Archive for the 'Povești din Bălăbănești' Category

Calea lactee

Stătea pe prispă cu mâinile atârnându-i pe genunchi și capul plecat. Palmele crăpate, peticite de bătături îl necăjeau. Degetele crispate, lipite de sudoare, modelau cu precizie forma cozii de sapă. Ochii erau obosiți de lumina zilei iar mintea-i alerga până hăt departe. Atât de departe încât curând nu mai simți nimic. Uitase de griji, de nevoi și de foame. Parcă nici durerea nu-l mai chinuia. Ar fi vrut o altă soartă dar cerul … of cerul, nu l-a ascultat. Păcătos destin! N-a fost niciodată blând cu el! Iar acum, acum de l-ar înțelege, ar fi prea târziu. Anii îl împovăraseră, oasele-i ruginiseră, lumea nouă n-o pricepea ; nu mai putea schimba nimic.
Țărâna străbună îl purtă zilnic pe un drum al robilor – al robilor liberi, căci n-o trădase ca alții. Zi de zi, sufletu-i aspira colb – codrul și imașul semănau dor. Palmele lui povesteau totul. Șlefuite de toporișca coasei plăteau tribut păringului. Plăcerea i se strecura greoi prin fața ochilor, datoria și truda dădeau năvală, impingându-l de la spate. Arșiță vieții îl încerca zilnic. Era un chin acru, plin de taină, ispășit în praf și sudoare. Nici prin gând nu-i trecea s-abandoneze.
În vale, clopotele satului tânguiau mereu – sumbru. Printre dealuri, moartea-și pierduse rostul. Devenise o petrecere banală. N-o mai detesta, pur și simplu o ignora. Ca și Primăvara, nici el n-avea timp de ea.
Căruțele scârțâiau dureros pe drum. Toți se grăbeau spre casă căci noaptea nu era departe. Jumătate de Soare mai plutea încă deasupra Hobanei. Se ridică cu greu de pe prispă. Apă mai avea într-o găleată pe o bancuță din față chilerului. Apucă o moșoaică dintr-un par, o clăti, se spălă pe mâini, apoi își umezi buzele sorbind rațional din lichidul răcoros. Nu mai avea timp de dus la fântână. Vaca trebuia mulsă.
Peste un sfert de ceas se-ndrepta tăcut spre poiată c-un șiștar și-un ibric plin cu apă călduță, urmat în tăcere de un motan tărcat. Deschise ușa grajdului, așeză cu grijă ciuveiele pe un tamburel, apoi privi scurt spre țarcul vițelului. Portița tremura zgomotos impinsă cu putere de Trotinel. Florica, cu gâtul spânzurat peste gardul ce-i despărțea, îl spăla plimbându-și limba aspră peste blănița lui catifelată.
– Of …Ninel, Ninel … ai să mă bagi în pământ! bolborosea bătrânul îndreptându-se spre țarc.
Foamea-i dădea curaj și vlagă încât ar fi putut muta din loc o căruță plină cu bostani. De nu te fereai din calea lui aveai să simți gustul mraniței. Bătrânu-l cunoștea bine. Odată deschisă portiță, nimeni nu-i putea sta-n cale.
De minute bune țopăia fericit în jurul ugerului. Laptele cald îl infierbânta. Când lichidul spumos întârzia să apără lovea năprasnic cu țeasta. Izbită în plin, mumă-sa întorcea capul apostrofându-l cu-n geamăt scurt și adânc. Lui nici că-i păsa. Coada-i, săltată, dansa voioasă în aer exprimând mulțumire.
Cu pas hotărât moșul se apropie de el. C-o mână, îl apucă de cureaua lată cât palma ce-i împrejmuia gâtul trăgându-l spre el. Poiata se transformă într-un ring de luptă. De o parte, trupul obosit al bătrânului cu osul călit de atâtea încercări, de cealaltă Ninel – proaspăt, încăpățânat ca un catâr și imprevizibil. Secunde bune cei doi se confruntară fară ca vreunul să se impună.
Pe neașteptate un hluj uscat, noduros, venit din senin, îl altoi peste fund, pișcându-i codița. Surprins, Ninel își pierdu curajul. Se strecură în țarcul lui, mai mult împins decât de bunăvoie.
– De hlujani să nu te-atingi că-ți strepezesc dinții! Toată noaptea dacă te-aș lăsa tot nu te-ai sătura! Păi așa ne-a fost înțelegerea?! Tu tot, și eu nimic?! tună bătrânul trăgând portița după el.
Moșu-și așeză tacticos scăunelul în dreptul ugerului.
– Florică, să nu dai cu coada că ți-o leg de drug! o atenționă el cu voce gravă.
Își făcu semnul crucii. Podul palmei împrăștia cu grijă apa din ibric pe fiecare colț al ugerului. Buzele-i arse de soare șușoteau o rugăciune. Degetele mâinii drepte patrulau calculat de la o țâță la alta. Lichidul alb proiectat pe fundul șiștarului zornăia sacadat. La început metalic, apoi, pe măsură ce vasul cu coadă de castor se-ngreuna, țârâitul se transforma într-un vâjâit pătrunzător ce se pierdea rapid în volumul spumos. Treptat, jetul miraculos se-ncăpățâna să nu mai țâșnească. Pierzându-și răbdarea stăpânul o mustră ironic:
– Florică, Florică, l-ai ș-ascuns?! Te hrănesc, te-adăp … degeaba?!
În boxă, agitat, Trotinel continua să împingă portița pe-alocuri sfărmată. Bătrânul se ridică greoi, așeză șiștarul cu grijă-ntr-un colț să nu se răstoarne. Eliberă calea vițelului apoi, însoțit de motan, porni spre casă cu vasul pe trei sferturi plin.
– Atât ai luat?! îl întrebă mirată consoarta.
– I-am lăsat mai mult zghihuitului căci de iarba din iesle rar s-atinge. E încă crud, abia face cinci săptămâni.
Pe gardișorul din fața chilerului, înfipte în stinghii, stăteau aliniate câteva oale de lut ca țestoasele la soare pe-un trunchi reavăn de copac. Moșul apucă două, le scutură de urechelnițe apoi le șterse în interior cu-n ștergar. Le așeză pe măsuță din chiler, căutând din priviri strecurătoare. Era ascunsă în sertar printre tacâmuri. O potrivi pe gura vasului de lut cu gât cărămiziu și burtă verde, trecând lichidul spumos prin ochiurile-i strâmte. Sub masă, Gogu mângâia tandru pantalonii stăpânului.
– Ieși! țipă bătrânul. Vrei să-mi rup gâtul?! Nici aici nu scap de voi! Afară, pe prispă acolo ți-e locul.
Bătrânul acoperi oalele cu două căciulițe dacice de lut și le piti cu grijă după plită. Sus pe poliță hornului, deasupra cenușarului, stătea ghemuit un boț de mămăligă înfășurat în ștergar. Cu lehamite îl aruncă-n șiștar amestecându-l cu laptele de pe fund. Undeva pe prispă lângă un castron cu smalțul sărit Gogu-și plimba mustățile smiorcâind stăruitor.
– Te-a răzbit, ai?! Păi ce eu am mâncat?
Se-nserase de-a binelea și el tot trebăluia prin curte. Ba să-nchidă la găini, ba să facă porții la câini și s-astupe la beci, apoi fuga la poiată să-l bage-n țarc pe Aghiuță.
Cerul era împodobit ca pomul de Crăciun. Ușa chilerului era larg deschisă. Bătrânul stătea pe un prag de prispă cu picioarele proaspăt spălate. Undeva lângă sobă o voce cunoscută denunța, zi de zi – de-aproape o săptămână, crima de pe Vistula: „Aici Europa Liberă! Corpul preotului Jerzy Popiełuszko(1) a fost găsit într-un lac de acumulare pe cursul (…)”
– S-a mai stins o stea! Dacă mai stau mult ăștia o să rămână cerul gol! … cugetă moșul.

