Archive for the 'Povești din Bălăbănești' Category



Vandam și Păcală – variantă locală

Nu-l provocați pe Vandam! Respectați-l!Toți din Bălăbănești îl știu pe Vandam. Are multe pe cap și-n cap. A trecut prin toate. Ultima oara când medicii din Bârlad l-au iscodit de ce-i în spital, el, cu umoru-i caracteristic, i-a lămurit rapid – primarul m-a trimis! Își câștigă existența ca zilier pe la unul, pe la altul – prin sat. Mai face zile și la Primărie, câteva pe lună – pentru ajutor social, se descurcă cum poate. La începutul lui Martie a plantat vreo patru zile puieți de salcâm pe dealuri, spre Pupezeni. Sunt mulți ca el. Muncesc zi de zi pentr-un pol, o masă, un pahar de vin și-un pachet de țigări. Pe ei nu-i vezi cerșind prin gări în București, cu alba neagra în vama Borș sau la furat în Europa. Oamenii aceștia muncesc, iar, atat timp cât își câștigă existența cinstit merită respect indiferent de cum sunt îmbrăcați, de locul ocupat în societate sau de serviciul prestat. Pe lângă faptul că muncesc acești oameni și gândesc.
Mai jos vă prezint o scurta istorioară în care eroul principal este “vedeta locală” – Vandam.
În ziua cu pricina muncise la un consătean, de dimineață până seara, la împrăștiat vălătucii de la o casa veche pe jumătate demolată. O ușă de interior îi căzuse cu tronc și a întrebat proprietarul dacă poate s-o ducă acasă. Bucuros că scapă de vechitură proprietarul i-a dăruit-o. Pe seară ploua mărut. Își primi plata și cu ușa, când în spate, când pe cap – porni spre casa. Nu făcu cincizeci de pași și un domn „navetist” îmbracat în echipament de serviciu îl apostrofă sarcastic, râzând zgomotos:
– Da unde-ai plecat cu ușa-n spate, măi Păcală? ….
Răspusul veni instantaneu și neașteptat:
– Domnule, dacă vrei să vorbești cu mine – bate întâi la ușă!

Povestea morilor de vânt

Au existat două mori de vânt în Bălăbănești, una a fost a lui Iordache Maxim iar cealaltă a lui Iancu Maxim, ambele au fost amplasate pe coama dealului, în spatele fabricii de vin și oțet. Sătenii care își amintesc de cele două mori spun că acestea ar fi fost construite de cei doi meșteri. Nu cunoaștem exact dacă au fost proiectate de frații Maxim sau dacă morile au fost realizate după anumite schițe, însă, cu certitudine putem afirma că cele două mori au existat și funcționat la noi în sat. Una dintre cele mai în vârsta persoane din Bălăbănești (Butunoi Maria – 85 de ani) își amintește că pe vremea secetei din anul 1947, de Sfântul Petru și Pavel a măcinat orz la moara lui Iordache Maxim pentru a-și îngropa bunica (Ileana Tercu originară din Pupezeni).
Schelet moara de vânt Moara lui Iordache Maxim era amplasată pe o talpă de lemn circulară de 25-30 cm înălțime. Un lanț metalic asigura rotirea morii pe talpă în funcție de vânt. Două pietre identice, mari – în jur de 120 de cm în diametru dispuse orizontal înconjurate fiecare pe margini cu două cercuri metalice transformau boabele de porumb sau orz în făină. Deasupra celor două pietre ce aveau în centru câte un orificiu de 15-20 de cm era amplasat un coș pentru cereale. Două roți mari din lemn poziționate vertical antrenau prin intermediul unui alt mecanism de roți amplasat orizontal cele două pietre. Când nu erau clienți, câteva frânghii zdravene ancorau cele două roți de lemn din interiorul morii astfel încât cele patru pale (aripi) propulsoare se opuneau cu success forței vântului. Odată cu apariția morilor de foc (în Bălăbănești era cunoscută la acea vreme moara lui Nelu Codreanu), care funcționau cu păcură și motorină, clienții s-au rărit iar bătrânele mori de vânt deveniseră locul de joacă al nepoților lui Iordache Maxim și a prietenilor lor din sat.
Moara lui Iordache Maxim a fost transportată pe timpul comunismului de autorități la Galați fiind remontată în parcul CFR. Era încă în stare funcțională când a fost reamplasată. Moara a existat în parc o perioadă bună de timp până într-o zi când niște băieți ”deștepți” i-au dat foc. Cea de-a doua moară, a lui Iancu Maxim s-a deteriorat, fiind apoi dezmembrată.
Unul dintre cele mai interesante și ambițioase proiecte ale domnului profesor Neculai Pamânt constă în amplasarea unei mori de vânt tradiționale, sus – lângă casa de apă la intrarea în satul Bălăbănești dinspre Galați (vom reveni cu mai multe detalii).

