Archive for the 'Educație' Category



Bilanț de etapă – ,,O carte pentru bălăbăneștenii din Basarabia”

,,Ajutor – Înțelegere – Generozitate” este sloganul sub care s-a desfășurat acțiunea ,,O carte pentru bălăbăneștenii din Basarabia”, acțiune ajunsă la bilanț de etapă. Până acum au răspuns chemării noastre un număr de 11 persoane cărora le mulțumim pentru generozitatea de care au dat dovadă.

Donatorii noștri au fost următorii:

Bodia Dumitra, prof. de Limba română, pensionară Galați – 37 de volume, amintim: Ioan Slavici – „Moara cu noroc”, P Dulfu – „Isprăvile lui Păcală”, Pușkin – „Tristan și Isolda”, Liviu Rebreanu – „Adam și Eva” etc.

Țăranu Dorel, din Galați, ofițer în rezervă – 28 volume, dintre care am reținut : Tudor Arghezi – „Cuvinte Potrivite”, Vasile Alecsandri – „Popezii alese”, Octavian Goga – „Poezii”, Tudor Vianu – „Estetica” etc.

Pământ Neculai, profesor istorie geografie Balabanesti – 26 volume: Marcu Rozen –„Holocaustul și guvernarea Antonescu”, Pușkin – „Evghenii Oneghin”, Voltaire – „Dialoguri și anecdotică filozofică” etc.

Gîță Ionica, înv. Școala nr.5 Tecuci, a colectat 74 volume: Petre Ispirescu – „Legende sau basmele românilor”, Zaharia Stancu – „Desculț”, Ernest Hemingwaz – „Pentru cine bat clopotele”, Alphonse Daudet – „Piciul”, Mihai Sadoveanui – „Creanga de aur” etc.

Oancea Dan, Galați, ziarist, tipograf – 6 volume: „Metalele în epoca actuală” – Ovidiu Hătărăscu …

Podașcă Iuliu, inginer geolog, Câmpulung Moldovenesc – 140 volume: Ioan Jinga – „Învățarea eficientă”, Ioan Slavici – Zâna zorilor”, Ion Creangă – Povești, povestiri, amintiri”, D. Bolintineanu – „Legende istorice”, M.Sadoveanu – „Hanu Ancuței” etc.

Tufescu Silvia, Galați – 6 volume: Aurel Nicolescu – „Analize gramaticale” …

Balaban Viorel, prof. de istorie, Săscuț – jud. Buzău – a colectat 113 volume: Dimitrie Cantemir – „Descrierea Moldovei”, B.Șt. Delavrancea – „Pagini alese”, Petre Ispirescu – „Basme”, Jules Verne – „Capitan la l5 ani” etc.

Vîrlan Gheorghe, ing. Pensionar, Galați – 86 volume cărți tehnice de specialitate de electronică și fizică

Pământ Ștefan, Liești – 13 volume

Căpățână Dora, educatoare pensionară, Bălăbănești – 5 volume: Jules Verne –„Copiii capitanului Grant” …

Propunem ca începând cu 1 aprilie să colectăm cărți pentru premiile de la sfârșitul anului școlar.

Rânduri de recunoștință

Satul Bălăbănești, din marginea codrilor seculari ai Tutovei, așezat în „țara lui Toma Alimoș” și-a trimis fiii în lumea largă. Pe unde au ajuns au spus oamenilor întâlniți povestea satului lor.

Unul dintre răzpânditorii de lumină, din Bălăbănești, este profesorul de istorie Balaban T. Viorel.

Mai jos prezentăm gândurile transmise de prof. Balaban T. Viorel bălăbăneștenilor în octombrie 2010, la 550 de ani de la prima atestare documentară a localității.

Stimați și iubiți bălăbăneșteni

În viața unui om, sunt momente de mare trăire sufletească, unele sunt unice, altele se repetă, dar niciodată, acel om nu este singur în momentele de mare bucurie, ci este înconjurat de semenii lui, semeni care participă emoțional alături de el, amplificând acea trăire sufletească. Firea noastră, a oamenilor, ne face să devenim emotivi nu numai când este vorba despre țara noastră, despre pământul nostru, ci și atunci când este vorba despre cei din jurul nostru, despre vatra satului în care avem rădăcinile înfipte, rădăcini care asemeni unui copac, pe care îl susțin și îl hrănesc, ne susțin și pe noi oamenii satului și ne dau puterea să fim acolo unde suntem.

Acum, la ceas aniversar, dragul meu sat Bălăbănești, vin la vatra ta și profund emoțional mă plec cu pioșenie în țărâna ta, acolo de unde au plecat și s-au întors de-a lungul timpului, mulți, foarte mulți consăteni, neamuri și rude și de ale mele.

Bălăbănești, satul meu drag! Noi suntem muritori, trecători prin viață, tu, ești multisecular și cu cât mai mulți ani ai, cu atât ești mai arătos, mai falnic și mai semeț, atribute date ție de fiii tăi, atât de cei care au rămas aici, cât și de cei răspândiți în toată țara și în lume.

Fiii tăi te-au înălțat prin ceea ce au făcut, fiii tăi au fost lângă Ștefan cel Mare și Sfânt în 1469 în bătăliile cu hoardele tătare, pe Nistru, la Lipnic, au fost și în alte bătălii cu liftele străine atunci când a fost nevoie. Sângele lor a udat pământul țării sau de aiurea, iar oasele lor stau mărturie cumplitelor timpuri care au trecut peste ei.