Note explicative. (1) – Jerzy Popiełuszko [jɛʐɨ popʲɛwuʂko] (n. 14 septembrie 1947, Okopy lângă Suchowola, Polonia – d. 19 octombrie 1984, Włocławek, Polonia), a fost un preot catolic polonez, asasinat de poliția politică a Poloniei (Służba Bezpieczeństwa). În 1997, papa Ioan Paul II a inițiat procesul de beatificare pentru Popiełuszko, considerat martir creștin. (sursa Wikipedia)

moșoaică, moșoaice, s.f. (reg.) – ulcică (de 1/2 l). (sursa D.E.X.)
a zghihui, zghihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; Var.) – a zbihui (sursa D.E.X.)
șiștar, șiștare, s.n. – vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales pentru muls laptele. [Var.: (reg.) șistar s. n.] – Din sl. Šestarŭ. (sursa D.E.X.) ; în zona noastră se folosea și varianta șitar, fără al doilea ș.
ibric, ibrice, s.n. – în cazul de față denumire atribuită unei căni de tablă, de jumătate de litru.
ciuvei, ciuveie, s.n. – obiecte casnice ; în cazul de față: șiștarul, ibricul, moșoaica, strecurătoarea etc.
reavăn, adj. – 1. v. jilav. 2. răcoros, rece, (înv.) răcoare. (sursa D.E.X.)

Umeri de fildeș

Nori negri cutreierau văzduhul de la un capăt la altul al satului. Mirosea a ploaie dar cerul uitase să picure. Avea s-ajungă și-aici. Dac-o vrea Domnul. Numai nu ca la Cruceanu, unde și-o băgat Încornoratu coada! De-o veni, să curgă liniștit, fără piatră și să țină și-o săptămână.

————————————————————————————————————————–

Pășea agale. Pierduse demult bătăliile cu înălțimile. Ocolea tăcut fiecare deal mergând pe cărare, de-al lungul râpilor ce mărgineau colinele. Un țuhal de iută peticit și ros de șoareci pe guler, plin cu mohor și bostani, scârțâia nemilos pe spatele drept al bătrânului. Din când în când schimba umărul transformând sacul într-o desagă pentru a-și odihni mâna-nțepenită. Când durerea-i chinuia spinarea, arunca țuhalul în păișul uscat să-și tragă sufletul.

Umerii răsuflau bucuroși iar minteai fugea aiurea. Se săturaseră și ei de greutăți. Mereu îi apăsa câte ceva. O coghiliță cu două găleți mari de apă, un maldur sănătos de hluji verzi pentru vițica din poiată, un sac cu lut sau cu nisip și câte și mai câte nevoi și griji pe care bieții umeri nu conteneau a le-nfrunta cu stoicism. Mereu cărau câte ceva. Bătrânul nu-i îngăduia deloc. Nevoi și griji erau multe. Umeri? … doar doi!

Tare avea nevoie țărâna de apă. Deasupra pădurii fulgera continuu. Securea de la brâu nu-l îngrijora. Acum doi ani, un neam din Rădești, ce se-ntorcea de la coasă, murise trăsnit. Lui, nici că-i păsa. Frontul îi călise nervii și-i educase frica, Cel de Sus – conștiința. Din când în când, gândurile și grijile îl copleșeau. Uneori foamea, durerea și disperarea de la cotul Donului îl chinuiau. Înstinctul și-o încăpățânare ereditară luptau cu destinul ținându-l în viață. Mare le-a fost mirarea comandanților când s-a prezentat l-a unitate, în Bârlad, călare pe iapă cu pușca-n spinare. Nu le abandonase așa cum au vrut bolșevicii. Agățat de coada patrupedului a trecut Prutul și-a ajuns acasă. Nici seceta de după război nu o pierduse din minte. Culesese două oboroace de păpușoi în acel an, unul ținuse de sămânță. De zeci de ori măturase podul casei și scuturase ciuveiele pentru a mai înjgheba o mămăligă. Mulți au pierit de foame. Alții au plecat în Ardeal sau aiurea găsindu-și sfârșitul în locuri neștiute de cei de-acasă.

Închisoarea, Colectivul, cutremurul ce-i prăvălise casa părintească sau răutatea unor vecini de moșie nu-i îndoiră spatele. Slugoiul muscalilor nu-i umilise umerii și mintea, nici el. L-au trimis din est cu-mproprietărirea și democrația! Asta-i bună! Ca și cum oamenii din sat n-ar fi avut memorie și pământ înainte de-a face el și trepădușii lui ochi pe fața pământului. L-au parașutat rușii și-americanii cu perestroika-n mapă! Și noi, bolnavi de neghiobie, l-am făcut președinte! Parșivă-i istoria!

– Ăsta-i mai rău ca ăla, căci l-o lichidat în Sfânta zi de Crăciun, murmura bătrânul sătul de balivernele de la radio cel sâcâiau seară de seară.

– Torocăiesc ca broaștele pe Lac. Pentru cine? Pentru o șleată de Gurăcască, care așteaptă să le dea?! Să le dea. Să-i sature, dacă are de unde?! Căci apoi o să le ia. Înzecit! Degeaba cumpăr baterii pentru măgăoaie. A ajuns conducător de țară și de „front național” un pezevenghi!… filozofa el forfecând un pai în colțul gurii.

Acum stătea mult mai bine. Încă nu bătea vântul prin coșar. Iar dacă cerul se-nduioșa de soarta lui, ar fi avut de toate și la anul.

Porni din nou la drum cu sacu-n spinare. Orătăniile îl așteptau în bătătura. Pasul calculat urmărea conturul potecii. Ar fi dorit s-ajungă acasă înainte să-nceap-a turna. Acum numai s-o aducă Domnul căci o găsi vreun adăpost în cale.

– De nu ne-ar ocoli ar crește și la noi boaba …își spuse bătrânul.

Sus în deal, în capăt de vie, o colibă solitară tremura din țâțâni în bătaia vântului. Nu era trecut de zece ceasuri și o negură ciudată, înfricoșătoare, învăluia pădurea. Dâre de foc brazdau necontenit văzduhul. Trosnea cerul din încheieturi!

– Nu-i a bună! E prea mare zăpușeala. Hăramurile or să rupă pripoanele. Când intră spaima-n ele în fundul râpii le găsești.