Notă: foto credit Nebunelea Sorin – Primăria Bălăbănești

Salcâmul

Era toamnă târzie. Vreascuri nu avea în bătătură. Cioatele din vecinătatea curăturii erau demult cenușă. Anul trecut, alături de ceilalți consăteni, adunase timp de trei săptămâni uscătură în pădure. Făcuse  două grămezi de lemne, stivuite cu cap, ce-ți furau ochii. Din păcate nu apucase să transporte decât o căruță acasă, restul fuseseră “confiscate” de vecini. Era diferit de ei, era particular, trebuia să plătească. Nu era prima dată.
În urmă cu doi ani, nu avusese parte nici de paiele de grâu strânse cu grijă pe tarlaua mărginită de drumul spre Pupezeni. Muncise o săptămână cu furca și grebla iar când a venit vremea să le care-n ogradă un “trecător rătăcit” le-a dat foc. Au ars toate, până la ultimul porcan. Luase foc și miriștea. Noroc că mai erau oameni în sat. Alarmat de fumul de peste deal, un tractorist cu capul pe umeri a venit repede și a tras câteva brazde pentru a împiedica focul să se extindă – atlfel cine știe, iar ar fi ajuns după gratii. Nu era toamnă să nu apară câte-un necaz.
Dacă nu-l înșela memoria acum vreo patru ani nu-i încăpuseră toți sacii cu poamă în căruță. Pândacii au observat și s-au strecurat în toiul nopții în vie aghesmuindu-i recolta de struguri cu gaz lampant. A doua zi, dimineața,  particularul încărcă căruța cu sacii rămași peste noapte în câmp și porni să livreze cota MAT-ului din localitate. Mirosul proaspăt de strugurii îl ademeni. Gustă un ciorchine de condiră și-ncremeni cu boabele-ntre dinți și biciul în mână ca un pescar cu luleaua-n gură pierdut în luciul apei. Fusese dărâmat. În genunchi adunase noha boabă cu boabă. Oboseala și lipsa de anticipație l-au costat scump. Jumătate din munca lui pe-un an, în vie, plecase pe apa sâmbetei. Statul nu l-a ietat, și-a luat tainul și-n acel an. În cele din urmă, s-a împăcat cu gândul judecând la rece că putea fi mai rău. Ar fi compromis întreaga producție a fabricii urmând să fie din nou acuzat. Mulțumi Domnului, că nu l-a abandonat. Gândurile și pățaniile nu-i dădeau pace. Se simțea mereu iscodit.
An de an, cultiva pepeni. Avea noroc la harbuji. Când tărtăcuțele căpătau grandoare apărea și coliba de paie sus pe deal, în capătul bostănăriei. Cum pleca la târg la Bârlad, cum era vizitat. De câteva ori, hoții, “cumsecade” fiind, în trecerea lor aprindeau și coliba. Parcă le vedeai rânjetul satisfacut, schimonosit în văpaia flacărilor. Pentru ei acest gest reprezenta finalitatea bărbătească a unui act de eroism, în realitate erau doar excremente de ură și invidie însămânțate de mai marii Colectivului în mintea lor.
Avea nevoie disperată de lemne. Cu iarna la Bălăbănești nu te puteai juca. Era lungă, cu multă zăpadă și geruri cumplite. Ianuarie împodobea poiata cu țurțuri lungi ca niște lăncii transparente ce se topeau tocmai pe la sfârșitul lui Aprilie când bătălia cu soarele era definitiv pierdută. Trebuia să sacrifice câțiva copaci ce-i împrejmuiau curătura. Era o hotărâre greu de luat. Cunoștea toți copacii, crescuse odată cu el iar respectul era reciproc. Ar fi putut să taie din curte salcâmi bătrâni, uriași cu vârfurile uscate de vreme, dar nu-și îngăduia această extravaganță, căci erau pentru pod la biserică sau reprezentau ultima lui scăpare când nu mai putea să iasă cu căruța pe poartă din cauza zăpezii. Un colț de curăturăSperanța îi era tot aici. Făcu turul curăturii cu toporul în mână de câteva ori. Trebuia să taie ceva dar nu era hotărât. De tei nu se putea atinge, erau acolo de pe vremea mămucăi. De nuci nu se îndura căci erau văratici și făceau gogi mari, ușor de crăpat. Cireșul și cornul erau unici, nu avea alții, erau copacii preferați ai nepoților, cum să-i taie! Mai rămăseseră salcâmii. Ținea la ei ca la ochii din cap, dar trebuia să treacă iarna sau măcar Ianuarie când gerul era zeu peste sat. Până-n Crăciun se mai descurca cu vița de vie uscată ce fusese depozitată în arie. În sfârșit se hotărâ. Un salcâm falnic nu departe de poteca ce ducea la baltă era numai bun pentru a înjgheba o cărucioară cu lemne. În nici un ceas salcâmul uriaș a fost culcat la pământ. Uitându-se la golul lăsat în gard de salcâmul doborât îl cuprinse regretul, apoi, se consolă gândindu-se că cei doi puieți rămași în picioare lângă rădăcină imensă îl vor înlocui. Adună cu răbdare fiecare crenguță, apoi surcelele și coaja din jurul rădăcinei. Nimic nu trebuia irosit.
Soarele era sus. Frigul se instala treptat. Strecură iute câțiva bostani printre lemne, apoi aruncă niște hluji încă verzi deasupra vreascurilor – pentru vițel, legă strâns cu o funie încărcătura în jurul pomostinei și porni spre sat cu cărucioara ochi. Intră pe huidiță, însă nu apucă să ajungă la asfalt, căci gardianul colhozului îl întâmpină pe un ton acuzator, ușor sacadat:
– Dar salcâmul de unde l-ai furat ?
– Păi măi Mihai nu l-am furat, l-am tăiat de la mine, din săși – de la curătură. Răspunsul veni ca o loviturâ de ciocan. Nu se aștepta să-i fie pusă la îndoială constatarea.
– E din curătură ?!!! Hai și-mi arată cioata! zise, zâmbind sarcastic, sigur pe el că “hoțul” nu mai are scăpare. Particularul nu se lăsă intimidat de vorba lungă, lălăită a gardianului și-i răspunse curajos:
– Apoi du-te singur, căci cioata se vede din cărare, …doar n-ai vrea să te țin de mână ca pe un plod!!
Epilog: În decembrie 1989 comunismul a căzut, venise ceasul libertății. Hrăpăreți de fire, colectiviștii și-au împărțit terenurile, vitele și grajdurile. Fiecare a plecat din Colectiv cu ceva acasă. Particularul nu a primit nimic, doar și-a recăpătat o parte din terenurile luate abuziv – refuzând cu încăpățânare să fie împroprietărit de Iliescu – căci niciodată nu și-a cedat terenurile Colectivului. Mai mult, știa prea bine că comunismul nu va dispărea odată cu uciderea lui Ceaușescu. Rămase totuși nedumerit, chiar revoltat. Nu înțelegea de ce a trebuit să fie împușcat în Sfânta Zi de Crăciun??!!