Satule Bălăbănești! Tu trăiești și ești mare nu numai prin vitejii tăi, ci prin toți oamenii care i-ai dat neamului românesc. Nu am să dau nume, nu am căderea aceasta acum, dar au fost și încă sunt oameni de înaltă cultură morală și civism care ți-au adus fală și nemurire.

În primul rând sunt oamenii satului, truditorii pământului, sângele care pulsează în viața ta. Tu, satule, ai dat medici, profesori, preoți, ofițeri până la gradul de general, diplomați, oameni politici și savanți. Laudă Ție, satule.

Acum la aniversarea a 550 de ani de atestare documentară, mă simt copleșit de încărcătura emoșională a evenimentului, deoarece realizez că într-o viață de om, astfel de evenimente le prizi de cel mult două ori: la jumătate sau la întreg de secol.

Veșnică recunoștință, satule de răzăși, BĂLĂBĂNEȘTI.

Prof. De Istorie, Gr.I – Balaban Viorel

Mâini și îmbrățișări

Adesea îmi cert mâinile, fiindcă nu sunt mai înfrânate, mai atente pe cine şi cu cine se îmbrăţişează. Când îşi întâlnesc suratele, desigur, cele pedante, curtenitoare, afectuoase, devin prea zglobii. Chicotesc nerăbdătoare unele cu altele, apropiindu-se nepermis de mult. Mai dezlipeşte-te de poţi de aparţinătorul acestora!!!

Le iubesc, totodată, că dăruirea lor este sinceră, fără false pudori sau codeli feciorelnice. Pur şi simplu vor să iubească, până când – din nu ştiu ce frustrări sau oferte apărute peste noapte – un masiv obstacol sau mai multe (Sâc!) vătămează dialogul lor.

Citeam deunăzi o lecţie civică, semnată de Lucian Vasiliu, vrednic fiu al Baaadului[1], numită sugestiv Despre mâini şi mâine, fără mânie, dar acele rânduri nu-mi satisfăcură pe deplin aşteptările. Adevărat, surprinde admirabil fel de fel de îndeletniciri la care sunt supuse mâinile noastre, pare-se însă că a preferat o altfel de abordare, una mai generală. Nu insistă asupra niciunei isprăvi de-a mâinilor. Mi-am zis că aş putea încerca să brodez eu câte ceva despre parfumul mâinilor făpturii ce te îmbrăţişează cu iubire, în aşteptarea unui răspuns asemănător, dar fără a avea pretenţia de isprăvire a cutezătoarei intenţii. Mi-am lăsat mâna dreaptă să îmbrăţişeze stiloul, lăsând-o să comunice în felul ei, taină pentru mine, pe coalele albe, acum mototolite de a lor hârjoană. Ba bine că nu, menirea mâinilor rămâne, o ştiu cu toatele?!, pentru a lucra, pentru a scrie, pentru a face cruce…[2], şi undeva, spre finele atentei înşiruiri, regăsesc ceea ce căutam, acel pentru a îmbrăţişa, dar autorul, cu măiestria-i binecunoscută, decide doar să o amintească. Da, transferarea emoţiilor prin îmbrăţişare…

Mâinile mă implorau să fac o scurtă preumblare prin orânduiala relaţională, că e de tip profesional or intim.

Îmi displac cei care te ating ca din greşeală, un fel de semnal al băgării în seamă cu orice preţ. Îmi vine să-i articulez zgomotos, asemenea tulburării pe care o trezesc în cel agresat, alegând tăcerea din prea mult bun simţ. Sunt şi dintre aceia care te ating de complezenţă, crezând în mintea lor puţină că aşa devin mai agreabili pentru cine ştie ce tip de favoruri îţi cer.

Îmi displac toţi aceia care folosesc o mână îmbrăţişându-şi iubita şi cu cealaltă răsucind plictisiţi o ţigară şi pufăind ostentativ. Îi vezi cum privesc pierduţi în micul lor univers, îmbâcsit de neajunsuri sau (prea)ajunsuri.

Mi se întâmplă să rămân fixată pe câte un tablou de relaţionare convenţională a mâinilor. De ce adesea în locuri publice, din varii motive, îmbrăţişăm minţind sau deformând dureros ale noastre obscure porniri, încercând să ieşim în evidenţă, sau să părem altcineva?

De copilă m-au fascinat mâinile, acele mâini care mă luau în braţe protector, care îmi ofereau dulciuri şi uneori cărţi (de la cele de colorat, manuale, până la romane istorice – făceau parte din bibliografia obligatorie şi nu era loc de zăbavă), sau care mă dojeneau când făceam câte-o trăsnaie (şi făceam destule!). Acele mâini trudite pentru a nu duce odrasla lor lipsă de nimic, care îmbrăţişau Abecedarul ori cine ştie ce manual pentru a-mi insufla dorinţa de a prinde drag de carte.

Au fost şi mâini, se iveau şi asemenea ocazii, care mă deranjau, manifestând excesiv o afecţiune încărcată cu nimicuri (da, de neuitat serile acelea lungite peste noapte în care se pălăvrăgeau vrute şi nevrute, multe bancuri deochiate, după vreo câteva carafe cu vin…), cu preocupări simpliste, descrise cu uşurătate, care mă luau în braţe (îmi amintesc că unii mă mai şi hâţâiau zicând Dii, căluţul!) nevoită fiind să le simt duhoarea transpiraţiei, ce-mi înfiora delicata-mi împăciuire a sinelui cu mediul înconjurător.