Măsură din priviri poteca ce ducea spre fântâna lui Sandu până sus în capătul huidiței. Asfaltul era prea departe. Se-ntoarse și privi cu dispreț coasta lui Nătreț. O detesta. De câțiva ani nu se mai suportau. Pe culme era coliba. Dac-o mai fi acolo! Un nechezat de cal îi lumină mintea. Pădurea înspăimântată fremăta dureros. Hotărât, aruncă desaga sub un măcieș și urcă pe coasta să se adăpostească. Picături mari de apă îi spălau fața răcorindu-l. Umerii drepți înfruntau vântul și ploaia. Grăbi pasul însă nu pentru mult timp căci inima-i zvârcolea în piept. Se opri. Apoi înlemni ignorând totul. Cerul, mugetul vacilor, ropotul stropilor…totul.

Cu mâinile împreunate la spate mătura cu privirea covorul de iarbă. Jos totul era în extaz. Nici urmă de grijă, nici gând de necaz. Doar dans și speranță.

O păpădie cheală privea cu gelozie cum firul și cu stropul valsau, în armonie / Doi fragi, patați de sânge cu umbreluțe verzi, zburdau lovind pământul cu patos și dispreț / Canale mici de apă se strecurau grabite, s-adune praful aspru ce necăjea paișul / Și-o ceață parfumată acoperi imașul, ca ochiul să nu vadă cum plânge greierașul.

Îmbărbătat de lumea magică a lui Nătreț bătrânul prinse curaj și urcă dealul. Ud pân la piele, se strecură în colibă. Cerul ardea. Sf. Ilie îl încolțea pe Aghiuță pe cerul Bălăbăneștilor. Biciul sfârteca văzduhul de la un capăt la altul.  Cu greu reușise să mai învingă coasta păcătoasă. Inima îl necăjea. Trăznea și tuna ca pe front. În deal de Gostat un fir gros de lumină uni Cerul cu Pământul. Secunde bune de liniște, apoi se prăvăli văzduhul. În gura colibei omul îngenunche cu privirea spre răsărit. Buzele murmurau o rugăciune.

Epilog. Asfaltul lucea. Bătrânul cu sacu-n spinare deschise poarta, traversă ograda și propti desaga pe niște scânduri sub streașina grajdului. În curte băltea apa. Umerii erau înțepeniți de frig și durere. Îi ignoră. Crăpă un bostan la godaci, strecură un ghem de mohor și hlujani în iesle, la vițică și porni spre chiler să se schimbe. Într-o balie de lemn, întinsă pe două scăunele, o bătrână plimba un calup de săpun mare cât un fier de călcat pe un lăghicer.

– Am crezut că nu m-ai vii! Schimbăți cămeșa, că ești leoarcă! Cică la Bălășești o trăznit de-o ars saivanele!

– Carevasăzică acolo s-o ascuns Tartoru! … spuse el, zâmbind, s-audă și nepoții.

Notă: măgăoaie – în cazul de față aparat radio
țuhál, țuháli, s.m. (reg.) – sac mare pentru boabe de porumb – sursă D.E.X
coghiliță – corect. cobiliță, cobilițe, s. f. – bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se poartă pe umeri și servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. – sursă D.E.X.
oboroc – oboroc õáce n. înv. 1) Recipient cilindric larg la gură, făcut, de obicei, din coajă de tei, servind la păstrarea și la transportarea cerealelor. 2) Conținut al unui asemenea recipient. 3) Unitate de măsură a capacității folosită, de regulă, pentru cereale. – sursă D.E.X.

Picior de Paris

„… Satul este căţărat pe dealuri. O râpă adâncă îi scrijăla coasta. Casele par aruncate cu ţăpoiul.

Primăvara atârna pe creştetul miilor de pomi mirajul cununilor aşezate de o mână nevăzută. Păsări cântătoare slovoslovesc. Miresme ca din vasul de alabastru al Magdalenei urcă pînă sus pe zarea de lumină a dealului.

Covoare verzi de semănătură crudă pe coastele satului se întind ca nişte ape ce dorm liniştite.

Şesul Jeravăţului era punctat de nenumărate oi şi vite mari. Mieii şi viţeii se zbenguiau printre ele iar rândunelele „furau apă” zbenguindu-se în văzduh.

Gara mică din câmpie sclipea ca un briliant.

Ghirlănzi de sate până hăt departe se ţeseau în vatalele primăverii …”

Autor: I. Gr. Oprişan – anul 1945

Notă explicativă:

ţăpoi ~oaie n. – furcă cu coadă lungă, cu două coarne drepte, folosită la ridicarea snopilor, cocenilor etc.

alabastru s.n. – varietate de ghips cu aspect de marmură albă străbătută de vine transparente, întrebuințată la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.

slavoslovi, slavoslovesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) – a slăvi, a preamări pe Dumnezeu. – Din sl. slavosloviti.

vatală, vatale, s.f. – organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului de bătătură. [Var.: (pop.) vătală s.f.] – Din bg. vatala (pl.).

ghirlandă, ghirlande, [(pop.) ghirlănzi]. s.f. – împletitură decorativă în formă de lanț sau de cunună, făcută din frunze, flori (și fructe). Element ornamental, în arhitectură și în artele decorative, având aspectul unei astfel de împletituri. [Var.: ghirlántă s.f.] – Din fr. guirlande.

Hatul

O brazdă ondulată şerpuia nehotărâtă printre două vii. Din deal, moş Gavrilă stăpânea o noha hărăgită cu struguri sănătoşi ce dansau în bătaia vântului. Din vale, moş Vasile ocrotea o parcelă nisipoasă cu tot soiul de butuci împrăştiaţi printre nuci şi cireşi galbeni. Fiecare cu părticica şi rânduiala lui.

Moş Gavrilă începea lucrul primăvara devreme. Tăia via, o hărăgea, o lega cu beligă de tei umectată într-o căldăruşă cu apă cotorând apoi fiecare butuc în parte.

La câteva zile moş Vasile  se apuca şi el de treabă. Cu un foarfec metalic decorat pe mânere curăţa butucii de viţa pletoasă,  lăsând după tunsoare un mănunchi firav de coarde pe care  atârnau somnoroşi trei, patru ochi. Restul ramurelor se transformau în cepuri umezite de sevă pe care  se furişa stingher câte un ochi ce avea să călăuzească viitorii lăstari  spre maturitate. Odată tăiată viţa era adunată-n grămezi la marginea din vale. Apoi, ajutat de calul  sur, cel însoţea zilnic,  ara via de-a lungul coastei de la un capăt la altul.