Notă:
săși /corect seci – reg./- pădurice rămasă dintr-o pădure mai mare, în cazul de față era o fâșie de teren ce delimita două proprietăți, pe care creșteau sălbatic diferiți arbuști și copaci
pomostină /reg./ – parte a carului sau a căruței formate din mai multe scânduri alăturate, care alcătuiesc platforma de jos a vehiculului (sursă def. DEX)

Nebunul

O bască cenușie îi acoperea părul alb, lung prins în coc. Însoțit de animale, cu o bâtă lungă de salcâm și-o pereche de ciobote peticite colinda dealurile și văile din Bălăbănești – de la Valea Recii, traversa Hraina, spre Valea Hobanei până sus în miriște la Gostat. Își ducea traiul într-o casă în paragină, ce fusese transformată cu timpul în adăpost de vite, acoperită cu tablă zincată năpădită de rugină . Avea o gradină imensă cultivată cu porumb, străjuită de salcâmi fioroși în care se pripășeau guguștiucii speriați de prăștiile plozilor din mahala. Undeva în dreapta casei de-a lungul huidiței creșteau întâmplător tufe frumoase de leuștean ce făceau cu ochiul gospodinelor de la stradă. În spatele casei, într-un chiler cu peretele de lut măcinat de vreme, căteva poloboace uscate de soarele nemilos adăposteau recolta de știuleți. Toamna târziu aduna hlujii din curte, îi legă cu iarbă lungă de baltă în malduri și-i stivuia în două glugi într-un colț de ogradă. Câte-un bostan rătăcit prin tarlaua de porumb se rostogolea iute sub glugi pentru a scapă de primul îngheț. Când iarna era lungă mai cumpară nătreț ca să iasă cu toate hăramurile în primăvară. Să fi avut vreo douăsprezece capete cu buhai cu tot.
Buhaiul era imperial! Avea o țeastă împodobită cu două coarne simetrice, un grumaz gros și-un trup imens acoperit cu o blană neagră enigmatică. Mergea, când amenințător când plictisit, în fruntea turmei călăuzind-o spre văile, bălțile și colinele din împrejurimi. Era mâna dreaptă a moșului.
Moș Costică era cunoscut în sat. Lumea îi spunea Nebunul dar omul era mai sănătos decât mulți alți consăteni. Avea rânduialala lui, nu deranja – trăia într-o perfectă armonie cu mama natură. Soarele îi era ceas, căldura animalelor – sobă pe timp de iarnă, iar laptele și mălaiul hrana de zi cu zi. Lumea nu-l înțelegea, dar nici el nu-i pricepea “progresele”. “Nebunul” întreba cu privirea cerul despre vreme nu asculta radioul. Asta-i bună, cum să-l asculte dacă nu avea nici radiou, nici electricitate! Păsările în pădure îi vrăjeau urechile, căprioarele pe dealuri îi urmau turma, vizuinile vulpilor îi stârneau curiozitatea nu avea el timp pentru Ceaușescu și conferințele lui. Era un om liber, societatea și colectivul nu i se potrivea căci era diferit ; era catalogat nebun.
Fântâna lui moș MănlacheCum să strici florea Colhozului admițând un nebun în organizație? – argumentau mai marii locului, după verificările de rigoare din sanatoriu! De dragul vacilor nu a intrat când era sănătos, dacă o fi fost vreodată – șușoteau alții! Nebunul însă își are legea lui – își spunea zâmbind moș Costică dirijându-și cu măiestrie turma spre ochiurile cu iarbă verde ascunse prin râpi de dinții neiertători ai turmele de oi. Și totuși, perfidul Colectiv nu-l ierta. Particular fiind, printre puținii din sat, trebuia să-și achite înzecit dările la stat. Îi mai amenința cu măciuca de corn ascunsă prin poiată dar de scăpat tot nu scăpa. Până la urmă se obișnuise, el le creștea în legea lui – ei, cu legea lor, veneau și-i înjumătățeau turma .
Câte are, tovarășe, acum? … Raportori erau peste tot.

Epilog: Întâi s-a dus Colectivul, apoi ne-a părăsit și moș Costică. Salcâmii ce-i înconjurau gradina au fost arși demult, casa ce-i adăpostea cireada a fost distrusă, vitele au fost împărțite între neamuri, a rămas doar fântâna de la capătul huidiței construită de tatăl său ce-i poartă astăzi numele – fântâna de la Mănlache.