Dar, acele mâini, în podul cărora îşi aflau locul multe şi diverse linii, adevărate şanţuri – de la an la an se îndesau, chiar se adânceau, ca şi firele albe din cap – că nu ţi-ar fi de-ajuns o viaţă să le poţi citi. De la iubire, amărăciune, osteneală, deziluzie şi câte şi mai câte, până la speranţa împreunării lor la rugăciune. Mă gândesc la acea unică, îmbucurătoare şi odihnitoare privelişte pe care ne-o oferă mâinile rugătoare ale monahilor, îmbrăţişate cuminţi una cu alta pentru a cere armonie şi clemenţă celor ce uită de Acasă. Aflaţi într-un du-te vino continuu îşi găsesc răgazul să îmbrăţişeze cu evlavie suferinţele devastatoare, neputinţele de tot felul, devierile de mai lungă sau scurtă durată ale celor ce le trec pragul binecuvântat.

Cum să nu elogiezi mâinile, aceste daruri cereşti care îţi pot salva sufletul împovărat de zădărnicia existenţială… O părintească îmbrăţişare poate curăţa lăuntrul de vizitatorii nedoriţi, sâcâitori, amăgitori, triviali, aventuroşi… ce s-au perindat pasager ori (prea)îndelungat prin viaţa vreunei fiinţe năpăstuite, „semănând” neputinţa de a se mai desprinde.

Câte nu s-ar putea spune despre îmbrăţişarea mâinilor noastre, oglinda propriului destin. Îmi exprim, la rându-mi, speranţa ca mâinile mele, ale tale, ale lui, ale ei… să nu cunoască urâciunea, ci doar frumuseţea apropierii.

Autor: Daniela Gîfu

[1] Târgul patriarhal al lui Victor Ion Popa, cunoscut azi drept Bârlad (jud. Vaslui), în trecut Berlad, Bîrlad, Baaad…

[2] Lucian VASILIU, Sciatică de Copou, Ed. Niculescu, 2010, p. 9

De la omul nou, la omul brut

Oportunități avem

După cum știți, în comuna Bălăbănești numărul copiilor a scăzut dramatic, pe de o parte datorită emigrării masive a tinerilor spre localitățile urbane din țară și străinătate, pe de altă parte datorită scăderii natalitații cauzată de situația economică dezastruasă a localității.

Normal și cinstit ar fi ca un tânăr să nu părăsească definitiv localitatea până la vârsta de 18 ani. Comuna și centrul urban situat în apropiere ar putea să ofere adolescentului tot ce are nevoie pentru a-și duce existența decent și a putea progresa. Practic, datorită poziției geografice excelente – situată la DN 24D, la 15 km de orașul Bârlad – cu acces direct la calea ferată, localitatea ar trebui să cunoască o dezvoltare economică viguroasă, dacă, ar exista un interes continuu în accest sens din partea factorilor de decizie.

Astăzi, la Bălăbănești, lucrurile stau taman pe dos!

Nu este prima oară când tragem acest semnal de alarmă. Cu siguranță nu va fi nici ultimul! Suntem în 2011. De cal, căruță și sapă nu ne-am dezlipit. Au ajuns acești oameni (demni de tot respectul) să fie singurii producători reali din comună ce susțin economia. Avem ingineri, maiștri, profesori etc care, rețineți, completează hârtii și fac prezența în aparență (cam 75% din cei activi) ca și cum ar avea zeci de secole l-a dispoziție să construiască o roată, o moară sau un teren de sport. Bunici de-ai noștri, îndrăzneți și chibzuiți, le-au proiectat și construit cu un secol înainte, fără a avea nici diplome, nici calculatoare. Noi, băieți contemporani cu satelitul, nu numai că nu am mișcat un deget pentru a le conserva, dar efectiv le-am desființat și am „plantat” pe fiecare uliță mai acătării câte-o cârciumă! locul din care a ieșit, „triumfător”– omul brut, consătean de-al nostru.

Omul brut

Omul brut, este dintr-o bucată nu gândește mult și acționează când primește pontul! Îl adoră pe Becali și-așteaptă să-i vină bani de la stat.

Omul brut, îl întâlnim și-n Primărie! El n-are timp pentru plătitorul de taxe! Are însă drept de veto! Lucrează pentru Stat cu carte de muncă și cash pentru privat!

Omul brut este mai brut(al) decât o primată! Îi oferi un măr, îl ia și te și zgârie pe față. Atenție! Omul brut vrea respect! Îl saluți c-așa-i omenește. Dar respect, pentru ce d-le?! Respectul se câștigă prin muncă cinstită și sacrificiu, nu prin șmecherie. Vrei să fii respectat, vino cu o idee, cu un plan, c-o strategie și luptă până la capăt – nu sta la „plesneală”!

După ei, dezastrul!

Unde merge Vasilică să bată mingea? În parc nu poate, că nu avem! Ce-i ăla d-lor consilieri? Pe terenul de sport? Nu se mai poate, omul brut – vecinul din fața școlii a ocupat jumătate cu tot cu drum cu de la sine putere. Pe cealaltă jumătate construim o instituție – pentru Alba ca Zăpăda! căci pitici, nu prea mai sunt prin sat.

Omul brut îl întâlnim peste tot în comună! Nu-i zăpadă! E la pădure! Mai sunt copaci în picioare! Ai cui? Nici că-i pasă! Și-a luat și pușca cu el ca să nu plece cu mâna goală. Poliția? N-aude! iar ecoul n-are carte de identitate! Dacă prinde vreo brută și-i ia căruța și drujba, o face-n șoaptă să nu se-mprăștie. În Epoca de Aur demult ar fi fost expus la panou!