Frumos îngrijite, cele doua vii despărţite printr-un hat respirau bucuroase aerul curat din vârful dealului. O competiţie chinuitoare îi măcina pe cei doi bătrâni. Ursuzi, privirile li se încrucişau des, tensionând curenţii de aer. Rar schimbau două vorbe. Se spionau reciproc căutându-şi adesea motiv de harţă. Hatu-i învrăjbea, le lua minţile transformându-i din oameni cumsecade în străjeri aprigi. Un cireş răsărit întâmplător pe linia imaginară ce le delimita proprietăţile sau un nuc umbros ce acoperea câţiva butuci dintre cele două parcele erau nemulţumiri cotidiene. Unul vroia nucul căci era văratic şi-aveau rădăcina puternic înfiptă în parcela lui, celălalt cireşul căci era de soi bun şi făcea parte din gardul ce-i aparţinea – fiecare cu pretenţiile şi argumentele lui încerca să-şi impună favoritul. Primăvara lupta căpăta accente dramatice. Moşul din vale ciuntea crengile nucului că-i înăduşeau proprietatea, moşul din deal reteza  ramurile cireşului. Locuiau la câteva case unul de celălalt dar rar se salutau. Erau orbiţi de dunga neregulată ce le despărţea proprietăţile.

Cireşul şi nucul erau sfinţi, aveau un rost respectat tacit de bătrâni. Stabileau hotarul.  Când de-o parte şi de alta nu era nimic hatul era impus de lama tăioasă a sapei. O brazdă mai la vale sau mai la deal şi aerul devenea irespirabil.

Cu meticulozitate moş Gavrilă aranja fiecare brazdă astfel încât să nu piardă un centimetru din teren. Calm, moş Vasile evalua situaţia iar dacă linia era deplasată o rectifica pe loc cu chirca, desenând cu precizie linia astfel încât să fie sigur că nu pierde o palmă de pământ.

A doua zi, dimineaţa, moş Gavrilă cerceta din nou hatul. Linia franjurată de sapă părea proaspătă. Cu priviri calculate măsura dintanţa de la primul butuc la ultima sapă a vecinului.  Nu i se năzărise. Hatul fusese refăcut. Fară să stea mult pe gânduri corecta linia buclucaşă  trăgând pământul la deal, condamnând zgomotos nesăbuinţa vecinului din vale.

Plimbându-se tacit prin vie moş Vasile observă intenţia consăteanului.

– Iar îmi face hat, bâiguia el cu voce tare?!!! Apoi începu din celălalt capăt să rectifice.

Zilele treceau, strugurii se pârguiau iar cei doi moşi tot cu hatul se luptau. Din primăvară şi până toamna târziu când ultimii struguri erau zdrobiţi în butoaie demarcarea hatul avea o importanţă demenţială – era o chestiune de onoare, de conştiinţă.

Iarna era linişte. Stratul gros de zăpadă acoperea cele două vii. Lipsite de frunze butucii tremurau în bătaia viscolului. Totul era alb împrejur. La amiază, copacii încremeniţi în gerul năprasnic căutau vlăhuiţi căldura astrului. Nici urmă de proprietar prin preajmă. Doar un iepure friguros, curat ca laptele, se zbenguia lâng-o tufă de stejar, bucurându-se de coaja proaspătă a salcâmilor şi cireşilor galbeni. Cei doi moşi se încălzeau la foc în casele lor călduroase, din lut. Pe marginea plitei scâncea potolit o cană de vin alb, rece ca gheaţa – de nohă sau condiră.

————————————————————————————————————————

După un sfert de veac cele două vii s-au unit. Pe ele pasc turmele de capre şi oi de pe valea Hobanei. Rar mai vezi câte-un lăstar de nohă sau de condiră în vârful dealului. Ici şi colo câte-o lumânarică domneşte regeşte, şi la “via” din deal, şi la cea din vale. Nucii, cireşii, salcâmii au ars demult în sobe. S-au dus şi bătrânii, s-a măcinat şi hatul. Departe, în vale, se mai zăreşte doar Pupezeniul.

Notă:  beligă – stratul interior al scoarţei (de tei în cazul de faţă) – bătrânii o foloseau la legatul viei. Termenul nu există în DEX însă se poate face o asociere cu verbul a beli(a jupui).

Hraina

Numele ei mă chema adesea. Mergeam pe jos şaisprezece km în copilărie, pentru a ajunge la ea. N-o uitasem nici când ne-am mutat la oraş.

Înainte de a ajunge în deal la Cruce, în stânga un drum ducea în câmp, la Hraina, ultima bucată de pământ care a mai fost a noastră. Am lucrat-o până s-a pierdut prin ceape-uri şi acte. Nu mai avea acte, nu mai avea stăpân Hraina. Rămăsese doar numele acela buruienos, care-mi plăcea atât de mult.

Nu ţin minte decât grâu pe Hraina şi rugi de mure. Şi albăstrele din care-mi făceam coroniţe. Lan de grâu înseamnă Hraina. Cum să nu doresc să mergem vara acolo la seceriş?

Când spuneai Hraina, simţeai greutatea pământului. Te opinteai parcă s-o scoţi din rugii de mure care-o împânzeau pe măsură ce anii treceau. Îmbătrânea Hraina. Asta era…

O femeie singură cu un copil după ea şi puţină mâncare. Nici nu-mi amintesc să fi mâncat la Hraina. Doar mure. Şi asta îmi era de ajuns. Eram singure pe câmp, deşi era vremea secerişului. Sau noi veneam când ceilalţi terminaseră? Sau mi se părea aşa întinsă Hraina? Abia-i zăreai capătul. Dar nu, capătul nu era acolo, era după încă un deluşor. E singură aici mama, slavă domnului, numai aici poate să plângă, unde n-o aude nimeni, doar eu, care n-o înţeleg, uneori, de ce plânge atâta. Îşi plângea averea, îşi plângea soarta, chema trecutul înapoi.

Cât vedeai cu ochii, până spre pădure, nici un copac în toată arşiţa aceea. Se aşeza la prânz, trudită şi flămândă, să se odihnească la umbra unei căpiţe să mai prindă puteri. Şi adormea îndată, în zăduful acele. I se umplea de broboane faţa, ascunsă în broboada neagră, decolorată de soare. Dar nu dormea mult. Din somnul adânc, tresărea deodată vinovată, uitându-se la soare care călătorise pe cer, uitând de ea. Sărea în picioare făcându-şi cruce şi pornind-o iar cu secera şi cu piciorele ei zgâriate din care sta să dea sângele. Se ferea greu de muştele amiezii. Înainta cu furie în lan, pe când eu mă chinuiam să învăţ să merg pe mirişte, culcând, la fiecare pas, cu talpa, tulpinele retezate.

Toată liniştea caldă a Hrainei era pe seară a noastră, când mama se mai potolea şi devenea bună. Îmi făcea promisiuni în care ea credea! Iar eu îmi dădeam seama cât de greu sunt de ţinut. Dar îmi încălzea sufletul. Ce scurtă era însă fericirea mea şi-a ei … Mama începea să dea iar drumul hohotelor ei de plâns, care cutreierau câmpii. Era, cred, şi fericită uneori, când se ruga lui Dumnezeu şi-i mulţumea că o învrednicise să apuce şi ziua de azi, o învrednicise să termine lucrul. Privea cerul cu ochi blânzi, îl implora şi era mulţumită. Niciodată n-o auzeam să se supere pe Dumnezeu. Munca la câmp îi amintea de copilărie, de vremea când lucra alături de părinţii şi fraţii ei. Ce timpuri grele, dar frumoase. Tot ce era legat de părinţii şi fraţii ei avea ceva sfânt. Am simţit-o mereu mai târziu, când credeam că am crescut destul ca să spun şi eu câte ceva … N-aveam voie să cârtesc.

