cu înălțimile. Ocolea tăcut fiecare deal mergând pe cărare, de-al lungul râpilor ce mărgineau colinele. Un țuhal de iută peticit și ros de șoareci pe guler, plin cu mohor și bostani, scârțâia nemilos pe spatele drept al bătrânului. Din când în când schimba umărul transformând sacul într-o desagă pentru a-și odihni mâna-nțepenită. Când durerea-i chinuia spinarea, arunca țuhalul în păișul uscat să-și tragă sufletul.

Umerii răsuflau bucuroși iar minteai fugea aiurea. Se săturaseră și ei de greutăți. Mereu îi apăsa câte ceva. O coghiliță cu două găleți mari de apă, un maldur sănătos de hluji verzi pentru vițica din poiată, un sac cu lut sau cu nisip și câte și mai câte nevoi și griji pe care bieții umeri nu conteneau a le-nfrunta cu stoicism. Mereu cărau câte ceva. Bătrânul nu-i îngăduia deloc. Nevoi și griji erau multe. Umeri? … doar doi!

Tare avea nevoie țărâna de apă. Deasupra pădurii fulgera continuu. Securea de la brâu nu-l îngrijora. Acum doi ani, un neam din Rădești, ce se-ntorcea de la coasă, murise trăsnit. Lui, nici că-i păsa. Frontul îi călise nervii și-i educase frica, Cel de Sus – conștiința. Din când în când, gândurile și grijile îl copleșeau. Uneori foamea, durerea și disperarea de la cotul Donului îl chinuiau. Înstinctul și-o încăpățânare ereditară luptau cu destinul ținându-l în viață. Mare le-a fost mirarea comandanților când s-a prezentat l-a unitate, în Bârlad, călare pe iapă cu pușca-n spinare. Nu le abandonase așa cum au vrut bolșevicii. Agățat de coada patrupedului a trecut Prutul și-a ajuns acasă. Nici seceta de după război nu o pierduse din minte. Culesese două oboroace de păpușoi în acel an, unul ținuse de sămânță. De zeci de ori măturase podul casei și scuturase ciuveiele pentru a mai înjgheba o mămăligă. Mulți au pierit de foame. Alții au plecat în Ardeal sau aiurea găsindu-și sfârșitul în locuri neștiute de cei de-acasă.

Închisoarea, Colectivul, cutremurul ce-i prăvălise casa părintească sau răutatea unor vecini de moșie nu-i îndoiră spatele. Slugoiul muscalilor nu-i umilise umerii și mintea, nici el. L-au trimis din est cu-mproprietărirea și democrația! Asta-i bună! Ca și cum oamenii din sat n-ar fi avut memorie și pământ înainte de-a face el și trepădușii lui ochi pe fața pământului. L-au parașutat rușii și-americanii cu perestroika-n mapă! Și noi, bolnavi de neghiobie, l-am făcut președinte! Parșivă-i istoria!

– Ăsta-i mai rău ca ăla, căci l-o lichidat în Sfânta zi de Crăciun, murmura bătrânul sătul de balivernele de la radio cel sâcâiau seară de seară.

– Torocăiesc ca broaștele pe Lac. Pentru cine? Pentru o șleată de Gurăcască, care așteaptă să le dea?! Să le dea. Să-i sature, dacă are de unde?! Căci apoi o să le ia. Înzecit! Degeaba cumpăr baterii pentru măgăoaie. A ajuns conducător de țară și de „front național” un pezevenghi!… filozofa el forfecând un pai în colțul gurii.

Acum stătea mult mai bine. Încă nu bătea vântul prin coșar. Iar dacă cerul se-nduioșa de soarta lui, ar fi avut de toate și la anul.

Porni din nou la drum cu sacu-n spinare. Orătăniile îl așteptau în bătătura. Pasul calculat urmărea conturul potecii. Ar fi dorit s-ajungă acasă înainte să-nceap-a turna. Acum numai s-o aducă Domnul căci o găsi vreun adăpost în cale.

– De nu ne-ar ocoli ar crește și la noi boaba …își spuse bătrânul.