Omul brut a vizita acum o lună și Căminul Cultural. A venit, hotărât, s-alunge stafiile din instituție. În trecere a făcut inventarul, lăsându-și semnătura! A rupt grilajul, a spart geamul și … surpriză! din respect pentru cultură nu s-a atins de nici un obiect al colțului muzeistic ci a sustras doar ustensilele lucrătorilor voluntari. Să ai parte d-le de ele că de carte n-ai avut!

Unde a fost Stația de asfaltare, Primăria s-a apucat de treabă! A nivelat terenul. Ar fi ceva promisiuni (depinde și de Consiliul Județean Galați) că am putea amenaja un teren sportiv în zona respectivă. A fost trimisă cererea? Când va veni răspunsul?! Cel de Sus știe! Cert este un singur lucru. Omul brut nu ne-a iertat! Promt, cu un spirit de inițiativă de invidiat, a-nceput să-l amenajeze pentru amatorii de pescuit. A aflat că râmele de gunoi au căutare la vară și s-a pus pe treabă. Mută gunoiul din bătătură … ghiciți d-voastră destinația?!

Notă. Cu sinceritate și mâhnire constatăm un singur lucru: în două decenii de haos, strategic organizat, omul nou a degenerat în om brut! Este rodul celor ce ne educă! Astăzi legea o face omul brut! căci Guvernul este ocupat cu colectarea taxelor pentru F.M.I. și salariile parlamentarilor și deputaților, opoziția caută suspendarea cu lumânarea (le-a șoptit d-l Geoană că-n trei pot încerca de trei ori!) iar Președintele veghează de la hotarul țării intrarea în …Schengen!

Autor: Florin Munteanu

Cronică pe răbojul timpului

Bursucani – locul în care s-a născut un Sfânt

Undeva, la „Poarta Cerului”, există un loc care se cheamă Bursucani. Şi cine ştie dacă am fi ajuns vreodată prin acest cătun, de nu am fi auzit – în primăvara anului 2008 – de canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a celor nouă Sfinţi Cuvioşi Români; între aceştia şi Sfântul Rafail de la Agapia Veche, prăznuit pe 21 iulie.

Între puţinele date care se ştiu despre acest „prieten şi casnic” al lui Hristos este că s-a născut în satul Bursucani, pe atunci, „în ţinutul Bârlad”.

Astăzi, satul Bursucani este parte componentă a comunei Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, iar acest sat cuprinde şi cătunul Zimbru, o aşezare care altădată era sfinţită de paşii călugărilor.

Ambele toponime – de Bursucani (iniţial i s-a spus Bursuc) şi Zimbru – vin de la bursucii şi zimbrii care convieţuiau în codrii mari şi deşi din apropierea Adamului, reţinem din „Cartea judeţului Covurlui”, semnată la 1891 de Moise N. Pacu.

Ce nu ştiam noi până în 2008

Istoria celor trei aşezări gălăţene se împleteşte cu faptele alese ale unor călugări ce s-au nevoit prin aceste locuri în vremurile de demult, deşi date despre atestarea frumoasei aşezări Bursucani sunt de-abia din anul 1760, potrivit sursei menţionate.

Însă canonizarea Sfântului Rafail de la Agapia, născut la anul 1560, pe pământul satului Bursucani, duce existenţa acestei aşezări cu cel puţin două veacuri mai devreme.

Cuviosul a fost canonizat în anul 2008 şi atunci am aflat că s-a născut la mijlocul celui de-al XVI-lea veac, la Bursucani. Din acel an, localnicii au aflat că pământul în care s-au născut şi au crescut este

sfinţit de paşii unui Sfânt; de atunci, ei privesc cu mai multă încredere către Cer…

În cer, Sfântul Rafail s-a născut la Mănăstirea Agapia Veche şi actul sinodal de canonizare al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ne spune că era cinstit încă din veacul al XVII-lea ca sfânt; că însuşi Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei (1624-1693) a căutat Sfintele sale Moaşte spre a le săruta şi a se închina. Cuviosul Rafail de la Agapia Veche este pomenit în Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi ale mănăstirii, fiind numit Fericitul Stareţ Rafail.

Biserica din Bursucani – lut „căptuşit” cu piatră

* Pagini de istorie veche *

De trei ani, creştinii din Bursucani – localitate aşezată pe o culme de deal ce urcă înspre cătunul Zimbru – freamătă în rugăciune. În vara anului 2010, după aproximativ doi ani de lucru intens, Arhiereul locului – Înalt Prea Sfinţitul Casian – a resfinţit Biserica din Bursucani.

Apelăm iarăşi la surse şi reţinem că potrivit lui Moise N. Pacu, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în cele două localităţi (Bursucani cu 170 de case, iar Zimbru cu 20, împreună numărau 618 suflete, astăzi sunt 620 de suflete) erau două biserici: cea din Bursucani are hramul „Sfinţii Arhangheli” şi este făcută din vălătuci, „căptuşită cu scândură, acoperită cu şindrilă”.

La acea vreme „locaşul era în stare mediocră”. A doua biserică este Schitul Zimbru şi îl are drept Ocrotitor pe Sfântul Mucenic Gheorghe. Ambele datează din anul 1825.

