Archive for the 'Povești din Bălăbănești' Category



Stăpânii Hambarului

De la făntâna lui Sandu până în râpa Bourului, mărginind coasta lui Nătreţ se întinde şerpuind printre dealuri, adânc înfipt în pământ, Hambarul – cea mai fioroasă văgăună din Bălăbăneşti. De la bătrâni auzisem că, demult, Hambarul fusese doar un drum pentru căruţe ce ducea în inima pădurii. Timpul şi şuvoaiele l-au transformat într-un şanţ, apoi într-o râpă, ca în final apa să-l modeleze într-o mică prăpastie, neiertătoare pe alocuri. Tot ce cade acolo rar mai vede lumina soarelui, spuneau bunicii pentru a ne înfricoşa şi al ocoli. Noi însă n-ascultam. Acel univers tainic numit Hambar ne atrăgea, căci acolo eram liberi. Împânzit de salcâmi groşi, arbuşti şi bâlii cu aer tropical văgăuna era plină de viaţă. Plozi, şerpi, vulpi, vaci, câini şi pisici abandonate de bipezi fără inimă şi creier, toţi, împărţeam frăţeşte spaţiul întunecos, fugind unii de alţii. Deseori, văgăuna întunecoasă îi răsplătea generos cu cadouri pe cei curajoşi pentru vizitele gălăgioase ce-i alungau singurătatea. Aici o găsisem pe Molda, o căţeluşă drăgălaşă cu codiţa tăiată ce scâncea neîncetat printre tufele de boz şi urzici. Undeva în dreptul unei parcele de tutun, în vale de fântână, un foişor-pârleaz croit de rădăcinile ce susţineau malurile lutoase ne teleporta direct pe planeta numită Hambar. Era poarta secretă spre o altă dimensiune ce l-ar fi făcut şi pe Cooperfield invidios. Funcţiona perfect. Odată îmbrăţişat de vânele viguroase ale arborilor dispăreai complet în câteva secunde.

Copii fiind, ne plăceau baloţii. Hambarul ştia şi ne oferea generos spaţiu unde puteam dosi în siguranţă calupurile uriaşe de paie. Ca orice vietate aveam şi noi duşmanul nostru. Era Buru, cel mai silitor paznic de la Colectiv. Nu-i scăpa o mişcare. Ochii îi erau mai pătrănzători ca lupa lui Galilei, securea mai ascuţită ca briciul iar vorba-i era răstită, miliţenească. Buru nu ierta. Mâna nu-i tremura. Arunca cu securea precis la ţintă fixă şi la ghici la ţinte mobile. Nu ajunsese încă la îndemnarea apaşilor, dar uneori avea şanşă. Odată, a lovit o vacă nevinovată ce păştea nepăsătoare pe lângă drum. De fapt era cam singura lui ispravă ce putea fi contabilizată în caietul de sarcini de la locul de muncă. Nu cred că raportase la partid. Avusesem noi grijă însă să afle tot satul.

Gloriile şuierau ameninţător peste deal. Aveau să apară curând rânduite ordonat una după alta însoţite de tractoare. Balotierele nu se vedeau. Aveam nevoie de baloţi. Simplu de asamblat, luau forma unui pat solid în vreo colibă sau foişor numai de noi ştiut.

Oare vor balota până-ntunecă?!.. ne întrebam noi curioşi. Nu se vedea nici un semn.

Timp aveam destul. Aşteptam tăcuţi cu vacile slobode pe imaş spionând necontenit lanul de grâu. Cu pas sacadat, pe linia imaginară ce separa imaşul de tarla se plimba fudul, dintr-o parte în alta, Buru. El ştia ce dorim, noi ştiam pe cine urmăreşte. Noi eram numeroşi, el era înarmat.

Ugerul voluminos al vacilor prevestea lăsarea întunericului. Una după alta, patrupedele se îndreptau neconvingător spre teica de la fântână. Cu burtile burduşite de iarbă, înaintau încet mereu cu capul plecat după vreun smoc uitat. Nu credeam că mai au loc şi pentru apă. Şi totuşi ne înşelam. Niciodată nu refuzau o găleată seara înainte de mulsoare.

Se înnopta rapid. Grăbiţi pornirăm fiecare cu vacile spre grajduri. Era plăcut afară, senin. Nu se vedea decât albastrul cerului. Am legat cum am putut mai bine vaca de un măr în curte. Venea mai uşor la muls. Obosit după o zi de hoinărit pe dealuri am plecat la culcare. Mâncare nu-mi mai trebuia. Mâine avea să înceapă războiul. Stăpânii hambarului aveau să înfrunte temutul paznic al paielor. Am adormit cu gândul la baloţi.

Se lumina încet. Eram deja în picioare. Vacile ne-aşteptau. Astăzi aveau să fie pedepsite – priponite cât mai departe de lanul de grâu. Cu frânghiile târâite după ele bovinele se grăbeau să ajungă-n imaş. În Urzica, pe uliţă, moş Vasile stătea pe un scaun şubred de lemn fiert arcuit căutând mângâierea caldă a soarelui. Îl depăşirăm rapid, salutându-l politicos.

– Hai la peşte! Strigarăm în cor.

Atât i-a trebuit să audă!