Notă:

Maldur(i) – reg., corect maldăr – grămadă de tulpini de plante secerate
Huidiță – reg., corect hudiță – ulicioară îngustă care servește drept trecere de pe un drum pe altul
Hluj – reg., corect hlujan(hlujeni) – cocean de porumb (după ce s-au cules știuleții)
Nătreț – reg., corect nutreț – hrană pentru animale
Chiler – reg., încăpere mică la aflată în dosul caselor țărănești folosit drept camară sau spațiu de locuit
Hăramuri – reg., corect haramuri – vite slabe, mârțoage, gloabe

La ciuperci

La ciuperci - spre valea ReciiEra abia ora trei dimineața. Mergi ? – se auzi șușotind un glas blând la capul lui. Da, răspunse indecis nepotul. Păi atunci hai! Hai! – că le culeg mocanii și mergem degeaba. Greu. Tare greu. Trebuia să se trezească.
Bătrânul era demult în picioare. Se trezea fără ceas. Nu știu cum reușea! Parcă mai acum cinci minute se băgase sub plapuma grea, umplută cu lână de oaie, nu înainte de a-și face rugăciunea de seară și numărul complet de mătănii. Era credincios. Avea o datorie față de Cel de Sus. Micuța cărticică de rugăciuni ce-o purtase cu el pe front îi salvase viața. Deși nu o mai avea – le memorase pe toate. Era ferm convins că doar prin credință poate ajunge la bunul Dumnezeu. Purta pe cap o căciulă maronie din blană de miel roasă pe mărgini. O maletă cu gât lung ș-un pulover de lână aspră îi acoperea corpul încă atletic. La mijloc, brâul alb înfășurat strâns îi proteja spatele. Pantalonii de stofă groasă ce-i intrau în ciobote stăteau prinși în jurul brâului cu o curea veche, lată. Între curea și brâu în partea dreaptă stătea ascunsă sub boandă o secure mică cu muchea tocită și coadă luciosă. Nu pleca la drum fără secure, trebuia să fie pregătit căci nu știa ce îi iese în cale. Echipați cu două traiste încăpătoare, într-o liniște deplină părăsiră curtea. Mergeau amândoi tăcuți până la huidiță ca nu cumva să trezească câinii oamenilor din sat. Abandonară asfaltul ce șerpuia indecis printre gospodăriile delenilor și intrară pe poteca bătătorită de pașii cărăușilor de apă. O apucară spre fântâna din spatele grădinii lui moș Mănlache, trecură râpa și de acolo în împărăția ciupercilor – pe dealuri spre liziera pădurii. Era o dimineață magică, vântul nu adia deloc. Aerul curat, proaspăt după ploaia scurtă de la miezul nopții te înviora. Nu era frig. Cizmele de cauciuc scârțâiau zgomotos pe covorul amestecat de rouă și picături de ploaie. Cerul era împănat de sclipici. Luna părea plină. Vedeai totul împrejur. Primăvara, nemulțumită de sosirea verii, privea iscoditor albastrul cerului în căutarea unui crâmpei de nor sau a unei pale de vânt. Era disperată, dorea cu îndârjire o păsuire – a treizeci și doua zi a lunii Mai. Mergeau la distanță de câteva prăjini bune unul de altul cu privirile aruncate la întâmplare spre posibile insulițe albe ascunse adânc în pătura de iarbă verde. De obicei cunoșteau locurile unde apăreau gingașele umbreluțe de culoarea laptelui. De multe ori însă le găseau unde te așteptai mai puțin, pitite după smocuri de iarbă înaltă sau protejate temeinic de câte-un scaiete uscat, nemilos. Pe măsură ce urcau și coborau dealurile spre valea Recii, zeci de pălărioare de diferite mărimi se așezau cuminți una lângă alta în sacoșile neîncăpatoare ale celor doi căutători. Era o plăcere să vii după ploaie. Recolta era proaspătă și din abundență. Mai sprinten și cu mai multă șansă băiatul și-a umplut sacoșa. Apoi își scoase flaneaua, îi înnodă cu tărie mâinicile în jurul gulerului continuând cu încăpățânare căutările. Erau momente magice. Pur și simplu nepotul alerga de pe-o coamă de deal pe alta în căutarea nobilelor pălării. Erau și dezamăgiri. Nu de puține ori bureți mari, urât mirositori îl derutau irosindu-i energia. Chibzuit, bunicul avea rânduiala lui, cunoștea  după ”semne” tablele de ciuperci și locurile lor preferate. Un vechi măcieș singuratic, o scobitură în deal, o coastă mai abruptă, un petic de iarbă mai întunecat se dovedeau a fi locuri unde ciupercile se ascundeau de razele nemiloase ale soarelui, nu însă și de mâna aspră a bătrânului.
Era o binecuvântare să vezi soarele răsărind deasupra pădurii. Odată cu ivirea zorilor, o luară la pas înapoi spre casă  de-a lungul văii străbătută de un pârâu cuminte spre fântâna ce-i aștepta cu apă rece și gustoasă. Împovărați, urcau gâfâind spre izvorul ascuns în tubul de beton de la mijlocul dealului. Ajunși la fântână nepotul prinse găleata de metal ce atârna de lanțul legat de cumpăna strâmbă ; ajutându-se de corp, o împinse în jos privind cum căldarea se scufunda zgomotos în apa jucăușă. Apoi, cu ceva greutate o trase la suprafață. O înclină în așa fel încât să poată sorbi lichidul miraculous. Fântâna lui moș Manlache, avea o apă apreciată de sătenii din preajmă, foarte bună pentru spălat covoare sau rufe și fiert păsări bătrâne sau fasole veche. Se lumina. Cu sufletul tras, bătrânul o apucă pe cărare la deal, spre huidiță. Băiatul se urni din loc urmându-l tacit. Treabuiau să intre pe poartă înainte de a-și da oamenii vacile la cireadă.
Epilog: În Bălăbănești mersul după ciuperci era un fel de obișnuiță pentru copiii ce-și petreceau vacanțele la bunici, la țară și pentru cei cărora le plăceau ciupercile și mersul pe jos. Era chiar și o mică competiție între căutători. De obicei ciupercile se coceau pe plită cu puțină sare până ce se umpleau cu o zeamă deosebit de gustoasă. De asemeni bălăbăneștenii găteau mâncăruri de ciuperci respectând calendarul bisericesc: duminica – pui cu smântână și ciuperci, miercurea și vinerea – ciuperci fierte  cu usturoi verde, sau urzici fierte cu orez și ciuperci. Ciupercile erau și o sursă de venit, de multe ori căutătorii mai perseverenți mergeau cu ciupercile la târg, la Bârlad iar cu banii obținuți cumpărau ulei, zahăr sau pâine.