* Pagini de istorie nouă *

În anul 2008, cu binecuvântare arhierească, părintele Cezar Gagiu, paroh în comuna Rădeşti, a demarat un program de restaurare a Bisericii „Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bursucani; misiune împlinită în vara anului 2010, de părintele paroh Cezar Gagiu.

În 21 iulie, Anul Domnului 2010, chiar de hramul Sfântului Rafail de la Agapia, vechiul locaş din lut a fost restaurat; prin tehnici moderne, pereţii din lut au fost încorporaţi în ciment. Este între puţinele biserici monument care sunt zidite din pământ.

„Premergător resfinţirii, a fost restaurată catapeteasma, despre care se ştie că a fost adusă de la fostul Schit Zimbru, locaş desfiinţat în vremea comuniştilor, ne spunea părintele Cezar Gagiu. Acum slujesc şi la această biserică fără teama că pereţii se vor dărâma; simultan lucrăm încă la ridicarea Schitului Zimbru…”

Chilia Sfântului Rafail din Bursucani

În curtea Bisericii din Bursucani – aşezare aruncată pe o culme de deal – este şi o chilie albă, restaurată şi ea. Astăzi râde în soare, fiind amenajată după tradiţia locului, iar Arhiereul Dunării de Jos a numit-o „Chilia Sfântului Rafail”. Laviţa, soba, masa rotundă sunt pregătite pentru oaspeţii care vin de la drum lung.

În vase de lut, apa limpede de izvor te îmbie să te aşezi puţin şi să stai la sfat cu Sfântul Rafail de la Bursucani. Să-i ceri sfat… Şi să afli că unicul Izvor care nu seacă niciodată este Hristos. Şi apoi să-l întrebi iară pe Sfânt… Cum să faci, cum să te porţi în astă lume plină de ispite, de nevoi, de nedreptăţi?…

Aşezarea Bursucani este astăzi înseninată de viaţa acestui Sfânt Cuvios, mărturie grăitoare a faptului că la Bursucani, Zimbru, Adam, şi nu numai, istoria se împleteşte cu sfinţenia. Prin aceste locuri, Dumnezeu a îndepărtat negura vremii de pe icoane. Încet, încet şi din mintea creştinilor…

Autor:Maria Stanciu / 22 ianuarie 2011

Sursa: Viața Liberă Galați

Cu trenul pe ruta Bălăbănești – Galați – Bălăbănești

Halta Bălăbănești – primele impresii

Gara faianțată roziu în exterior, întâmpină privirile călătorului ca o fortăreață ce așteaptă cu infrigurare o nouă invazie bolșevică. Ușa principală zidită, geamurile în mare majoritate acoperite cu carton, acoperișul din țiglă gata să cadă, dalele de beton ce fac legătura cu DN 24D „ascunse în grabă” în curtea unui vecin sau asociații, fântâna din apropiere distrusă cu acoperișul prăvălit peste gură ; de jur-împrejur sticle, cutii de conserve ruginite aruncate la întâmplare. Un singur oștean a postat CFR SA să anunțe iminenta sosire a inamicului! Pe Lăbuș! …patruped ce și-a făcut cu prisosință datoria declanșând un contractat frenetic susținut de cârdurile de curcani, cocoși și găini ale celui ce, bănuim noi, locuiește în fosta gară. Pe peron a rămas, totuși, băncuța din beton masiv, ce-și așteaptă tăcută noul „stăpân”.

Ca o concluzie halta Bălăbănești arăta deplorabil ca și pancarda acoperită parțial de rugină, ce semnalează acest obiectiv.

În tren

Trenul privat a sosit punctual. Vagoanele, deși vechi, erau curate și îngrijite. Controlorul mi-a tăiat rapid bilet (9.70 lei, evident rest nu am mai văzut). Elegant, m-a îndrumat în vagonul din față unde era căldură din abundență. M-am instalat confortabil într-un compartiment. Între timp am ajuns la Docaneasa. Micuța gară arăta oribil – ușile din față, nu aveau mânere, geamurile erau placate cu OSB împodobite cu afișe electorale. Cu greu mai făceau față nomazilor! Aripa stângă fusese jefuită și abandonată complet. Clădirea vandalizată, devenise între timp patria gunoaielor și a deșeurilor așa cum aveam să constat la majoritatea opririlor! Am intrat în tunel (al doilea ca lungime din țară) și m-am bucurat căci am putut medita la cele văzute. Lămpile din vagon s-au aprins. Dacă ne apropiem de Galați acest coșmar vizual va dispărea. Aveam să mă înșel.

Am ajuns la Berești fiind întâmpinat la intrarea în oraș, de o parte și de alta a liniei de cale ferată, de mizerie. Primele semne de cilivizație (uși funcționale, geamuri intacte) le-am constat în micuța gară a acestui oraș. Nu se poate observa nici o îmbunătățire adusă clădirii sau peronului – „Sunt vechi, domnule!”(I.L. Caragiale). Suporții solizi ai băncilor stau înșirați în fața gării fără nici o utilitate. Au trecut și pe aici „bolșevicii”! Și pe la Balintești, Roșcani, Fârțănești, Viile, Frumușița, Șivița etc.

La Balintești, gara, o clădire cu arhitectură superbă, a fost vandalizată și transformată în toaletă ocazională. La halta Roșcani, ici și colo, ca simbol al civilizației localnicilor și al CFR SA, semnalez prezența sticlei în ferestre. La Tg Bujor, gara din localitate n-a mai văzut var și vopsea de două decenii. La Fârțănești, au dispărut peste noapte ușile, la Frumușița același scenariu ca la Balintești – o clădire superbă pe două nivele vandalizată complet. La Șivița „bolșevicii” au fugit cu jumătate din acoperiș, uși, geamuri, chiar și cu gardul din beton lăsând în urmă mizerie și moloz.