Sus în deal, în capăt de vie, o colibă solitară tremura din țâțâni în bătaia vântului. Nu era trecut de zece ceasuri și o negură ciudată, înfricoșătoare, învăluia pădurea. Dâre de foc brazdau necontenit văzduhul. Trosnea cerul din încheieturi!

– Nu-i a bună! E prea mare zăpușeala. Hăramurile or să rupă pripoanele. Când intră spaima-n ele în fundul râpii le găsești.

Măsură din priviri poteca ce ducea spre fântâna lui Sandu până sus în capătul huidiței. Asfaltul era prea departe. Se-ntoarse și privi cu dispreț coasta lui Nătreț. O detesta. De câțiva ani nu se mai suportau. Pe culme era coliba. Dac-o mai fi acolo! Un nechezat de cal îi lumină mintea. Pădurea înspăimântată fremăta dureros. Hotărât, aruncă desaga sub un măcieș și urcă pe coasta să se adăpostească. Picături mari de apă îi spălau fața răcorindu-l. Umerii drepți înfruntau vântul și ploaia. Grăbi pasul însă nu pentru mult timp căci inima-i zvârcolea în piept. Se opri. Apoi înlemni ignorând totul. Cerul, mugetul vacilor, ropotul stropilor…totul.

Cu mâinile împreunate la spate mătura cu privirea covorul de iarbă. Jos totul era în extaz. Nici urmă de grijă, nici gând de necaz. Doar dans și speranță.

O păpădie cheală privea cu gelozie cum firul și cu stropul valsau, în armonie / Doi fragi, patați de sânge cu umbreluțe verzi, zburdau lovind pământul cu patos și dispreț / Canale mici de apă se strecurau grabite, s-adune praful aspru ce necăjea paișul / Și-o ceață parfumată acoperi imașul, ca ochiul să nu vadă cum plânge greierașul.

Îmbărbătat de lumea magică a lui Nătreț bătrânul prinse curaj și urcă dealul. Ud pân la piele, se strecură în colibă. Cerul ardea. Sf. Ilie îl încolțea pe Aghiuță pe cerul Bălăbăneștilor. Biciul sfârteca văzduhul de la un capăt la altul.  Cu greu reușise să mai învingă coasta păcătoasă. Inima îl necăjea. Trăznea și tuna ca pe front. În deal de Gostat un fir gros de lumină uni Cerul cu Pământul. Secunde bune de liniște, apoi se prăvăli văzduhul. În gura colibei omul îngenunche cu privirea spre răsărit. Buzele murmurau o rugăciune.

Epilog. Asfaltul lucea. Bătrânul cu sacu-n spinare deschise poarta, traversă ograda și propti desaga pe niște scânduri sub streașina grajdului. În curte băltea apa. Umerii erau înțepeniți de frig și durere. Îi ignoră. Crăpă un bostan la godaci, strecură un ghem de mohor și hlujani în iesle, la vițică și porni spre chiler să se schimbe. Într-o balie de lemn, întinsă pe două scăunele, o bătrână plimba un calup de săpun mare cât un fier de călcat pe un lăghicer.

– Am crezut că nu m-ai vii! Schimbăți cămeșa, că ești leoarcă! Cică la Bălășești o trăznit de-o ars saivanele!

– Carevasăzică acolo s-o ascuns Tartoru! … spuse el, zâmbind, s-audă și nepoții.

Notă: măgăoaie – în cazul de față aparat radio
țuhál, țuháli, s.m. (reg.) – sac mare pentru boabe de porumb – sursă D.E.X
coghiliță – corect. cobiliță, cobilițe, s. f. – bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se poartă pe umeri și servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. – sursă D.E.X.
oboroc – oboroc õáce n. înv. 1) Recipient cilindric larg la gură, făcut, de obicei, din coajă de tei, servind la păstrarea și la transportarea cerealelor. 2) Conținut al unui asemenea recipient. 3) Unitate de măsură a capacității folosită, de regulă, pentru cereale. – sursă D.E.X.


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
March 2011
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031