– Peşte, ai! Las că vă dau eu peşte pocitaniilor, şi-ncepu să ne blagoslovească şi ameninţe-n tot felul. Îl lăsasem mult în urmă şi el tot bâiguia. Greu cu nea Vasile, nu vrea nici mort să meargă la peşte, ne întrebam chicotind! Ajunşi în deal am rămas împietriţi. Cât vedeai cu ochiul, pe oceanul de mirişte aurit pluteau baloţi de paie. Un petec de pădure în mijlocul lanului ocrotea tăcut câte-un iepure sau o colonie de vrăbii. Cu siguranţă ar fi putut ascunde şi vreo câţiva baloţi, plănuiam noi cu voce tare. Nu mai înţelegeam nimic. Oare când au balotat? Dar unde-i Buru? O fi venit? Încă aveam puchini la ochi. Cuburile lunguieţe de paie înşirate în faţa noastră ne întărtau să acţionăm rapid. Am legat vacile de câte-un copac sau arbuşt mai sănătos şi am pornit tip-til spre tarla cu ochii cât cepele. Ca să fim siguri de pradă hotărâsem ca primii baloţi să-i aruncăm în Hambar, urmând ca o parte să-i ascundem în ochiul de pădure din lan până se mai linişteau apele. Ajunşi în tarla am înhăţat la întâmplare câte unul şi am pornit cu paşi mari spre râpă. La vale, cu baloţii-n spinare nimeni nu putea să ne mai oprească. Aţele ce înfăşurau paiele ne tăiau mâinile dar nici prin gând nu ne dădea să-i abandonăm. Calculele erau făcute, patru de căciulă ar fi fost suficienţi pentru nevoile noastre. Ajunşi la buza Hambarului cu grijă i-am dosit printre bâlii să nu se sfârâme. Prima incursiune avea să fie un succes deplin. Ca nişte mafioţi veritabili nu mergeam niciodată prin acelaşi loc. Gâfâind, urcam din nou – de această dată de-a lungul coastei prin spatele livezii de vişini şi cireşi, de la Jana. La nici douazeci de paşi o tufă de gutui sălbatec ne întâmpina suspectându-ne. Ceva nu era în regulă. Lăstarii de gutui păreau brăcuiţi ca porumbul de dihaniile de mistreţi. Din instinct ne-am oprit. Vântul nu adia. Era o dimineaţă tăcută, călduţă. Parcă ceva mişcase-n gutui. Am înlemnit. Odată cu noi şi clipele împietriseră. O secure scurtă vâjâia spectaculos în aer îndreptându-se spre noi în mişcări de bumerang. Ne-am trezit. Buru ne stricase toate socotelile, iar acum era pe urmele noastre. La o comandă invizibilă venită de Sus ne-am împrăştiat ca potârnichile. Buru îmi luase urma. Fugeam de-mi scăpărau picioarele. El după mine. Salvarea era Hambarul. Îi auzeam paşii, dar frica-mi poruncea să nu-ntorc capul. La un hop, papucul stâng m-abandonase. Nu mai simţeam spinii, aşchiile şi pietrele colţuroase ce-mi perforau talpa. Trebuia s-accelerez. Aveam nevoie de secunde bune pentru a utiliza poarta Hambarului. Nu mai era mult. Parcă nici urmăritorul nu mai avea vlagă. Ajuns la pârleaz, am dispărut alunecând cu genunchii şi mâinile împreunate pe formele neregulate ale rădăcinilor ce întăreau malurile. Într-o clipă am fost jos. Un minut mai târziu eram deja pe celălalt mal. Scăpasem. Acum eu spionam. Buru era dezorientat, căuta disperat trecerea. Era furios. Blestema şi suduia de-auzeau şi ciobanii ce-şi purtau turmele pe lângă pădure. Nu-l scăpam din ochi cu privirea. Neputincios, porni înapoi spre tarla să-şi caute securea. Spre seară umbla pe uliţele satului cu papucul în mână căutându-i stăpânul. Moş Vasile înţepenit în acelaşi loc ciocănea cu-n băţ într-o piatră alungând găinile dintr-o tablă de ceapă la coteneaţă. Buru trecu pe lângă el fără a scoate o vorbă. Văzându-l necăjit, cu papucul în mână, lui moş Vasile i se făcu milă. Din urma lui răsti cu glas încurajator:

– Nepoate vino mâine! S-o fi culcat Cenuşăreasa.

Pe deal, la bostănărie

Vară târzie caniculară. Demult nu căzuse de sus picătură de apă. Cu spicele plecate de arşiţă, îmbătrâniţi înainte de vreme, păpuşoii se uscau văzând cu ochii. Lanul îngălbenea rapid vlăhuit să mai aştepte norii aducători de ploaie. Via se pârguia şi ea înainte de vreme. Boaba-i era mică, pălidă şi plină de seminţe. Câmpul era bărbierit de soare şi bovinele oamenilor din mahala. Lâng-un gard de spini sau de-a lungul pârâului ce străbătea valea Bourului, rareori mai găseai un colţ de iarbă proaspătă să priponeşti un cal. Ţăruşii de salcâm uscat crăpau sub muchia securii despicându-se în patru zări. Imaşul era tare ca nuca pietroasă. Musca bântuia colinele băgând strechia-n hăramuri. Era un an dezastros iar sătenii aşteptau toamna să aducă răcoarea căci de la recolte îşi luaseră nădejdea. O fi lumea tare păcătoasă de nu mai dă Domnul picătură de ploaie, şuşoteau bătrânii pe la colţurile uliţelor. Cu mic cu mare, având în frunte preoţi şi icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Adam porneau în pelerinaj şi rugăciune cerând Eternităţii iertarea păcatelor şi strop de ploaie pentru firul de iarbă. Avea să fie greu pentru toţi, de la căţel pân la purcel. Toţi aveau să sufere. Dar soarele, soarele nemilos era profund dezinteresat de viaţa lighioanelor din Bălăbăneşti.

Sus pe deal, pe coasta lui Nătreţ o colibă împletită din nuiele de alun acoperită cu paie, măzăriche şi pelin domnea regeşte scrutând orizonturile spre liziera pădurii. Adăpostită de un măcieş îndrăzneţ împodobit c-o talangă, coliba profesorului era garnizoana ce avea în pază sutele de harbuzi dolofani mângâiaţi de fiecare rază de soare. Rotofei, plini de viaţă îşi împleteau curpenii în coroniţe, coroniţele în reţele, iar reţelele le transformau într-o pătură de verdeaţă crudă, omogenă invidiată de o lume a plantelor muribundă. Pe margine, cuvertura era împletită în fir de mălai, iar în colţuri pălării de foarea soarelui modelau o imagine de vis. Nemulţumită de creaţia mâinilor aspre ale bostănarului-şef, natura a încadrat parcela într-o dantelă de lumânărici presărată din loc în loc cu sunători parfumate de imaş sălbatec. Pepenii erau frumoşi şi dulci chiar şi atunci când maestrul iepure în trecerea lui fugitivă prin bostănărie îi tatua elegant. Ziua ţărâna ardea. Feliile frumos decupate de cazmalele viguroase cu cozi de corn demult se transformaseră în praf şi pulbere. În faţa colibei, lângă furcă, o grămadă de cataroaie cât pumnul de mari aşteptau ordonate vizitatorii nocturni. Pe cât de liniştită şi tăcută era ziua pe atât de zgomotoasă şi plină de evenimente era uneori noaptea. Mulţi aveau planurile bostănăriei. Veneau turişti în miez de noapte chiar şi de la Pupezeni căci tare seducători erau bostăneii. Se lipea ochiul de bostan ca fierul de magnet, era o dragostea nescrisă între musafirul nepoftit şi sfera plină de zahăr şi apă. Îndrăzneţi erau destui. Era mai greu să te decizi pe care să-l înhaţi.