Trenul – soluție la scumpirea carburanților!

Plăcut impresionat de protestul tinerilor la stațiile de benzină m-am gândit că n-ar fi rău să mă alătur și eu – civilizat, fără a atrage atenția forțelor de ordine, într-un mod eficient. În loc să fac plinul la benzinărie merg la Bălăbănești tot cu TFG-ul! Zis și făcut. Am cumpărat bilet din gara Galați (o construcție modernă, dotată cu toaletă ce afișează pe ușă tariful – 1 leu intrarea, nu ai 1 leu te descurci cum poți!) și am urcat treptele autotrenului. Controlorul a apărut imediat solicitându-mi biletul. L-a bifat și mi-am văzut de drum. Conducătorul autotrenului anunță fiecare stație, atenționând totodată călătorul că ușile se închid automat. Minunea avea să țină însă până la Tg Bujor. L-o fi lăsat memoria sau pur și simplu nu vrea să răgușească! Precis are și scuză. Nu e plătit ca-n occident!

Controlorul patrulează neîncetat. Fiecare călător este taxat. A dispărut nașul! Trenul își continua încăpățânat ruta. Prin fața ochilor se perindă tot felul de clădiri distruse și abandonate, cursuri de apă inundate de gunoaie, copaci batjocotiți de securile căruțașilor – o lipsă totală de respect pentru mediul înconjurător și patrimoniul național. Ce impresie și-ar face un turist dacă ar dori să circule pe acest traseu? Cu siguranță s-ar „reîntoarce”!! Plictist de priveliște mă cufund în paginile publicației Dilema. O doamna jurnalistă „forțată” să participe la festivitățile dedicate zilei de naștere a „românului absolut” declara trimfătoare că și-a luat porția de Eminescu pe 2011. Nu prea am înțeles-o dar ce mai contează. Am ajuns la destinație! Vagonul era gol! În grabă mi-am împachetat jurnalele și ajutat de controlor am coborât din tren.

Ești în România!!

Ajuns la mașina ce mă aștepta am constat că am uitat o sacoșă în tren. Nimic de valoare! Mea culpa! Totuși trebuia să ajung la Bârlad și n-ar fi rău să fac o vizită trenulețului TFG! Spre surprinderea mea am ajuns înaintea autotrenului în gara Bârlad. Puținii călători, cei puteai număra pe degete, au coborât. Nici urmă de plasă. Am întrebat mecanicul de locomotivă dacă controlorul i-a adus la cunoștință despre un bagaj găsit în tren. Răspunsul a fost sec: „Sunt mulți călători în tren d-le!” Decid să aștept controlorul. După 5 minute mecanicul anunță controlorul că este așteptat pe peron. Acesta, cu sinceritate, își aduce aminte că am coborât din tren la Bălăbănești dar … nu a observat nici un bagaj nesupravegheat. Dau să plec, însă mecanicul ce „uitase să anunțe stațiile de la Tg. Bujor la Bârlad” fără pic de decență mă ia peste picior pentru simplul fapt că am avut îndrăzneala să întreb despre un bun uitat. Cum d-le să uiți, …(o serie de invective), încheindu-și recitalul de prost gust cu constatarea „Ești în România!!” . Am părăsit peronul gării Bârlad gândidu-mă la un singur lucru – deși trenu-i privat, de naș tot n-am scăpat!

Notă. „CFR SA are în administrare infrastructura feroviară publică. Administrarea se face pe baza unui contract de concesiune cu statul român.

CFR SA deţine în proprietate privată elemente de infrastructură feroviară, altele decât cele care constituie infrastructura feroviară publică, clădiri, terenuri, unităţi de producție etc.”

Sursa: http://www.cfr.ro/cfr_new/rom/infiintare.htm

Compania privată TFG ar trebui să fie mai atentă la selecția personalului, nu de alta, dar serviciile fac diferența între tren și maxi-taxi.

Autor: Florin Munteanu

Zămislită sub zodia lui Eminescu…

Parcă a fost ieri. Dragul de lectură a venit cu dragul de ascultare. Iernile erau foarte grele pe vremea copilăriei mele. Ierni siberiene. La gura sobei, înainte de închinăciune, bunica îmi citea două-trei poeme de Mihai Eminescu. Până de curând, când păşirea ei în lumea edenică a venit grabnic şi cu zeci de regrete din partea-mi, în casa bunicilor mei exista pe grindă acel volum magic cu versuri de Eminescu, având paginile picurate cu ceară, ca Biblia. De-atunci, în lăuntrul meu s-a declanşat de-a pururi vulcanul bucolic. Cine se contopeşte cu Eminescu devine un sensibil dăruitor, conferindu-i sufletului său o puritate aparte. Revin nostalgic, năzuind la armonia familială, odinioară strânsă lângă un brad ornat într-o odaie sărăcăcioasă, dar, an de an, atent primenită.