În timp ce ne întorceam acasă, mama se întreba cât timp mai putea să vină aici, cât timp mai putea să ascundă acest petec de pământ aşezat între două sate. Ba-l declara, ba nu-l declara, agăţându-se de această bucată de pământ ce-i mai rămăsese. Măcar atât putea să ne lase.

Murea Hraina noastră.

Nu ştiu când am început să nu mai mergem la Hraina. Încetul cu încetul, Hraina, nesecerată, rămânea în urmă. Eu colindam acum mahalalele şi maidanele, ducând dorul albăstriţelor. Acum strângeam buchete, braţe mari de albăstriţe de lângă cimitirul de la marginea oraşului, de pe deal. Nu mai făceam cei şaisprezece km pe jos. Murise şi Hraina şi bunicii. Nu mai treceam Juravăţul, acolo unde vadul era mic, galben şi căldicel. Jăravăţ! Puţină apă, trecută repede cu piciorul. Niciodată n-am simţit o apă mai caldă şi mai moale. Niciodată n-am trecut mai repede peste o apă. Mereu se grăbea mama. Cu câtă bucurie am găsit mai târziu pe hartă – nici n-aş fi crezut! – apa aceea leneşă şi caldă, apa care răcorise tălpile mamei … Când ea-i rostea numele, simţeam că-şi potoleşte setea, deşi nu beam apă din Juravăţ. Parcă ar fi respirat mulţumită, ca atunci când se ruga la Dumnezeu. „Trecem peste Jăravăţ”, zicea ea cu solemnitate.

O arşiţă nepotolită rămăsese pentru mine Juravăţul. Amiaza ne întâlnea cu apa aceea galbenă şi-o făcea mai leneşă în curgerea ei. Stătea acolo parcă şi mă aştepta, dar eu alergam după alte ape acuma, cu alte iubiri, dureroase, scurte şi trecătoare. Nestatornice ape mi-au legat apoi gândurile.

Juravăţul mi-a fost dăruit de mama, într-o zi când pentru prima oară a spus: „Trecem Juravăţul”. În drum spre Hraina, pe care avea să mi-o dea tot mie.

Aspru şi trecător îmi sună în urechi uneori Hraina.

–  Ai mai recunoaşte Hraina?

–  Cum să nu? Răspunde mama.

–  După ce?

–  Nici un copac nu făcea umbră la Hraina.

Haturile-s demult sfărâmate.

Era cinstită mama, sau numai dorul de pământ o făcea să nu se trădeze?

Rămăseseră în mintea ei haturile, megieşii şi paşii.

Rămăseseră în mintea mea albăstriţele şi rugii de mure.

Şi drumurile în sufletele noastre, şi cerul de la Hraina.

Hraina – făcută una cu pământul, cu toate celelalte …

Spulberate-s azi drumurile ce duc la Hraina.

Din când în când mă apucă un dor de Hraina, care plânge uitată-n mărăcini. Hraina noastră … Să mă mai duc s-o mângâi cu privirea, să încerc să ghicesc unde era? Dar mama a trecut de mult de optzeci de ani. Şi drumul cu maşina nu e drumul spre Hraina.

————————————————————————————————————————–

Anul trecut, când scrieam povestea Hrainei, mama mai trăia. Se dădeau pământurile înapoi. Şi Hraina. „Acuuum?” a început ea să plângă înăbuşit.

Murea mama, departe. N-am mai apucat să cerem înapoi pământul. Ce rost mai avea, fără mama?

Nici povestea Hrainei n-am apucat să i-o citesc. Vroiam să o fac mai frumoasă. Ca şi cum Hraina nu era destul de frumoasă şi-aşa …

Îmbătrâneam cu Hraina în suflet.

Autor: Silvia Adamek

Notă: Hraina şi Juravăţul sunt două întinderi ce dau aromă de basm  comunei Bălăbăneşti, două repere sculptate-n memoria celor ce le-au păşit hotarele.

La taifas cu Pietrosul

Pe coasta unui deal, arsă de foc, iarba crudă se-nfiripa răzleţ. Mieii ţopăiau ca lăcustele. Aerul proaspat de primăvară te-nbujora. Deasupra Hrainei codrul fredona elegii cu aromă de tei. Pete răzleţe de nori colindau cerul fugărite de vânt. Soarele radia timid. Şopârlele somnoroase se bucurau de fiecare rază. La auzul paşilor măturau cărările cu cozile lor alungite, acunzându-se rapid în iarba-naltă.

—————————————————————————————————————————-

Un bătrân chibzuit îşi depăna amintirile privind cerul încărcat de aştri. De-o vârstă cu el, doi nuci vânjoşi cu braţele crestate de viscol îi ţineau de urât.

– E sfânt cerul leatule! spuse Văraticul încercând să-i abată gândurile mohorâte

– E Tatăl Nostru răspunse bătrânul în dodii …

– Vezi tu vecine, de zeci de ani, zi şi noapte căutăm să-i desluşim taina! Şi tu, tu o biată făptura lipsită de minte, scrutând la El câteva ceasuri, crezi că ţi-e dat să-i citeşti rostul! Câtă făţărnicie! Vreţi să-i cunoaşteţi taina, dar priviţi Sus când durerea-i povară! îl apostrofă Pietrosul trântindu-i în spinare o desagă mult prea mare pentru a o putea duce.

Bătrânul nu se pierdu! Îşi scutură capul şi-i răspunse rece:

– Noi suntem născuţi din păcat fiind blestemaţi să trăim în ispită! Rostul vostru este să proptiţi cerul. Când voi şi codrul de pe deal nu veţi mai fi ne-om duce şi noi căci soarele, eternul nostru prieten, nu ne va ierta aroganţa. Suntem legaţi de Sus Pietrosule! Crezi oare că nu ştiu?! De n-aveam minte, de n-aveam suflet te-aş fi trântit demult în fânul moale! Am obosit să-mi sparg palmele Pietrosule! Dar cum sa-ţi las fratele singur la bătrâneţe? Cum?

De jumătate de ceas liniştea domnea regeşte. Bătrânul prins cu gândurile lui uitase de nuci. Cerul era impunător. Atât de ascuns, atât de găurit de aştri!

– Ascultă „tinere”, rupse ironic Pietrosul tăcerea! Mila e pentru cei săraci cu duhul, nu pentru mine! Am fost blestemaţi să fim împreună? Da, dar de nu umbreaţi ţărâna trăiam în paradis! De-aţi fi fost ca noi – pământul respira, de eraţi iarba – transpira ; de eraţi piatră – eram brazi…

– „Tinere”?! Pietrosule eşti cărpănos şi-nţepi ca viespea! Nu am avut de ales! Ne-am pomenit cu voi şi voi cu noi! Nu încerca să-nţelegi ce nu ne-a fost dat să pătrundem! Înflorim, privim soarele şi ne strecurăm în pământ mânaţi de vreme. Nu vezi ce viclean e ceasul?! Ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, la asfinţit ne tolănim în aşternuturi încântaţi de puful pernei ; suntem nişte orbi lacomi priponiţi de vreme între scoarţele unei căruţe ce bâjbâie pe cărări întortocheate până ce-i cad cercurile. Apoi se duc pe rând spiţele, oiştea, menirea…

– Nu-s veninos omule, tună Pietrosul! Mă răzvrătesc umanităţii! Cum voi, un singur chip, distrugeţi tot lăsând în urma voastră umbre?! Ce rost mai are veacul când graba voastră-i molimă precoce?