Crăciun Fericit Tuturor!

Semnificația religioasă a Crăciunului este nașterea Mântuitorului Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu trimis printre pământeni să-i călăuzească spre adevăratul sens al valorilor spirituale – credință, bunătate, întrajutorare, înțelegere, suferință, iertare, sacrificiu. Venirea Mântuitorului pe Pământ reprezintă ghidul de îndreptare și perfecționare a ființei umane. Nașterea Fiului Domnului clarifică geneza speciei umane și rolul omului în univers, separă definitiv tandemul spirit-materie redefinind concomitent ecuația dualismul universal bine-rău. Mesajul nașterii Fiului lui Dumnezeu este elocvent – numai prin Credință ne putem curăța de păcatele lumești și tinde spre lumină.
—————————————————————————————————————————
În fiecare an în comuna Bălăbănești cu o săptămână înainte de Nașterea Mântuitorului încep pregătirile pentru sarbătorile de iarna. Este săptămâna în care, conform tradiției, se sacrifică godacii din gospodării, se prepară cârnații și toba, se gătesc mâncăruri tradiționale: sărmăluțe în foi de viță sau de varză, cozonaci, răcituri, turte și mai nou salata de boef.  Sacrificarea porcului - tradiție ce încă se păstrează la BălăbăneștiColindele care încă se mai fac auzite pe ulițele satului, brăduții frumos împodobiți în straie de sărbătoare, mirosurile de cozonac proaspăt și aromele de turte sfințite compun an de an o atmosferă de basm în Bălăbănești. Sperăm de Crăciun să-și facă apariția și prima ninsoare mai consistentă.
Crăciunul este o sărbătoare de familie. Cei mici sunt foarte nerăbdători deoarece Moșul vine încărcat de cadouri. Pentru toți copii din Bălăbănești, Crăciunul ar trebui să fie o sărbătoare magică cu luminițe strălucitoare, cu dulciuri și jucării, o zi când multe din dorințele lor ar trebui să se îndeplinească. Din păcate există foarte multe casuțe unde moșul nu-și va face apariția nici anul acesta. Trist dar adevărat, există micuți care nu vor simți bunătatea moșului, unii din ei nici măcar nu știu că existentă. De Crăciun ar trebui să ne gândim și la ei. Tu și familia ta puteți aduce un pic de bucurie și zâmbetul pe buze consătenilor tăi. Lori BarronUn cozonac, o farfurie cu turte, un kilogram de carne de porc proaspătă, o pâine, un pic de brânză, chiar un mic cadou dacă poți, însoțite de gânduri și vorbe frumoase pot fi pentru tine un început perfect al sărbătoririi nașterii Mântuitorului Isus Cristos. Crăciunul este ziua când îți poți recâștiga prietenii pierduți, ajuta vecinul aflat în suferință, când tu trebuie te comporți ca un adevărat creștin. Să nu uităm, de Crăciun ar trebui în primul rând să dăruim. Să nu percepem această miraculoasă zi ca una în care doar primim cadouri.
Epilog: Deschideți porțile, încurajați copii să vină cu colinda. Pentru cei interesați am identificat trei mănastiri (Adam, Grăjdeni, Bujoreni) pe o rază de patruzeci-cincizeci de km în apropierea comunei Bălăbănești care se pot vizita pe perioada sărbătorilor de iarnă.