Noaptea se lăsa greu. Toamna nu venise încă. Amurgul tremura în sunetul de talangă al oilor ce goneau pe cărări înguste spre stâna Gostatului. Dincolo de drum, deasupra bălţii, un măgar zgomotos ajutat de câinii stânei alunga soarele acoperind orăcăitul broaştelor din râpă. La nici treizeci de paşi, în dreapta colibei un nuc uriaş umbrea un capăt de vie. În nuc un foişor strâmt prins în sârme bucura ochiul cu noi şi feerice pasteluri. Pe scoarţa-i aspră, pocnită de vreme, colonii întregi de furnici urcau şi coborau pe traseie bine stabilite până sus în vârf. Aprinzând apusul, soarele cobora în lanul de pălării negre cu bor înngălbenit de vârstă de deasupra Hobanei. Balta era un miracol. Fulgi argintii scăpărau pe luciul apei. La început jucăuşi, apoi obosiţi fiind se opreau din dans implorând regele să-i aştepte.

Era tura bătrânului la paza. Cu paşi mărunţi, calculaţi dădu o roată la bostănărie. Era o linişte deplină. Vântul zburda sporadic printre crengile alunilor şi carpenilor din vale. O răcoare plăcută te imbia la somn. Priponit mai în vale de nuc, lângă perdeaua tânară de salcâmi pe care bătrânul o plantase cu ceva ani în urmă, Biju spiona plictisit un popândoc încremenit în umbra unui smoc de iarbă. Bătrânu-şi continua tăcut ocolul. Din când în când se oprea, cerceta cu privirea harbuzii, visând frumos la un profit bunicel la sfârşit de septembrie. Cu grijă, pe cei mai frumoşi îi acoperea cu iarbă uscată pentru ai proteja de dăunători şi priviri pătimaşe. Într-o linişte profundă, sub un cer împăiat cu aştri, noaptea cobora curajos pe deal, pe o scară de vis. Bătrânul schimbă în treacăt două vorbe cu partenerul său de tură, apoi porni hotârât spre colibă. De momente bune, nu mai vedeai la doi paşi. Luna avea să apară târziu. Ar fi vrut să aprindă focul, însă rămăsese fără lemne. Îşi aşternu tacticos pufoaica-n gura colibei şi privi gânditor cerul. Era obosit. Coasta lui Nătreţ nu-i ierta vârsta. Se întreba tacit dacă nu cumva cu trecerea anilor dealul câştiga-n altitudine. Se înşela şi ştia acest lucru. Piciorele nu-i mai erau iuţi c-altădată. Adevărul îl încăpăţâna şi mai tare. Nu putea accepta înfrângerea. Deşi trecuse binişor de şaizeci şi cinci de ani, nu era încă timpul resemnării. Nu capitulase la cotul Donului, nu va ceda nici acum. În colibă, la furca din spate lângă doi pepeni, o traistă cu nuci stătea dosită sub paie. Scoase din buzunar briceagul, şi se apucă de desfăcut nuci. Erau văratice, cu miez dulce aromat uşor de spart. În cele din urmă aţipi. Dintr-o dată se trezi în altă lume. O lume a unor vremuri cenuşii – o lume a gloanţelor şi tranşeielor. Împreună cu două divizii motorizate germane erau înconjuraţi la cotul Donului. Terminaseră de câteva zile de mâncat ultimii caii. Foamea-i chinuiau groaznic. În genunchi aştepta fiecare răsarit de soare. Stomacul nu-l ierta. Dar cu ce să-l amăgească, cu ce…. O idee năstruşnică îi fulgeră mintea! Vaselina! Era ultima şansă, era ceva ce se putea mesteca. Fiecare soldat număra clipele ce se scurgeau anevoios. Abandonaseră de mult lupta. Era prea numeros inamicul. Pentru mulţi avea să fie ultimul apus de soare. O vânzoleală ciudată a blindatelor germane îi stârni totuşi curiozitatea. Ceva se va petrece căci unele păreau ordonate gata de luptă altele puţine la număr urmate de camioane, gata de fugă.

Îşi trase consăteanul deoparte şi-i şopti tainic:

– Costică bagă la cap ăştia fug la noapte şi ne lasă aici! Ai grijă ori ne-agăţăm de vreun camion ori ne tragem un glonţ în cap. Nu mă scăpa din ochi.

Hămesit, consăteanul rămase trăsnit. Frica îl copleşise. Speranţa şi gândul că mai aveau o şansă îl răscolea.

Un lătrat scurt îl trezi. Coşmaru-i dispăru într-o clipită. Îşi clătină capul. Biju nu se liniştise. Apucă furca-n grabă şi cu lanterna-n mână porni decis pe cărăruia ce şerpuia printre curpeni direct spre câine. Un foşnet ciudat, uşor perceptibil, îi schimbă planurile. Cu siguranţa am musafiri îşi spuse. Luna încă nu se instalase pe cer. Era întuneric beznă………….

Alături de tulburel, bostanii erau drogul Bălăbăneştilor. Nu cred să fi existat trecător care să fi rezistant avansurilor unui bostan. Iar dacă au existat cu gândul tot au păcătuit.

Săgeată

Bălăbăneşti, anul 1992.

Mărunţel de statură, Culiţă om sucit nu pleca de-acasă fără cal şi căruţă. Trasă de Săgeată, căruţa trebuia „să zboare”. Cu hamul rupt, cârpit cu sârmă şi spatele plin de răni, săracul cal „fără plămâni”, alerga când la deal, când la vale, prin tot Bălăbăneştiul. Renumele şi-l câştigase încă din tinereţe, între drugi, când rămas orfan a trebuit să-şi înlocuiască mama.

Aburii alcoolului anchilozau neuronii căruţaşului, îl transformau într-o bestie iar Săgeată avea să îndure lovitură după lovitură până când biciul sau coada furcii nu mai aveau nici un efect asupra bietului animal. Lumea din sat îi plângea de milă. Căruţa se dezintegra pe zi ce trece. Cu roţile strâmbe şi cauciucurile tăiate nu mai suporta nici ea lipsa de omenie a stăpânului. Săgeată trebuia să termine fiecare cursă. Ziua, pauzele erau rare şi scurte. Acesta-i era destinul. Să galopeze, cu căruţa după el. Nu mai putea să-şi schimbe soarta. Încercase odată să se opună dar sfârşise rău. Legat de-un salcâm, în curte, Culiţă-i aplicase o corecţie ce avea să-i fie soră cu moartea!

– Lasă-l Culiţă că-l omori şi-ai să mergi pe jos! .. strigă un consătean ce asista de minute bune la măcelul din ograda nebunului. Într-un târziu acestă-l abandonă într-o baltă de sânge şi transpiraţie. Căzut la pământ calul era învăluit într-o perdea subţire de aburi. Tremura din toate încheieturile, abia mai respira. Două săptămâni zăcuse Săgeată. Nu mai vroia să mănânce. Era chinuit de durere. Printre scândurile putrede ale gardului dinspre drum zilnic vedea căruţe şi cai ce urcau domol dealul spre Bursucani.

– De ce nu aleargă oare?!.. se întreba nedumerit uitându-se la ceilalţi cai. De ce merg în pereche mereu? … se simţea singur şi slăbit.