– Am fost cândva fraţi nucule! Ne respectam, ne dojeneam doinind împreună cu semenii tăi. Nesaţul însă ne-a schimbat. Nu mai suntem noi, ne-am pierdut de lumea voastră, ne-am rătăcit rostul, ne-am preschimbat în zmei cu ambâţ de zei! Suntem „mândri” nucule, dar singuri – împotriva tuturora … bâiguia bătrânul ameţit de aroma florilor de nuc.

Văraticul urmărea pârtiile de foc ce străbăteau cerul. Fiecare strop de lumina îl încânta, chiar şi zbenguitul unui licurici somnambul. Vântu-i răsfoia zgomotos frunzele trâmbiţând deschiderea cerului. Primii coconi legau rapid pe ramuri grăbiţi de barză. Împlinit, nucul cu goga de porţelan trosnea din braţe mulţumind Cerului.

————————————————————————————————————————–

Cu paşi sterpi cobora sprijinindu-se în cârja smălţuită de cauşul palmei. Două traiste de iută pline ochi cu nuci verzi pendulau nehotărâte pe umăru-i osos. Marţea era zi de târg la Bârlad. De-ar merge nucile ca şi vişinile bine-ar mai fi, spuse bătrânul uitându-se lung la cărarea ce unduia spre uliţa satului.

La Bălăbăneşti, nucii creşteau peste tot, pe râpi, prin vii şi curături, prin ochiuri de pădure. Rar întâlneai gospodărie în sat fără să n-aibă-n curte sau la câmp un pui de nuc. Nopţile de mai când înflorea nucul erau magice. Niciodată bătrânul nu prinse una. Duhul nucului nu-i ierta îndrăzneala. Pleoapele-i cădeau acoperindu-i ochii ca o cortină ce tăinuia scena unui spectacol unic.

Voievodul caielelor

Eu sunt Dingă de pe Vale/Din deal, de la telefoane/Zeci de cai am potcovit/Mii de potcoave-am călit/Am bătut multe caiele/Am băut vin din cofere/Iapă, mânz sau armăsar/Nu am iertat nici un cal/Cu raşpil-am curăţat/Cu cuţitul am rotunjit/Unghiile pe potcoavă /Şi potcoavele pe gloabă/Iar dacă a şchiopătat/Mitroiu mi l-a salvat/Pe săteni nu i-am iertat/Suta de lei eu le-am luat/Că-i grea munca de fierar/Primeşti copite în dar/Calu-i drac şi dracu-i cal

Şchiopătând maestrul Dingă traversă puntea ce lega Fundătura de Poştă şi Primărie. Cu pas zgârcit urca dealul. Cărările erau înguste şi lungi iar dealul mai abrupt ca niciodată.

– Greu mai urci dealul Aurele! se auzi din fundul grădinii un glas răguşit

– Ce sa-ţi fac nea Vasile dacă te-ai cocoţat sus, pe Deal!

– Ai venit sa-l încalţi sau să-i iei măsuri?

– Nu mai scapă, îi pun pantofi de oraş. Vine iarna nu-l pot lăsa să-i degere unghiile!

Dingă îşi înşiră cu grijă ustensilele pe un butoi de tablă ruginit aşezat cu gura-n jos să nu-l umple ploaia. Un ciocan, un cherpedin, o raşpilă şi o jumătate de cuţit fără mâner erau cam tot ce avea la dispoziţie. În fundul genţii patru potcoave legate cu sârmă, frumos lucrate la văpaie de cox, aşteptau cumiţi să fie rânduite pe copitele surului.

– Caiele ai? Aşa ne-am înţeles…. Răspunsul întârzia să apară. Ai spus ca-i luat din târg … Ai sau n-ai?

– Am măi Aurele , numai dă-mi răgaz să caut foarfeca …

Calul era legat de coşar. Neliniştit, necheza din când în când, strecurându-şi botul buretos printre scânduri încercând să mai tragă un ştiulete. Dingă se apropie de cal, îl mângaie pe coamă şoptindu-i prieteneşte:

– Puiule, am să te fac baiat frumos, să mergi marţi la iarmaroc!

Îi apucă copita din faţă proptind-o tacticos pe piciorul drept uşor îndoit. Cu raşpila se apucă de curăţit până ce un alb lăptos apăru de sub mizeria uscată. Potrivi potcoava pe copită. Mai avea de luat până să se aşeze perfect pe partea cornoasă. În loc de ţigară două caiele îi atârnau în colţul gurii. Prinse cu simţ de răspundere copita, ţintui cuiul cu cap pătrat într-una din găurile potcoavei altoindu-l cu ciocanul până ce străpunse unghia groasă. Apoi una după alta un colier de caiele înconjurară copita. Reteză cu măiestrie capetele cuielor îndoindu-le să nu iasă. Cercetă cu atenţie unghia aşezând, cu grijă, piciorul jos pentru a se odihni. Nici nu apucă patrupedul să se dezmeticească căci se şi trezi încălţat.

– Nea Vasile dinainte mai merge cum mai merge, dinapoi o s-avem de furcă!

– Dacă face pe nebunul îi pun în bot ….

Sărutul căprioarei

Toată noaptea, picăturile de ploaie ciuruiseră tabla ruginită de pe cozorocul chilerului. Pământul era îmbibat de apă. Priponisem animalele pe imaş. Lanul de porumb era aproape. Păpuşile verzi, cu părul lin, muiat de ploaie, hipnotizau vacile hrăpăreţe. Am încercat iarăşi trăinicia ţăruşilor, trăgând cu nădejde de funiile roase o vară-ntreagă de lutul copt la soare al potecilor dintre dealuri. Era trecut de şapte. Dimineaţa răcoroasă ne întâmpina cu multă apă şi ciuperci.

– Dăm o fugă la via din Jos să vedem ce-o mai fi şi-acolo, spuse bătrânul aşezându-şi cu grijă securea la curea, sub haina strâmptă, pocnită în cot, ce-i acoperea flaneaua de lână cu guler aspru.

O apucarăm pe scurtătură, pe la moş Mănlache. Am coborât, în râpa Bourului, la Nisipărie, unde apele ce străbăteau valea Recii se contopeau cu izvoarele Hambarului tranformându-se într-un curs liniştit ce se strecura printr-o dumbravă de aluni şi stejari spre balta plină de caraşi. Ajutaţi de două pietre am traversat pârâul din râpă urcând domol pe sub coasta dealului pentru a nu fi bănuiţi că am părăsit zona. Pe căciula colinei moşteneam via din Sus. Era timpul nucilor şi al strugurilor. Mocanii nu ne iertau. Trebuia să fim precauţi căci se apropia recoltatul iar bătrânul ştia mai bine ca nimeni altul că strugurii trebuiau ocrotiţi.