Mănăstirea Adam

Conform tradițiilor locale, prima așezare monahală datează la Adam de la sfarșitul veacului al XVI-lea, când un călugăr venit pe aceste locuri i-a propus ciobanului ce stăpânea peste codrii ținutului să întemeieze un schit de sihastri. Ciobanul nu numai ca nu a ezitat a-i împlini dorința, dar el însuși a devenit monah, ajutând la ridicarea unei bisericuțe din lemn cu hramul „Tuturor Sfinților” și a câtorva chilii în jurul ei, unde s-au adunat, înca de pe la 1595, călugări din mai multe parți. Cu siguranță, ei au căutat nu numai liniștea și însingurarea codrilor pustii, ci și apropierea de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de aici, disparută în timpul unei invazii păgâne devastatoare și găsită, dumnezeiește, într-un stejar din grădina mănăstirii, după plecarea prigonitorilor.
Prima biserică din piatră și cărămidă a fost ridicată și sfințită la mijlocul secolului al XVl1-lea, în timpul domnilor moldoveni Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan și sub păstorirea episcopului Anastasie al Romanului, pe moșia serdarului Adam Movilă, de la care s-a păstrat și numele mănăstirii. Bucurându-se de numeroase danii și de un sprijin constant al boierilor locului, mănăstirea cunoaște, în timp, o perioada de propășire. Aici este menționată, chiar, o modestă școală românească, singura dintr-o zonă destul de depărtată de marile lavre cărturărești ale monarhismului nostru.
Continuare: http://www.biserici.org/index.php?menu=BIGL&code=107&criteria=&quick=&order=C.NAME

 Mănăstirea Grăjdeni

Mănăstirea Grajdeni este situată în comuna Fruntișeni, în partea sudică a județului Vaslui, la circa 15 km de municipiul Bârlad. Este atribuită dupa tradiția orală domnitorului Petru Rareș, în semn de recunoștință că Bunul Dumnezeu aici i-a descoperit ca va fi noul domn al Moldovei. Atunci s-a construit o biserică din lemn cu material luat din pădure, care apoi a fost transformată în schit de călugări.
A cunoscut o perioadă de liniște și înflorire până în anul 1711, când în urma razboiului ruso-turc, domnitorul Moldovei – Dimitrie Cantemir aliat cu rușii a fost nevoit să părăsească țara și să se refugieze la Țarul Petru cel Mare. Nemaifiind cine să o apere, tătarii s-au napustit asupra Moldovei de Jos, au prădat și au ars tot ce au întâlnit în cale. Continuare: http://www.grajdeni-monastery.com/
Se poate ajunge din Bălăbănești continuând pe drumul principal spre comuna Grivița iar în satul Trestiana în dreptul curbei strânse din localitate ce duce spre Bârlad există indicator spre mănăstirea Grăjdeni.

Mănăstirea Bujoreni

Nu departe de orașul Bârlad, în comuna Zorleni se află mănăstirea Bujoreni cunoscută de localnici și sub numele de mănăstirea Măgaru. Pentru a putea vizita aceasta mănăstire în inima pădurii în frumoasa poiana a Bujorenilor, se poate folosi orice mijloc de transport. Folosind drumul județean Bârlad-Zorleni-Murgeni-Falciu, la ieșirea din satul Popeni, în vârful dealului unde este postat “Releul TV” la punctul numit Căprioara, un indicator arată spre dreapta în pădure pe un drum forestier pietruit și bine întreținut, de 5 km lungime, care duce direct în incinta mănăstirii, acolo fiind și capăt de drum.
Se poate ajunge și cu trenul pe calea ferată oprind la stația Horga, iar de acolo 5-6 km de străbătut pe jos.
Continuare:  http://www.studentie.ro/MANASTIREA_BUJORENI-a1102-214485249.html
Foto credit: Lori Barron

Echipa Xpress Bălăbănești vă dorește
Crăciun Fericit Tuturor!