Văzându-l că nu se ridică, nişte vecini mai inimoşi îi duceau mâncare căci Culiţă-l hrănea când nu era băut sau când îşi amintea de el. Săgeată nu văzuse imaşul prea des, păştea doar prin spatele casei sau pe şanţuri atunci când stăpânul era cinstit cu-un pahar de ţuică de vreun vecin amator de chilipiruri.

Odată băut, Culiţă nu mai era om. Era o bestie ce cauta pricină celor ce-i ieşeau în cale. Mulţi nu-l luau în seamă lăsându-l în plata Domnului. Alţii îl altoiau pe unde-l prindeau. Săgeată-i fusese alături de fiecare dată. De câte ori îl salvase, nici el nu mai ţinea minte. Deseori îşi aducea acasă stăpânul prăvălit de alcool în coşul căruţei.

Într-o zi când se întorceau de la Bălăşeşti, în curbă-n deal la ieşirea din sat spre Bălăbăneşti, Culiţă sări rapid din căruţă şi adună în fugă un maldur de hluji verzi din tarlaua ce mărginea asfaltul. Sătenii din Bălăşeşti ştiau şi ei că-i dus, însă nu acceptau să li se fure munca. Cai buni aveau, cum să-şi bată joc un nemernic de ei?!  Supăraţi, cu două căruţe cu câte doi cai porniră să prindă intrusul. Culiţă simţi că este urmărit. Cu hăţurile strânse într-o mână şi-o nuia de salcâm în cealaltă porni o cursă nebună. Se bizuia pe Săgeată cel mai iute şi râvnit cal din Bălăbăneşti. Nepotcovit, cu bălăşeştenii după el, Săgeată urca dealul-n galop parc-ar fi coborât la vale. Singur la ham, nu-i era uşor. Distanţa se micşora. Culiţă era pierdut. Cu mare greutate îşi aprinse un Carpaţi. Nemulţumit de Săgeată, se ridică în picioare, aruncă ţigara aproape întreagă, şi-ncepu să-l lovească blagoslovindu-l de toţi sfinţii văzuţi şi nevăzuţi. Săgeată nu mai avea timp să respire. Muşchii şi oasele-i trosneau. Fundătoarea căruţii zburase de mult. Hlujii verzi dansau pe pomostină strecurându-se unul câte unul sub căruţă. Din vârful dealului se vedea livada Morii Dracilor. Vântu-i sufla în spate. Cu părul rar, vâlvoi în cap, Culiţă se vedea scăpat. Aruncă o privire fugară în urmă. Mai era o căruţă pe urmele lui. Cei din Bălăşeşti nu păreau decişi să abandoneze. Dacă la început îl vroiau doar pe nebun, acum i-ar fi luat şi calul. Săgeată rareori atingea asfaltul. Cu echilibrul pierdut Culiţă mai să zboare din căruţă. Un cârd de gâşte zgomotoase speriate de tropotul cailor anunţau parcă sfârşitul cursei. Undeva în dreptul MAT-ului o curbă strânsă avea să-i departajeze. Ori Culiţă era salvat, ori cei din Bălăşeşti vor pune mâna pe el. Săgeată îşi continua galopul zmintit. Nu mai simţea durere, oboseală, frică. El doar alerga. Nemulţumit, Culiţă smulse scândura dintre scoarţe pe care stătea şi îşi altoi din nou partenerul. De durere, exact în curbă, calul zvâcni ca un glonţ pe ţeava puştii. Reacţia neaşteptată a patrupedului, avea să-l coste scump pe nebun. Dezechilibrat complet, căzu ca un sac de cartofi în şanţ. Săgeată nu se mai opri. Îşi continuă cursa nebună cu jumătate de căruţă căci scoarţele erau înşirate pe drum până la prima fântână.

Bârlad, Octombrie, 2009. Undeva în spatele unui bloc câţiva puradei aruncau cu cărămizi într-un câine comunitar. Bietul patruped şi-a găsit sfârşitul la câţiva paşi de locul cu pricina. Nimeni nu a intervenit. Totuşi, într-un anunţ pe site-ul Bârlad online, o persoană cu suflet cerea identificarea şi pedepsirea vinovaţilor.

Concluzie: Cu certitudine mai sunt persoane certate cu raţiunea prin zonă. Sperăm ca cei ce se consideră oameni să se solidarizeze şi în astfel de cazuri să acţioneze pentru a stopa evenimente de acest fel.

La pas, spre primul tren

Sub un vișin sucit de soartă, pe leațurile de salcâm ale unui gard de scândură de plop, doi băieței așteptau cu urechile ciulite să treacă câte-o mașină. Era un început de toamnă, cu soare cu dinți și ploi lungi, reumatice.

– Vine una verde! Zise unul din ei ..

– Ba nu! Una roșie! Zbieră celălalt! Își continuară jocul până când plictisiți de așteptare o tuliră pe sub agud, în spatele chilerului, să prindă câte-o rață din cârdul zgomotos ce se apropia de teică. Rățoii frumos pătați în culori vii, atrăgătoare, erau ”vânați” cu insistență de cei doi.

Rar treceau mașinile pe drumul ce leagă Galațiul de Bârlad – rar, căci mașinile erau puține, benzina la cartelă, iar circulația era restricționată de ultimul număr de pe plăcuță. Trenul, bătrânul tren personal, era unica șansă pentru cei ce locuiau în Bălăbănești și-n împrejurimi. La șase kilometri de intrarea în sat, exact pe linia ce desparte Vasluiul de GalațI, o gară micuță, cenușie își aștepta tăcută dimineață de dimineață pasagerii ce coborau cu noaptea-n cap, grăbiți de ceas, pe jos sau cu căruța de pe clocaurile Tutovei.

Spre primul tren plecai pe la trei dimineața, să fii sigur că-l prinzi. Pornirăm și noi greoi fară entuziasm într-o dimineață răcoroasă de septembrie. Cu câte două genți încăpătoare, agățate de mâini, am părăsit ograda, nu înainte de a ne lua rămas bun de la Codilă, prietenul nostru de joacă, ce-și părăsise culcușul de sub coșar, mirat de plecarea noastră neprevăzută. Simțea, banditul, că-l părăsim o vreme. Ca un prădător veritabil, mai ieri sărise gardișorul ce despărțea gradina din fața ”casei” de ogradă, direct în capul lui moș Petrache. Intrase pe poartă să ne aducă noutăți de la pelerinajul său la mănăstirea Agapia, dar nu apucase, căci maestrul Codilă, pe tăcute, îi agăță pălăria de pe cap, băgându-l în sperieți pe bietul om. Ce om era moș Petrache! Un suflet frumos, senin – plin de Dumnezeu. Ultima dată venise să ne anunțe că ne va părăsi. Mai în glumă, mai în serios l-am tras de limbă să aflăm mai multe. Pentru el cuvântul era zidit Sus. Cu chipul luminat de veșnicie ne-a mărturisit că Domnul și-a coborât îngerii pe o rază de lumină caldă în căsuța lui frumos împodobită cu oglinzi înserate în tencuiala pereților exteriori, să-l anunțe că misiunea lui pământeană se apropie de sfârșit, iar Curtea Domnului îi este larg deschisă. A fost ultima dată când i-am auzit vorba dulce, căci, câteva zile mai târziu, într-o tăcere deplină, și-a luat rămas bun de la tot satul.