– Lung e drumul vinului până-n balercă! ofta el, cucerind eroic, pas cu pas, dealul ce ascundea cumpăna fântânei lui moş Mănlache. Din când în când se oprea. Cu mâna dreaptă sculptată-n şold îşi trăgea sufletul, măturând cu priviri lungi şi pătrunzătoare lanul de porumb din vale şi via din Sus. Râpa era galbenă. Se anunţa o iarnă timpurie. Zilele socotelilor erau mai aproape decât îşi închipuise. La cules aduna fiecare boabă de nohă scuturată de vânt.

– Odată pe an culegi via! conştientiza bătrânul cu voce gravă un adevăr absolut, deseori ignorat de oamenii împăcaţi cu ziua la recoltat.

Paşii urmăreau tăcuţi cărările bătute de oi. Din când în când câte un buchet de ciuperci ne abătea din drum. Cele proaspete le aruncam în traista ce ne însoţeau tot timpul. Ajunşi în spatele grădinilor valuri de cătină spinoasă se revărsau de-a lungul haturilor ce delimitau huidiţa. Nu ne puteam atinge de ea. Uitasem mănuşile acasă. Raţele din bătătură aveau să sufere. Îşi vor umple guşele tot cu frunză de bostan tocată mărunt la satâr amestecată cu urluială şi apă. Grăbirăm pasul lăsând în urmă salcâmi fioroşi, aguzi tineri cu dude roşii , vişini şi tot felul de arbuşti protejaţi temeinic de urzici îmbătrânite de vreme. Printre ele un avram strâmb, generos, plantat de Divinitate se scutura periodic oferind la picioare trecătorului, fructe cărnoase, pline de gust.

Când am întâlnit asfaltul am apucat la dreapta spre cea mai înaltă troiţă din sat. Strategic amplasată în curbă, crucea imensă cu pictura spălată de ploi ocrotea şoferii grăbiţi de nevoi. Peste nici o sută de metri schimbarăm direcţia spre stânga. O altă huidiţă şerpuia abrupt spre inima satului. Un pârleaz astupat cu-n măcieş uscat ne aştepta să-i trecem pragul. Ajunşi în vie, bătrânul, însoţit de nepot cercetau cu privirea via până jos la nucul patriarhal ce ocrotea o mică pajişte lată cât să priponeşti un viţel. Nimic nu părea suspect. Nici o urmă de cizmă, nici un musafir nepoftit. Un cireş uriaş domina copios Fundătura. Rareori se-ncumeta vreun îndrăzneţ să-i fure cerceii negri, amari, din vârf. Vântul nu te-ar fi ierta nici în zilele de sărbătoare. De sus, vedeai limpede bisericile satului şi casele  bursucănenilor din Odaia cocoţate pe dealuri.

Un foşnet uşor ne-a stârnit atenţia. Între corcoduşii din colţul viei botul buretos al unei căprioare graţioase binecuvânta tufele de fragi ascunse-n iarbă. Bătrânul privea calm ritualul încântătoarei creaturi. Ignorându-şi însoţitorul, încurajat de vânt, nepotul înainta curajos, vrăjit de frumoasa făptură. Nemulţumit de trădarea vântului, un capăt de hărag putred, trosni atenţionându-şi regina de intenţiile băiatului. Sunetul străpunse cu succes palele de vânt promulgându-şi zgomotos victoria. Băiatul căzu secerat pe pajiştea umbrită de nuc. Împietrit în iarba moale aştepta tăcut atingerea elegantei balerine. Prinţesa cu ochii negri, sticloşi, cerceta amănunţit împrejurările. Înainta timid adulmecând adânc aerul. Părea tare curioasă. O linişte ciudată învăluia via. Doar o ciocănitoare zgomotoasă mai bătea toaca într-un salcâm găunos din gardul ce mărginea huidiţa. Zâna în chip de căprioară păşea regal spre trupul aparent lipsit de viaţă. Fiecare foşnet de pas aprindea noi dorinţe în mintea crudă a copilului. Acum, vroia s-o prindă, s-o mângâie, să se joace cu ea. Drăgălaşă, inocent de curioasă, căprioara se opri lângă trupul băiatului sărutându-i catifelat părul, încercând să redea viaţă corpului prăbuşit în iarbă. Păcălită de reprezentaţia băiatului, îi învălui trupul într-un nor de abur cald. Lipsa de previziune avea s-o coste scump. Ca un crocodil perfid ascuns în ape tulburi, băiatul îi prinse piciorul chemându-şi tutorele să-l ajute. Speriată, captivă secunde bune,  zâna se arcui în aer ca o eşarfă în bătaia vântului dispărând instantaneu în păduricea din vale de vie. Orbit de lăcomia lumească băiatul pierduse tot. Părerile de rău erau deşarte. Amărât, rămăsese doar cu sărutul sălbatec catifelat ce avea să-l poarte cu el, tainic într-o copilărie de poveste.

Zâmbind bătrânul se apropia de el şoptindu-i la ureche:

– Hai să căutăm chirca, să vedem care-i cea mai bogată ţară! Dinspre gardul lui moş Petrache o tablă de cartofi cu vrejurile uscate ne aştepta să-i dezgropăm bogăţia. Bătrânul scuipă în palme, apucă viguros cazmaua, şi începu să caute cu atenţie tulpinile plantelor.

– Ce ţară-i asta? întrebă bătrânul înainte ca săpăliga să răscolească primul cuibar..

– Franţa! răspunse nepotul încă posomorât.

– Păi, anul ăsta Franţa este, …..bogată!! spuse bătrânul rostogolind o brazdă înţesată de cartofi rozi de toate mărimile.

– Care-i la rând?

– Norvegia! strigă nepotul.

– Nu-i bună!

– De ce?

– Nu cresc cartofi acolo! E plină de zăpadă! îi răspunse bătrânul chicotind.

– Atunci, …. Spania!

– Şi Spania este bogată! …..

Amiezile erau călduroase, nopţile reci şi ploioase. Avea să fie un an bun, la Bălăbăneşti.

Tainele Urzicii

Un cârd de gâşte cenuşii mereu nemulţumite stăpâneau fundătura Urzicii. Câteva cloşti cu pui se strecurau pe sub bâlii în coada Hambarului până jos la fântână. Plictisit de singurătate, pe cărare sub un nuc, un băieţel bălai cu părul dezordonat te întâmpina bucuros. Purta nişte pantaloni mult prea largi pentru talia-i subţire încinşi la brâu cu un cordon. Trupul îi era acoperit cu o camaşa albă cu nasturi lipsă pictată pe mâneci cu zeamă de iarbă. Văduvit de jucării, izolat adesea de ceilalţi copii, Petrică-şi petrecea timpul examinând atent universul gângăniilor şi al pietricelelor ce decorau marginile pârtiei de pământ bătătorit de paşii trecătorilor. Cu degete subţiri de pianist scormonea ţărâna căutând perle fermecate. Fericit, le aşeza cu o dexteritatea ieşită din comun pe vârful degetului arătător învârtindu-le până când spectatorul hipnotizat de talentul artistului era învins de curiozitatea încercării. Scump la vorbă, băiatul îşi îndemna admiratorii să-l imite. Nimeni nu reuşea să susţină pietricica pe vârful degetului darămite să o mai şi alerge pe mii de traiectorii controlându-i mişcare. Petrică nu-şi dezamăgea publicul niciodată. Când ochiul atent al martorului nu era mulţumit de prestaţia artistului, baiatul căuta un beţişor strâmb în gardul ce mărginea drumul, îl aşeza tacticos pe deget într-un echilibru vertical pefect apoi cu precizia unui chirurg îi ataşa în vârf pietricica năstruşnică. Odătă rotită, micuţa rocă dansa graţios pe articulaţia lemnoasă oferind magicianului consacrarea absolută.