De pază, noaptea la păpușoi

La începutul sec. al XIX-lea lupii stăpâneau pădurile din Bălăbănești. Iarna, ajungeau până în sat la porțile oamenilor, săreau gardurile de nuiele împletite și făceau ravagii în turmele micilor gospodării. La asfințintul soarelui, bovinele care nu se întorceau acasă de la pășunat deveneau victime sigure ale temuților prădători – de multe ori auzeai mugetul sfâșietor al bietelor patrupede pătrunse de colții nemiloși ai haitei înfometate. Când iarna era grea, și omul era în pericol! Căruțașii prinși în toiul nopții pe drumuri, între sate, plăteau tribut îndrăznelii lor.
Anii s-au scurs, iar nașul turmelor de oi, al cirezilor de vaci și al lacomelor cabaline și-a abandonat teritoriul. Noul învingător, mistrețul și-a instalat domnia în codrii Tutovei și în lanurile de porumb ale sătenilor. Odată cu ei o noua tradiție apărea pe aceste meleaguri – paza de noapte la păpușoi. Alarma generală în sat se declanșa imediat ce sătenii înregistrau primele pagube.
————————————————————————————————————————–
În vale - lanul de porumb -- pe deal, în pădure - mistrețiiBătrâna toamnă se instala treptat pe dealurile Tutovei. Pe cărare, pe lângă vie, mirosul de nuc sfințit și condiră parfumată te îmbiiau la somn. Vântul adia ușor prin părul răsfirat al cochetelor păpuși ce decorau tarlaua de porumb. Era târziu, era deja întuneric. Profesorul își începea tura de noapte. Înarmat cu echipamentul de pază (fes, pufoaică, ciobote, oghele, lanternă, tun-pușcoi cu carbid, corn și baltag) mergea agale pe conturul lanului jucându-se ca un copil cu lumina lanternei printre rândurile paralele cu firul apei. Totul părea intact, nici o urmă de copită în pământul nisipos, nici un foșnet ciudat, nici un lătrat nervos al vechiului său prieten Boanță. Fluieră scurt pentru a-și saluta partenerul ce era priponit strategic pe malul râpei. Un lătrat vesel se auzi la nici o sută de pași. Avea în buzunarul adânc de la pufoaică un calup de mămăligă și oasele de la puiul de duminică. De data asta nu uitase să le aducă cu el. În dreptul izvorului o luă la stânga spre vechiul său partener. În zece minute ajunse în dreptul lui. Amicul său țopăia fericit, mirosise deja suplimentul. De multe ori, primea și desert un biscuit, câte doi struguri de poamă neagră dulce sau jumătate de bostan. Își salută prietenul scărpinându-l zdravăn sub zgarda de la gât, și porni mai departe. În sfârșit a ajuns la colibă. Dezveli de sub paie, pătura, furca, și aparatul Gloria ce îi ținea companie noapte de noapte. Jurnalul de noapte anunța o noua invazie a minerilor în București. Plictisit să audă noutăți despre Cozma și ortacii lui se sprijini de stâlpul colibii și își aprinse un carpați așteptând rubrica de sport. Pufăia uitându-se la luminițele de pe cerul senin ce alergau printre stele. Cu siguranță deasupra tarlalei e un coridor de zbor își zise zâmbind . Adesea se trezea vorbind cu el însuși. Era singur, era noapte, era aproape de pădure. Dacă nu au venit până acum sigur vor da atacul dimineață înainte de răsăritul soarelui. Se întinse pe pătura prăfuită de fânul proaspăt ca să ațipească. Adormi rapid, nu înainte de a arunca pe gât ultima picătură de vin nou, roșu. Dormea iepurește cu urechile ciulite pregatit să sară în sus la primul avertisment lansat de Boanță.  Boanță, partenerul de nădejde al ProfesoruluiAvea încredere în el, îl crescuse de mic și niciodată nu latră fără motiv. După atâțea ani de pază, făceau echipă bună. Orchestrele de greieri răsunau pe întreaga vale. Câte o broască rătăcită sau o pasăre de noapte sabotau din când în când concertul micuțelor insecte. Natura își etala perfecțiunea. Iarba se înveli treptat cu un covor de rouă rece. Câțiva nori răsfirați alergau indeciși spre carul mare. Odată cu ei, un vânt subțire scormonea nervos în pelinul uscat de pe coama colibei. Un lătrat scurt urmat de ecoul pădurii amuți întreaga vale. Pe întuneric, mâna dreaptă căuta cornul prin paiele așternute pe jos iar cealaltă a redus la tăcere radioul. O clipă de liniște lungă cât un veac, apoi un pârâit prelung. Pătrunseseră deja în lan bestiile. Un Huooooo! instantaneu izbucni din pieptul Profesorului, apoi un sunet gros din corn susținut de rafalele zgomotoase ale lui Boanță. Lanterna patrula nervos printre spicele de porumb. Turnă în grabă un pic de apă pe carbid. Potrivi capacul pe cilindrul raniței de razboi ascultând cum sfârâie roca albă în interirul cutiei metalice. Peste un minut cu ajutorul brichetei, prima salvă declanșă operațiunea de evacuare a intrușilor. Apoi salvă după salvă, până ce, bătrâna raniță ce trecuse prin multe, încălzită la maxim abandonă răgușită competiția. Profesorul însă nu renunță. Înarmat cu baltagul intră în lanul de păpușoi. Transpirat, cu glasul pierdut sufla disperat în corn. Trebuia sa-i scoată din tarla pînă paguba nu era prea mare. Încet, încet se lumina. În depărtare un cocoș harnic anunța deșteptarea. Profesorul își mai aprinse o țigara, apoi liniștit porni în recunoaștere pentru a evalua pagubele. Numără în jur de douăzeci de plante culcate la pământ cu păpușile scrijelite de dinții mistreților. Adună rămășițele, le puse într-un sac de iută pentru godacii lui din ogradă și porni agale spre casă. Era obosit, chiar răvășit. Încă regreta trompeta ce-i fusese furată anul trecut din colibă. O adusese de la școala din Adam. După căderea lui Ceaușescu nimeni nu o mai folosea. Cu trompeta în dotare Profesorul fusese imbatabil sezonul trecut. După ce traversă dealul, intră în sat. Pe strada principala Cătălin mâna vaca la cireadă. Îl salută și-l iscodi cu o intrebare:
Profesore i-ai scăpat azi noapte?
Răspunsul veni sec și greoi. ……..spre dimineață, într-un colț. Apoi, își continuă drumul târâindu-și picioarele spre casă.
Epilog:  Ani la rând oamenii din zonă au fost nevoiți sa-și apere munca pentru a reuși să supraviețuiască iarna. Nu era ușor, însă cei care au participat la aceste evenimente nu pot uita dansul sălbatic al focului pe culmile dealurilor din împrejurimi, gustul porumbului copt pe jăratic sau aroma tulburelului timpuriu.
Notă explicativă:
condiră – soi de struguri, de obicei albi sau roz, cu o aromă deosebită, foarte gustoși.
pufoaică – haină scurtă vătuită și matlasată
raniță – cutie metalică folosită de soldații români în cel de-al doilea război mondial care servea la transportarea comodă a alimentelor și a altor lucruri personale necesare ; În situația prezentată mai sus era folosită pe post de tun ce funcționa cu carbid.
carbid – carbură de calciu întrebuințată la fabricarea acetilenei. În cazul relatării de mai sus carbidul era folosit pentru a produce zgomot. Carbidul în contact cu apa degaja căldură(reacție exotermă) și produce presiune  într-un recipient închis.
pelin – plantă erbacee amară la gust cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze verzi-cenușii pe față și argintii-surii pe dos și cu flori galbene aromate folosită în medicină și în industrin băuturilor alcolice. În cazul de fața planta era folosită pentru a acoperi coliba sau diferite adăposturi temporare, se punea deasupra paielor de grâu sau a fânului pentru a le proteja de vânt.