Am părăsit cu greu curtea, pornind agale, pe asfalt, spre gară. Era întuneric, câteva luminițe aruncate răzleț, ici și colo, mai tăiau din negura nopții. Sus la Cruce, lângă Mat, parcă se mai întrezărea o mogâldeață ce mărșăluia paralel cu drumul. Hotărâsem să mărim pasul, poate ne-o surâde norocul și ne-om căpăta cu tovarăși de drum până la tren. Cei antrenați, navetiștii cu geanta pe umăr și ruta memorată aveau să ne ajungă rapid din urmă.

Fântâna dintre plopi – Mihail Sadoveanu

Să ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice cătră toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără astâmpăr…

Fântîna dintre plopi – Mihail Sadoveanu

Zootehnia la Bălăbănești la sfârșitul anilor 90

—————————————————————————————————————————-

CAP Bălăbănești

 

“În dimineaţa asta a fost vorba să venim mai devreme”, ne-a spus cu convingere Gheorghe Vîrgolici, îngrijitor la ferma de vaci cu lapte Bălăbăneşti. Într-adevăr, la ora 5:00 s-a prezentat pe linia grajdului, luându-şi în primire lotul de vaci pe care le îngrijeşte de mulţi ani.

Modest, cu iz de înţelepciune – à la Moromete – se lasă antrenat la vorbă – mai ales că, la acea oră matinală, în afară de el nu venise nimeni la program. Are 20 de vaci în îngrijire şi exploatare. În lactaţie sunt numai 7, pe zi obţinându-se în jur de 13 litri de lapte. Este de acord că-i destul de puţin, dar… “Fiindcă seara, vacile recent fătate alăptează viţeii, iar celelalte nu mai dau lapte deloc.” Şi apoi, animalele sunt slăbite…

Între timp, adică după jumătate de oră aproape, un alt îngrijitor – Gheorghe Angheluţă – care, stând mai departe de fermă, vine la program ceva mai târziu. După el, cam la oră, 5:30-6:00, toţi vor fi la treabă, inclusiv Ionel Ifrim, şeful fermei. Până atunci, ne spune cu mâhnire că are în lot vaci de la care obţine doar un litru de lapte pe zi. “Sunt bătrâne, degeaba le mai dăm de mâncare. Şi apoi, nici furajarea nu-i ca la carte: 2-3 kg de fân, 7-8 de siloz şi în jur de 10 kg de coceni tocaţi în amestec cu paie. Nici un pumn de gozuri nu pri­mesc. Dacă am avea oleacă de tă­râ­ţă… Dumitru Romaniţă – un alt în­grijitor, a sosit la fermă la ora 6:00. Ne declară cu dezinvoltură că se scoală şi vine la program după hu­ruitul maşinilor, neavând ceas deş­­teptător. Probabil că la Bă­lă­bă­neşti nu există nici un cocoş în co­mună, din moment ce până şi conducerea fermei a venit la muncă după ora 6:00. Este ade­vărat că atât Aurica Taşcă, vi­ce­pre­şedintele cu probleme de zootehnie, cât şi Ionel Ifrim, şef de fermă, au fost numiţi în respectivele funcţii de câteva zile. Poate tocmai de aceea aveau datoria să fie prezenţi la program printre primii!

Raid realizat de Victor Pârlog şi Grigore Lazarovici Viaţa nouă, jud. Galaţi, nr. 13141 din 1989

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/sugestii-sesizari-reclamatii-la-ferma-de-taurine-a-cap-slivna-vacile-fatau-fara-asistenta-sanitar-veterinara-319174.html

BALABAN – BĂLĂBĂNEŞTI ? – Geo Tașcă ne lămurește

….. de ce Bălăbăneşti? De ce n-a rămas Româneşti? Era un nume legat de romani, Roma, parcă ne evoca pe noi românii, pe cei de la Roma, care au venit şi au ocupat Dacia.

Legenda spune : (Safta Roman de aici o cunoaște bine) – că a fost un oarecare Roman aici la Bălăbăneşti care avea o fata Florica. Fiind plecat cu treburi într-o zi a venit o invazie de tătari care i-au răpit fata – veneau călare câte 10,15 sau 20 ardeau, jefuiau, pustiau şi furau femei şi fete şi le vindeau la Constantinopol ca roabe în haremuri, le transformau în bani. Întors acasă Roman află despre invazia tătailor și dispariția fetei. Se plânge Roman în stânga, în dreapta, promite mâna fetei celui ce o va salva,… Un tânăr argat (legenda spune un argat, dar documentele nu spun ca era argat, ci că era negustor de vite, om bogat) se învoieşte să scoata pe fata lui Roman de la tătari.

Acest negustor, pleacă cu o ceată călare, să prindă din urmă convoiul tătarilor format din cai şi căruţe, pândeşte iar noaptea o smulge pe Florica din căruţă, o aruncă pe cal şi vine cu ea înapoi la moşie, la Româneşti.

Bineînţeles Roman își ține promisiunea făcută, îi dă fata în căsătorie, el devenind urmaşul boierului Roman.

Pe acest erou legendar, confirmat de documente nu îl chema Balaban, ci Peche. Acest Peche a avut cu Florica un fiu care a primit porecla sau numele de Balaban deci nepotul lui Roman își câștigă numele Balaban.

Dar de ce Balaban? Balaban este un cuvânt turcesc, tătărăsc şi găgăuz. Poate ați auzit de găgăuzi sunt o populaţie tătară din sudul Basarabiei. Acest cuvânt – BALABAN – îl găseşti în dicţionarul găgăuz – roman, este adjectiv şi înseamnă mare iar în limba tătărească şi turcească este substantiv şi înseamnă urs, om mare sau namilă. Fiul lui Peche, a primit această poreclă – nume în amintirea tatălui său care se pare că era un om extraordinar de voinic și curajos fiind cel care a reuşit să facă isprava de care v-am povestit în legendă.