Mai sus pe uliţă, în dreptul unei căsuţe modeste acoperite cu carton îmbătrânit de soare o femeie îmbrobodită într-un batic implora vântul:

Hai vântule de m-ajută

Că-s singură, părăsită

Alungă gunoaiele

Să rămână boabele

Într-o balie mare de zinc, împrumutată, Coanda-şi vântura fasolea. Nu avea mai mult de două găleţi. Trebuiau să-i ajungă până-n primăvară. Dincolo de gard, prietena ei mai în vârstă modela prispa din faţa casei.

– Mamă Rarucă ai găsit balegă de cal ? Bătrâna nu-i răspunse. Casânca pufoasă mărginită cu franjuri ce-i învăluia chipul dilua sunetele, atenuând vocea vecinei curiose. Cu mâinile încreţite de lut ofta lung ocărându-şi bătrâneţile. Trecuse demult peste optzeci de ani, vorba-i era clară ca sunetul de clopoţel iar miile de drumuri în râpă după apă şi lut o fortificaseră. Punea aţă-n ac dar memoria o chinuia, îi juca feste. Deseori uita pe unde-şi ascundea ghemul de chei legate cu şnururi roşii. Superstiţioasă de fel, nu le punea niciodată în acelaşi loc. Pezevenchiul Michiduţă se distra copios oferindu-i mereu sute de tainiţe: în cenuşar, sub căpătâiele ce susţineau butoaiele de vin, în ghiveciul cu chiperi, chiar şi-ngropate sub o scândură din prispă. Hoţii călăreau drumurile şi coclaurile. Trebuia să fie precaută căci locuia singură într-un colţ de uliţă uitat de lume. O dâră de stânjenei parfuma cărarea ce ducea spre casă. Două mâţe cenuşii şi-un câine alb, mereu slobod, stăpâneau curtea împodobită cu pruni. Dincolo de prispă, în dreapta casei, buchete de narcise albe, ocrotite de spinii unui trandafir roz, legănau pe rând un bondar toropit de arome. Pe casă, drugi de lemn şi un pat metalic descompus protejau acoperişul înfruntând curajos lăcomia vântului. La cinci paşi de chiler, peste poteca ce ducea spre vie, un zarzăr uriaş proptit în tăraşul din gard ocrotea o sobă văruită, dosită sub o perdea protectoare. În faţa casei pe hatul dintre grădina cultivată cu porumb şi bătătură coteneaţa chircită cu streaşina putredă domina ograda. Noaptea năvălea cu paşi repezi. De sus, dintr-un vişin cleios, cocoşul îşi chema consoartele la culcare. Era vară târzie iar răcoarea serii şi aerul curat le convenea de minune zburătoarelor cocoţate-n copacul plin de beteşuguri. Fiecare vietate din curtea bătrânei îşi rânduia viaţa după bunul plac. Soarele le era sfetnicul zilnic. Mama Raruca, mereu cu sapa-n mână printre butucii tufoşi din spatele casei, rar mai cobora să le acorde un dram de atenţie. Venită din Pupezeni odată cu sora mai mare Eleonora nu mai părăsise Bălăbăneştiul. Se aciuaseră amândoua în sat – Eleonora la buza dealului dinspre şosea, Raruca peste deal în Urzica. Lipsea doar Pavel. Purtat de valul războiului un glonţ păcătos îl răpuse pe mirişti străine.

Rămasă singură după accidentul Eleonorei, mama Raruca îşi ducea bătrâneţea bucurându-se de viaţă ca oricare altă fiinţă. Purta însă cu ea un secret moştenit de la o bătrână din Pupezeni ce-şi ducea traiul într-o cociobă dărăpănată la marginea satului.

Copilă fiind păştea gâştele şi curcile pe imaş. Într-o dimineaţă pâcloasă bătrâna o trase deoparte cercetând-o:

– Cum îţi spune nepoato?

– Raruca, mătuşă.

– Să ştii fătuco că ai har! Am să te învăţ să faci bine! Apoi, pironindu-şi privirea în ochii albaştri de înger îi mărturisi primul descântec. Ai grijă! Să nu ceri vreun ban căci vei păcătui! …. şi dispăru miraculos după vreascuri în ceaţa ce acoperea râpa. Rămasă împietrită, cu privirea pierdută în cortina albă de abur rece, fetiţa se trezi repetând sacadat vorbele bătrânei: „Nu mai plânge, nu te mai văita, vino la Raruca că te-o descânta, cu cuţitu te-o rade, cu mătura te-o mătura, în balta neagră l-a arunca, unde cocoş negru nu cântă,………,şi s-o dus băietul, pe cale, pe cărare, pe drumul cel mare, ş-ontâlnit ceasul cel rău, ……………., aşa să rămână, curat, luminat, ca maică-sa ci l-o făcut, ca Dumnezeu ci l-o zidit. Amin”

Cuvintele veneau singure. Înşirate frumos ca vagoanele unui tren aveau să-i rămână în minte tot restul vieţii. La vreo şapte zile în locul unde se ivise bătrâna o grămăjoară de bobi, o sticluţă cu vin, o maturică din mălai uscat şi-o cureluşă îşi aşteptau cuminţi stăpânul în iarba îmbibată de rouă. Mai spre sfârşitul toamnei avea să desluşească de la bătrână trebuinţa lucrurilor găsite în iarbă şi cititul în bobi. Ani mai târziu avea să afle, din gura unui trecător ce-şi dusese copilul bolnav de epilepsie la lecuit, la Pupezeni, că bătrâna murise iar odată cu ea preotul satului înmormântase şi leacurile miraculoase dătătoare de speranţă.

Epilog: Pierzându-şi soţul de timpuriu Raruca, cea cu ochii albaştri şi grai şugubăţ, avea să-şi câştige prestigiul local prin descântec devenind peste ani mama Raruca din Urzica. Veneau oamenii necăjiţi, rude, consăteni, orăşeni să găsească remediul şi mângâierea unei bătrâne gârbovită de vreme şi greutăţi. Nu-i refuza, nu le lua bani. Accepta însă o pâine, o sticlă de vin sau ceva lemne să iasă din iarnă. În anul 1993, într-o zi de noiembrie cu zăpadă pufoasă mama Raruca privea de sus fundătura Urzicii scufundată-n tăcere. Doar într-o singură casă nu ardea focul.

Hambarul


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
July 2021
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031