Trei bălți și doi pescari – de legendă

Aici era balta din Valea Popii unde cei doi pescari faimoși din sat se întreceau în măiestrie Acum mai bine de douăzeci de ani, au existat în Bălăbănești, trei bălți: la Popești, la Valea Lupului, la Valea Popii și o droaie de pescari. Bălțile, nu prea mari ca întindere, aveau un farmec aparte, erau bine ascunse printre dealuri, înconjurate de copaci, lanuri de porumb sau floarea soarelui, erau locuri unde dimineața liniștea și răbdarea pescarilor concurau corul gălagios al micuților batracieni. Dintre pescari doar două nume s-au remarcat în mod deosebit prin talentul, perseverența și originalitatea lor. Unul a fost marele și renumitul pescar Vasile de pe lac “botezat” de unii  Vasile Țuțurel, celălalt, la nici două sute de prăjini depărtare, mai la deal – o bătrânica tare îndemnatică și norocoasă, oamenii locului îi spuneau mama Săndița. Legenda spune că atunci când cei doi se nimereau pe baltă în aceiași zi, trei zile la rând nu mai mușca peștele nada. Dar să ne uităm mai atent la cei doi eroi ai noștri, să încercăm să dezvăluim publicului din arta și pasiunea lor. Nea Vasile, un om cu carismă de pescar, avea o regulă arhicunoscută de toți de pe baltă – peștele care se agăța în cârligul undiței lui era  cel mai greu și cel mai frumos exemplar. Nu exagera, dar nici nu-l prea credeam. Deși nu umbla cu cântarul la el, aproximările lui erau destul de exacte nu greșea mai mult de juma de kil la pește. Cea mai mare realizare a lui nea Vasile în Bălăbănești a constat în faptul că dădea la lansetă indiferent de întinderea bălții. Pentru el, lanseta era sfântă, era “scula” care făcea diferența între un pescar adevărat și un novice – așa învațase el în tinerețe la Prut de la alți mari pescari. Însa, noi – aștia mai tineri, cunoșteam bine secretul lui nea Vasile – dădea la lansetă ca să arunce cât mai aproape de pluta mamei Săndița, să mai tragă și la el carasul ăla mare, jucăuș. Înarmat cu un pachet de carpați și cu multă răbdare nea Vasile nu părăsea balta fără pește de-o saramură bună. Se știa, era lege, dădea și la lumina lanternei dacă ar fi trebuit numai să nu plece cu coada între piciore în sat. “Competitorul” lui nea Vasile de pe lac era mama Săndița, o persoană dinamică, serioasă si curajoasă. Mama Săndița trata pescuitul ca orice alta meserie, cu profesionalism și devotament. Era o persoană foarte organizată și plină de șarm, o persoană care-si pregătea partida de pescuit cu multe zile înainte. Pentru mama Săndița, plecatul la pescuit devenise ritual, nu pleca niciodată neânsoțită, strabătea distanțele până la bălți pe jos, și poate cel mai important lucru cu care ne obișnuise faimoasa noastră pescariță consta în faptul că trebuie sa fie prima pe baltă, de multe ori înainte de răsăritul soarelui. Spre deosebire de nea Vasile, eroina noastră nu-și prăfuia plămânii și nici nu pescuia cu unelte sofisticate. Pentru ea, un băț de alun, un cârlig, o bucată de ață de plastic și o plută din pană de gâscă erau suficiente. De obicei dădea la râmă, uneori la mămăligă cu galbenuș și zahăr sau pâine, foarte rar mai punea în cârlig și câte o lăcustă neastâmpărată ce ateriza obsesiv pe pluta grațioasă a undiței prinsă în mal. Era o persoană care iubea apa și natura, nu de multe ori o găseam cu piciorele infipte în apă și ochii încremeniți în luciul bălții. Avea noroc. Avea și zile mai slabe. De foarte multe ori împarțea din peștele prins tovarășilor de drum.
Epilog(douazeci de ani mai târziu): Bălțile au dispărut – distruse intenționat sau prin neglijență, mama Săndița ne-a părăsit și odata cu ea a dispărut și breasla pescarilor din Bălăbănești. Ehehe, acum doua, trei decenii se pescuia la Bălăbănești, …acum, din păcate mulți au înlocuit undița cu paharul și balta cu barul!

Bălăbănești, Galați, Romania

This site is intended to promote the village of Balabanesti, Romania, and its surrounding areas. We hope to provide users with useful information on the area, its services, and other useful information.

Balabanesti is located in the northern part of the district of Galati, approximately 15 km from the town of Barlad. The village is well-known for it’s hospitality and its breathtaking views of vineyards and orchards. Balabanesti has a rich history dating back to 1460. The region of Balabanesti is made-up of the following villages: Balabanesti, Bursucani, Lungesti and hamlet Zimbru.

We wish to welcome all visitors, and hope you enjoy immersing yourself in the rich heritage of the area including Stefan the Great, and renowned physician Stefan Procopiu.


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
October 2021
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031