Balaban, fiul lui Peche, conștientizează pericolul unei noi invazii tătărăști deoarece satul se situa într-un loc deschis pe malul Jăravăţului, pe ambele părţi și decide să retragă satul în pădure. Tătarii nu aveau curajul să intre în pădure, se temeau de întuneric. Balaban a zis: ”mutăm satul în pădure,, …. și l-au mutat unde este astăzi. La început s-a mutat Balaban cu familia sa. ”El a avut zece copii (patru fete şi șase băieţi) care sunt atestați documentar, cunoaştem numele lor, şi din unul din ei mă trag şi eu şi mulţi din sală.”(Geo Tașcă) Prin creşterea populaţiei, prin înmulţire și relocarea altor familii așezarea din pădure unde Balaban s-a mutat devine Bălăbăneşti…,,

 

Geo Tașcă, Mai 1980, Școala generală Bălăbăneşti – fragmente din cuvântul de prezentare a lucrării ”Răzeșii de Bălăbănești”

Mulțumim domnului profesor de istorie Neculai Pamânt pentru informațiile trimise. Domnia sa ne-a trimis acest text. Deasemeni, domnul Pământ ne-a transmis și alte materiale interesante referitoare la Bălăbănești, care vor fi publicate cât de curând pe site-ul nostru. Textul a fost ușor modificat pentru ca relatarea de mai sus să fie cât mai cursivă.

La bal

Proză scrisă de Tudor Bertea fiind preluată integral de pe: 

http://www.poezie.ro/index.php/prose/144931/la_bal

Anul 1930, satul Bălăbănești, pe lângă Bârlad. Este simbata dupa-amiaza. Trei frati, o sora si un var se imbraca de bal. Se tine bal in satul de peste satul vecin. Feciorii se uita in oglinda pe rind, isi aranjeaza vestoanele, dunga de la pantaloni si-si cauta bocancii de praf. Se duc pe rind la dulap sa-si ia batistele si armele. Valerica, fratele mai mare, dar nu cel mai mare, are camasa alba, veston negru, pantaloni largi gri, freza la linie, briantina. Se incrunta de citeva ori in oglinda apoi iese in curte. Iamandi si Gheorghita arata eleganti in costume cu dungulite. Al lui Gheorghita este maro si e la doua rinduri de nasturi. Al lui Iamandi este de comanda speciala, cusut de el insusi pentru el, din stofa englezeasca, la Scoala de Arte si Meserii din Galati. Buzu, varul lor care poate trage la pariu treizeci si trei de besini la rind, are camasa in carouri mici, gri cu galben. Este foarte voinic, nu-l incape niciun veston. Nici nu are vreun veston. Iamandi a aruncat cu mamaliga in icoana in zi de post, drept care probabil ca va muri tinar, singur, sprijinit de un zid in spatele unei usi inchise. Valerica va avea aceeasi secventa de final, patru zeci de ani mai tirziu. Nimeni nu stie de ce Valerica merita soarta asta, dar cu siguranta ca exista un motiv. Unul se duce sa puna calul la sareta pentru ca Virginica trebuie sa mearga si ea la bal si nu stie calari ca amazoanele. Ceilalti merg la caii lor sa-i mingiie sa fie buni. Valerica are calul cel mai bun, pe Chirita. De fiecare data dupa bataile si impuscaturile de la baluri, Valerica se apleca la urechea calului si-i zicea “Chirita, hotii!” Nimeni nu l-a ajuns din urma vreodata si nici nu l-a tintit dupa ce-a plecat lasat pe-o parte pe Chirita. Abia in mijlocul padurii se mai oprea Chirita din fuga ca vintul, atunci cind era limpede ca nimeni nu mai putea fi pe-aproape. Gheorghita, tacut si domol, fiind fratele cel mare este singurul care are palarie ca actorii de filme. Ii sade asa de bine ca unui Wyatt Earp moldovean. Toti patru au arme de vinatoare cu tevile retezate, ca sa incapa sub veston. Buzu isi ascunde pusca sub scaunul saretei. Si aici e o poveste cum sa-ti aranjezi pusca sa nu se vada, caci daca se vede, te iau jandarmii. Toata lumea stie ca trebuie sa ai o pusca la indemina, numai sa nu se stie unde se gaseste dumneaei. Valerica incaleca, Chirita trage-nainte, Valerica rupe o crenguta de mar din mersul calului, il struneste pe Chirita cu capastrul in mina stinga, il intoarce la locul unde Iamandi si Gheorghita se pregatesc pe cai, isi aranjeaza floarea de mar la butoniera, isi cere arma de la frate-su mai mic. Isi indeasa tevile taiate sub centuri, se potrivesc din nou in sei, Gheorghita isi aranjeaza palaria pe cap, Iamandi bombane ceva sau pe careva, Buzu ride. Chirita-i nerabdator, Valerica vrea si el sa plece-odata, dar il struneste pe cal si zice la baieti “haideti ma, ca ne-astapta fetele la bal”. Sora-sa, Sultana nu e gata inca; Valerica striga catre casa “Virginico haide-odata, c-ai sa iesi regina balului oricum”; si la ceilalti le zice “…am cumparat toate cartile dinainte”. Dupa citeva minute, sprintena, Virginica apare si ea si sare-n sareta. Bunica-mea are 19 ani.

Ion si Maria Popa au trait in satul de care ziceam cam 100 de ani. Au murit la o saptamina unul dupa celalalt, bineinteles ca nu de vreo boala, ci pentru ca “n-a mai putut sa manince”. Au avut mai multi copii. Fata cea mare a murit la 22 de ani dupa ce s-a spalat pe par si a iesit cu parul ud afara in frig. Urmeaza Gheorghita, Valerica, apoi Iamandi, apoi Sultana, apoi Nuta si dupa inca sapte ani a venit pe lume Ionel. Ionel e om bun, a devenit impiegat de miscare in Gara din Birlad. Nuta s-a luat de bautura prea tare ca sa poata face ceva cu viata ei. Astia sint fratii mai mici ai bunica-mii. Ce nume este asta, Sultana? Habar n-are nimeni de ce, pe Sultana o chema toata lumea de cind era copil Virginia. Vorba mergea ca tata-su, stabunicul, ar fi poreclit-o Virginica, numele adevarat nevenindu-i bine. Virginica s-a dus la Scoala de Moase, de unde printul Sturdza din Iasi a luat-o ca babisitter pentu ai lui. Citiva ani mai tirziu, un domn ii facea curte Virginicai. O ducea la baluri si la iarmaroace si nu cred ca fata l-a respins cu totul sau vreun pic. Tatal fetii insa, s-a suparat pe acest domn pentru “lipsa de respect si ingimfare”. Domnul cu iarmaroacele se numeste Dudas, are automobil Ford si avion. Problema cea mare a fost cind a venit Dudas cu avionul asa de aproape de casa lui Ion incit sa poata arunca Virginicai o scrisorica inghesuita intr-un tub de glont. “Spune-i sa nu mai vina pe-aici, sau ii impusc aeroplanul”. Necaz si lacrimi, Dudas nu a mai venit niciodata. In schimb a venit Constantin Cozma din Dorohoi, crescut la trupa de “anteriana” de cind avea vreo opt-noua ani. Sergentul Constantin Cozma e baiat frumos si simpatic; este foarte voinic, e blajin, voios, curtenitor si disciplinat. Nu-mi dau seama daca facea misto sau nu, pentru ca ochii lui foarte albastri nu se vad in nici o poza. Constantin a cerut-o imediat pe Virginica, iar in 1935 au avut prima fata dintr-o serie de cinci. Asta e mama mea. Pentru ca lui Constantin ii placea sa asculte la petreceri un anumit cintec popular italian, pe mama a numit-o Santa-Lucia.