De ceva vreme încoace, în fiecare an, între 10 şi 15 ianuarie, după ce-mi pregătesc straiele de sărbătoare (ziua mea de naştere e ca un preludiu festiv înaintea cinstirii legendarului nostru poet, Mihai Eminescu) ascult obsesiv melodia Eminescu: Acum am şi eu pe lume parte: / Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte, / Ştiu că frate-mi eşti şi mi-eşti părinte, / Acum nimeni nu mă poate minte. / Bine ai venit în casa noastră, / Neamule, tu floarea mea albastră / Eminescu (1). – interpretată inegalabil de cei chemaţi să încânte Cerul, soţii Teodorovici (2).

S-au împlinit 161 de ani de la naşterea lui Eminescu. Atunci, la 15 ianuarie, s-a născut nu numai un Om, ci s-a născut un vis, un meteor din alte lumi (3). O apariţie inegalabilă în literatura română.

Revin mereu altfel la Eminescu. Ceea ce sunt îi datorez. CopilăriaUnde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot? – (O, rămâi!), adolescenţa – Căci născută eşti, copilă, / Din nevrednică iubire – (Făt-Frumos din Tei), tinereţea – Gât şi umere frumoase, / Sânuri albe şi rotunde – (Pajul Cupidon) şi acum…, perspectiva unui trecut nu foarte îndepărtat sau poate prea îndepărtat… – Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură – (Singurătate). Şi, cu toate acestea, Eminescu este tot atât de viu în mine ca şi până acum. Ba nu, este parcă şi mai viu, pentru că în etapele anterioare periplului meu lumesc, abia am cutezat să-l tălmcăcesc, aplecându-mă mai mult în cotiturile amărâtoare şi, Slavă Cerului!, pasagere ale vieţii.

Geniul de factură cosmică Eminescu, care a elaborat ca nimeni altul un îndreptar iniţiatic, graţie căruia poetul se impune posterităţii cu strălucire, m-a impresionat cel mai mult. Ideile nemuritoare, indiferent în ce bătăi de lumini ne apar, continuă să-şi păstreze forţa lor tămăduitoare. Iniţierea nu-i accesibilă oricui. La ea, ca şi la La Steaua „e o cale atât de lungă” încât se ajunge cu efort, dăruire, insistenţă. Rareori există o conştientă asumare a stadiului presupus de ea. Dacă eşti predominat de minte nu te poţi contopi nicicând cu obiectul căutării. Dacă inima te petrece în viaţă vei reuşi să mişti Cerul.

Iniţiaticul presupune, întotdeauna, o conştiinţă în puterile căreia stă armonizarea părţilor cu întregul, din suma cu vaste implicaţii generalizatoare. Omul care posedă o astfel de însuşire pare să aibă o perspectivă demiurgică, de unde îmbrăţişează o mereu reînnoită „dincolo de zare” – atracţie şi drum în acelaşi timp. Când Eminescu afirmă: „Trecut şi viitor e în sufletul meu ca pădurea, într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” (Sărmanul Dionis) realizează starea de magie a oricărui vizionarism întregitor de fire. În orice construcţie de anvergură cosmică-iniţiatică, un rol esenţial are concepţia autorului asupra iubirii. Eminescu e unul dintre puţinii care ating altitudinile unei viziuni al completitudinii fiinţiale.

Nu mi-am propus să fac o incursiune prin viaţa lui Eminescu, cuvântul îi aparţine acestuia ca nimeni altuia. În poeziile sale iubirea e de cele mai multe ori fericită, ici colo tonuri de învinuire şi de împăcare, e mai degrabă o poezie de fericire… O singură poezie este profund elegiacă Departe de tine şi se cadrează întristător pe trăirile fiinţei care o descoperă. Aceste trăiri se cheamă una pe alta în stihurile sale, asemenea unor ode închinate iubirii. E o cutezanţă să încerci să te conectezi la realitatea care l-a inspirat pe Eminescu. A iubit fiinţa şi nu amorul „un lung prilej pentru durere” (Ce e amorul?), cum ar tinde să creadă ignorantul om al zilelor noastre.

Vaietul e preschimbat de poet în nepieritoare versuri, viaţa sa întreagă este un rug sortit să răspândească întru eternitate cea mai întremătoare dintre lumini, lumina sufletească. Minunea s-a săvârşit: Eminescu nu va muri niciodată, fiindcă a învins moartea. Când spune „Universul fără margini e în degetul său mic” (Scrisoarea I) – în faţa ochilor noştri ne apare poetul însuşi care pare că nimic din ceea ce este cosmic nu-i este străin.

În felul său, Eminescu însuşi este Omul deasupra căruia Dumnezeu a lăsat să cadă nenumărate şi tainice haruri. Aspirând să-l cunoşti temeinic vei afla calea de a-ţi descoperi sinele în cel mai inspirat mod cu putinţă, cel de Om-eternitate.

Clipele cu Eminescu încep să mă înţelepţească, dar îmbătrânesc odată cu mine. Doar el rămâne eternul confident al unui suflet ce încă mai cutează să se caute prin vremi şi lumi… Dar, dacă nu-l aveam pe Eminescu, cui mă destăinuiam? Alung repede întunecata-mi interogare şi mă reped în braţele aceluiaşi prieten: volumul de versuri de Mihai Eminescu de pe grinda casei bunicilor mei…

Autor: Daniela Gîfu

(1) Versuri din poezia Eminescu scrisă de inegalabilul poet basarabean, Grigore Vieru.
(2) Ion şi Doina Aldea-Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu (domnul Eminescu – cum îl numeau ei) şi astfel l-au reintrodus în cultura basarabeană ca pe o comoară pierdută şi regăsită.
(3) Garabet, IBRĂILEANU, Studii literare, Ed. Junimea, Iaşi, 1986, p. 85

In Memoriam – colonel (r), autor de poezie patriotică Mihail N. Baicu

La Bălăbănești, la 18 ianuarie 1913, s-a născut Mihail N. Baicu. Astăzi se împlinesc 98 de ani de la venirea pe lume a acestui consătean deosebit, care și-a slujit cu demnitate țara și care, deși suferind, a dorit să participe la renașterea activității culturale în comună.