Iamandi este cunoscut in neam prin faptul ca a aruncat cu mamaliga in icoana in zi de post. Era mereu suparat, se pare ca si necredincios, drept care toata lumea intelege de ce nu i-a mers bine in viata. Nevasta foarte frumoasa l-a inselat, iar el a murit tinar asa cum am zis. Cind era inca copilandru a fugit de-acasa si s-a inscris la Scoala de Arte si Meserii din Galati, de unde a devenit croitor. Din poze reiese ca era un “baiat frumos, inalt si subtire, dar tare innegurat”.

Desi Ionel este favoritul bunica-mii, probabil pentru ca l-a cam crescut, pe Valerica intotdeauna l-a portretizat ca pe un tip extraordinar. Avea tinuta cea mai dreapta, era aprig, era cel mai iute la orice, facea totul mai bine si mai repede decit ceilalti si avea si calul cel mai bun. Valerica a avut grija de Virginica pina tirziu, cind s-a maritat. Bineinteles ca lui Valerica i-au mers afacerile foarte bine si a ajuns foarte instarit. Totusi, a murit ca si Iamandi, in spatele unei usi, sprijinit de usa, nu de zid. A murit la patruzeci de ani dupa Iamandi.

August 1968, Snagov. Tancuri sovietice au intrat in Praga. Oameni de-ai locului inghit benzina si-si dau foc in piata mare. Tov. Nicolae Ceausescu tocmai pronuntase la difuzor citeva cuvinte marete care l-au mai tinut in functie inca treizeci de ani. Mama si tata erau in URSS in vacanta. Petrut si cu mine eram la Snagov, la bunici. Un domn necunoscut, categoric un calator, fiind imbracat ca nimeni din sat, cu costum maro la doua rinduri de nasturi, cu palarie ca in filmele americane si cu servieta de piele, asteapta nemiscat in fata portii, sub un soare turbat. Ma duc spre poarta si-l intreb cine este si ce vrea. Credeam ca ar vrea apa din put. S-a uitat la mine zimbind cumva fara drag si a zis: “cind m-or vedea, or sti; acum du-te si cheama-i”.

Povestea lui Teodor Bertea si a Valeriei Laza este mult mai incurcata din cauza faptului ca acolo a fost o intelegere in citeva cuvinte. “Am sa ma duc in America sa fac banii. Cind am sa am banii sa cumpar pamintul, am sa vin sa te iau. Ma astepti?” “Te astept”. Valeria a asteptat din 1914 pina in 1923, timp in care Toderica a lucrat prin minele de carbuni ale General Graphite Company din Pennsylvania si din Ohio, impreuna cu varu-sau, Iosif Baiduc. S-au intors amindoi acasa in Cauasd, Bihor atunci cind aveau destui bani. Au cumparat cam tot ce era de cumparat in zona, dar niciunul dintre ei nu a priceput vreun avantaj de pe urma proprietatilor imobiliare, chiar dimpotriva, la un moment dat le-a luat Statul tot ce aveau. Fiind neamuri de muncitori, ne-chiaburi, atit Teodor cit si Iosif au fost absolviti de cei doi ani regulamentari de Canal.

O familie pe nume Bertea, pietrari de prin zona mediteraneana a Europei, au venit inspre Ardeal, unde era si marmura destula si erau si oamenii destul de pricopsiti ca sa poata comisiona niste meseriasi sa le ciopleasca monumente. Bineinteles ca n-au venit de bine ce le era acolo de unde au plecat. Nu cred ca se mai stie de unde au venit. Tata spune ca noi sintem romini, e inutil sa ne batem capul cu intrebari la care nu ne va raspunde nimeni. In neamul asta pare ca ar pluti un cod al tacerii care aminteste de omerta. Nimic important nu se vorbeste vreodata deschis, totul se pregateste in tacere, desi toata lumea stie clar ce se pregateste. Apar Ion si Mihai Bertea, feciorii marmurarului venetic. Niciunul dintre ei nu aveau pamint prea mult. Se face asa ca unuia dintre fii lui Ion, pe nume Teodor, ii pica cu drag o domnisoara din imprejurimi, Valeria, fata mai mica a domnului Laza. Nu stiu cum se potrivesc lucrurile in asa fel ca si Valeriei ii pica cu drag Teodor. Toate ar fi fost in regula daca s-ar fi-ntimplat in ziua de azi, logodna ar fi anuntata in vara asta, iar nuntasii ar juca si ar chefui la vara viitoare. Domnul Laza a fost de acord cu alegerea fetei, le-a dat blagoslovirea parinteasca sa faca nunta, dupa ce Toderica va fi avut “pamintul ala uite de-acolo unde-ti arat eu cu mina, pina in partea dreapta pina acolo, nu se vede si in spate pina la granita”. Problema grea. Teodor Bertea si Iosif Baiduc vorbesc unul cu altul si-si zic “aud ca merg oamenii in America, e locul unde poti sa faci banii de pamint inainte sa mori…, si-oi merge si eu cu tine”. “Da, T, am sa te astept pina vii”. Noua ani mai tirziu, TB avea banii si a mers cu ei la domn’ Laza. “Am banii, am muncit si i-am adunat, numai ca piciorul asta mi-e intepenit la genunchi de cind a cazut mina pe noi. Eu am avut noroc mare ca am scapat cu viata, m-au operat doctorii de mai multe ori, mi-au luat piele de pe spate sa-mi puna la genunchi ca sa nu-mi taie piciorul”. “Draga Toderica, stiu ca banii se fac greu, dar tie nu banii iti trebuie, ci pamintul”.

Teodor si Valeria au avut sase copii. Unul dintre ei e tata. Fiecare are cite o poveste mai mult sau mai putin interesanta. Despre America, da, este un loc unde se pot face banii de pamint inainte sa mori.

La lumina lămpii

În așteptarea seriiAnul 1983, Bălăbănești, vară timpurie. Greierii anunțau sosirea nopții.

– Ai pus gaz? Ai curățat sticla?

– Da. Dar …, iar a crăpat!

– Mergi la grajd, în pod, poate mai găsești una.

Cu pas hotărât bătrânul o apucă spre poiată. Florica și Puiu îi simțiră prezența înainte de ai trece pragul. Cu căciula pe frunte și lanterna cu baterie pătrată în mână urcă încetișor pe scara de lemn tocit, proptită de peretele interior în gura podului. Podul grajdului era construit din bârne de frasin și tei uscat pe care se rezemau sub formă de pat nuiele rânduite de salcâm acoperite cu saci de iută și piei de viței și oi. Iarna, malduri de hluji înfundau streșină adăpostului ca nu cumva vântul să spulbere omătul. În pod, o mulțime de vechituri prăfuite îl întâmpinară. Un cântar cu taler ce abia mai putea fi citit, o baniță metalică împodobită la fund cu boabe de porumb mâncate de gălgăriță, cutii din tablă cu fasole veche – pestriță și semințe de paring, cărți și scrisori prăfuite, cununi de ceapă și usturoi atârnate de căpriorii strâmbi de sub acoperiș – toate rostuite și știute doar de bătrân. Undeva, nu departe de gura podului stătea pitită sub căpriori o valiza roasă de șoareci ce adăpostea sticle de lampa și felinar ocrotite de fân. Cu o sticla de opt în mână, coborâ încetișor pe scară ajutându-se de genunchii încă în putere. Cercetă încă odătă legăturile animalelor, le mai aruncă în iesle câte un braț de bâlie cosit de pe râpi, închise ușa la poiată și porni agale spre chiler. În dreptul tăietorul se opri, adună cu mâinile aspre de trudă câteva zgâtii, le înfășură sub braț și cercetă cerul să vadă dacă anunță ploaia. Înădușeală de azi ar cam trebui să o aducă, murmură el. Păpușoii și via aveau nevoie de apă.

Ajuns în chiler, aruncă vreascurile în locașul dintre plită și dulap și schimbă sticla la lampa de opt. Trebuia să-i taie și fitilul ars cu o seară înainte. Undeva în sertarul de jos al bufetului dibăci o forfecuță țigănescă cu care reteză mucul fitilului. Apoi, învârti de rotița de reglaj a flăcării până ce partea albicioasă a șnurului muiat în gaz se întrevedea prin fantă căciuliței ce acoperea mașinăria lămpii. Se așeză cu grijă pe tamburelul din fața vetrei. Prinse cleștele de pe buza cenușarului și aranjă tacticos ochiurile la plită. O lampă de opt și una de douășpe agățate în cuie văruite luminau timid micuța încăpere aruncând din când în când rotocoale de fum pe tavanul înnegrit. Un fluture prostănac se învârtea în jurul luminii sfidând cu încăpățânare dogoarea globului de sticlă cu gât de girafă al lămpii. Lemnele de salcâm uscat trosneau zgomotos în soba veche unsă cu oloi vernil. Supărat pe neputința celor două lămpi, focul strecura pale de lumină printre cercurile de metal arse ale plitei sufocând soba cu o căldură necruțătoare. Câteva felii de mămăligă presărate cu sare se prăjeau pe plita incinsă. Aruncă în grabă și câteva felii de franzelă, pentru nepoți. O cărămidă subțirică încinsă în rolă aștepta cuminte să fie înfășurată într-un prosop. O așeza pe piept, seară de seară, înainte de culcare. Pe marginea plitei o oală cu ceai de pojarniță era retrasă pentru a nu fierbe fără rost. Trase scaunul din dreptul plitei la masa de deasupra sipetului apoi cu mișcări precise ordonă pe mușama trei căni pentru ceai, feliile de mămăligă și pâine rumenite și-un borcan cu dulceață de gutui.

————————————————————————————————————————-

Greierii cântau necontenit sub butucul din fața chilerului. Uneori aveai senzația că se strecuraseră printre prag și ușă, chiar în chiler. Stelele abia se zăreau prin perdelele dense de nori. Vântul neastâmpărat se juca cu tablele suprapuse pe margini ce acopereau chilerul. Pietrele și lemnele plasate pe acoperiș le mai țintuiau locului. Mirosea a ploaie. Până și agudul uriaș ce ocrotea de mai bine de jumătate de veac micuța încăpere părea neliniștit. O tăcere profundă se instală subit. Din întuneric, o lumină nebună traversă chilerul ca o nălucă, următă de un tunet fioros ce speriase până și cloșca cu puișori de sub pat. Picături dense de ploie se rostogoleau necontenit pe acoperiș. La început se prelingeau cuminți pe tablă cazând zgomotos în ciuveile de sub streșină, apoi încurajate de vânt se înfiltrau cu iuțeală printre încheieturile tablelor mâncate de rugină. Odată pătrunse în pod luau la țintă vasele de metal plasate strategic de bătrân. Neobosite, parcă legate între ele printr-un fir de nailon invizibil, moleculele de apă cuceriră și ultimele obstacole strecurându-se tacticos prin crapăturile lutului ce acoperea tavanul, direct în chiler. Supărat pe insistența lor bătrânul aprinse lampa, înșfăcă de pe masă lanterna pregătită din timp, urcă cu rapiditate treptele scării ce ducea în pod și târâindu-se ghemuit goli toate blidele pline ochi. Treptat cerul se lumina iar ploaia scurtă de vară dispăru fară veste. Bătrânul merse la culcare. Avea să-l aștepte o zi lungă de trudă la coasă.

Ceasul , fără indicator orar! – fabricat de PSD

Ceasul fără orar - fabricat de PSDAnul 2008. Alegeri la Bălăbănești – forfotă mare. Unii se bat prin baruri, alții rup afișele, conservatorii dau de băut în crâșme, peneliștii se plimbă cu portavocea prin comună, pd-leii lipesc afișe-n draci, psd-ii împart pomeni electorale sătenilor: câte-o găleată, câte-o cană, chiar și câte un ceas!! Îi vine rândul și lui Gică.

– Auzi nea Gică, ia de aici și mata un ceas.

 Nea Gică se uita lung la pungă, apoi la donator. În cele din urmă o ia. Ajuns în chiler, scoate ceasul din sacoșă, îi pune baterie apoi îl potrivește pe perete,…; cu stupoare observă că-i lipsește orarul. La vreo două zile ajunge la Primărie cu treburi și-l vede pe prietenul cu ceasul agitându-se printre funcționari. Cu o voce ridicată, tăioasă l-a întrebat:

– O limbă nu-mi mai dai? ”Ceasornicarul” psd-ist se făcu mic. Revenindu-și din șoc îi răspunse:

– Ce vorbă-i asta măi nea Gică?!!!

– Ceasul, ceasul pe care mi l-ai dat  la votare – are numai două limbi, îl lămurește consăteanul.


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
September 2021
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930