Într-o scrisoare emoționantă trimisă la Bălăbănești, membrilor fondatori ai societății culturale „Gheorghe și Maria Tașcă” d-l Baicu spunea – „Vă trimit alăturat patru dintre modestele mele contribuții literare, pentru a vă servi eventual la serbări și manifestații ocazionale legate de evenimentele arătate în aceste tipărituri.” (Mai jos am publicat textul integral al scrisorii)

Către conducerea societății culturale „Gheorghe și Maria Tașcă”

Stimați consăteni,

Sunt fiu al satului Bălăbănești, născut la 18 ianuarie 1913, fiul lui Neculai și al Ilincăi Baicu (Neculai al Enciului), al noulea născut în această familiei și ultimul aflat în viață.

Sunt veteran de război, colonel(r), Mihail N. Baicu și locuiesc în orașul Sf. Gheorghe, județul Covasna.

Încă din anii copilăriei am plecat din sat la școli, dar întotdeauna m-am întors cu dragoste la locurile natale.

Ultima oară am fost în Bălăbănești împreună cu soția în septembrie 1983 pentru pomenirea părinților și fraților mei morți. Am rămas foarte impresionat că am fost primit cu dragoste și plăcere și nu am fost uitat de consătenii mei.

De curând am aflat, cu totul întâmplător, din ziarul „Impațial” despre înființarea societății „Gheorghe și Maria Tașcă”, din satul meu natal Bălăbănești și care funcționează pe lângă școala generală care îi poartă numele.

Nu am avut ocazia în decursul anilor să particip la viața cultural-spirituală a satului meu natal. Citind impresionanta listă a membrilor fonadatori ai societății dintre care mulți sunt departe de sat, unii chiar în țări străine sau pe alte continente, doresc din tot sufletul să mă alătur lor și să vă rog respectuos să-mi primiți adeziunea.

Sunt înaintat în vârstă, am peste optzeci de ani, suferind de o boală de ochi, care mi-a redus foarte mult vederea și posibilitățile de deplasare, de aceea nu voi putea participa direct la viața și activitatea societății dar voi fi mereu cu gândul și cu inima alături de consătenii mei.

Vă trimit alăturat patru dintre modestele mele contribuții literare, pentru a vă servi eventual la serbări și manifestații ocazionale legate de evenimentele arătate în aceste tipărituri. Pentru cei care își mai amintesc de mine, trimit și o fotografie de a mea, cu toate că nu este actuală, care poate servi ca document de autentificare.

Aș fi foarte fericit să știu că dorința mea de a mă apropia de Bălăbănești a fost îndeplinită și ca urmare rog să mi se comunice, odată cu confirmarea, contul bancar sau C.E.C., cuantumul cotizației de membru, eventual date din activitatea prezentă și viitoare a societății.

Vă urez succes în munca la care v-ați angajat, menită a ridica nivelul cultural al satului nostru.

Al d-voastră, colonel (r) Mihai N. Baicu

Adresa mea este: Sf. Gheorghe, Județul Covasna, (….)

P.S. Am dictat scrisoarea fiicei mele de la Galați, venită în concediu la Sf. Gheorghe și am rugat-o s-o expedieze dânsa deoarece eu nu mai văd aproape deloc.

Pe aceste locuri…

Pe-aceste locuri a trecut Mihai,
Către Moldova, dincolo de munte,
Cu mii de-oșteni, cu căpitani de frunte,
Cu steagurile țării, cu alai.

De-aproape patru secole, de primăveri;
Tăria faptei e săpată-n stâncă
Și pași de Voievod mai sună, încă,
Iar urmele-s mai proaspete ca ieri.

E drumul care-a dus spre nemurire,
Oricât ar vrea „istorici” să ni-l șteargă!
E calea Celui ce-a știut să meargă
Cu gândul și cu fapta spre Unire.

Și tot pe-aici veniră-nvingătorii.
Nu luptă-a fost, ci caldă înfrățire;
Trei Țări cu-aceleași visuri și simțire
Au scris prefața unei noi istorii.

Un soare nou le străbătea prin nouri
Preluminând a oastei Lui șiraguri
Ce-aveau acum un alt simbol pe steaguri:
Un Vultur, un Ghepard și-un cap de Bour!

Și, clopote-au vestit sfârșit destulei
Înstrăinări în vechile hotare,
Când primul Domn, întregitor de Țară,
Se-ncoronă-n Cetatea Albei Iulii!

Autor: Mihai Baicu

echipa xpressbalabanesti

Obârșia și copilăria renumitului fizician Ștefan Procopiu (continuare)

Când venea toamna și odată cu ea, sfârșitul vacanței, Gheorghe Tașcă își încărca șarabana cu nepoții școlari sau nu și cu doi din proprii săi copii de vârsta lui Ștefan sau chiar mai mici ca el, îi aducea înapoi la târg, lăsându-i în grija Catincăi pentru cele ale vieții și în grija lui Ștefan pentru cele ale școlii – căci el era de nădejde fiind sârguincios prin firea sa, premiantul clasei nu doar prin muncă ci datorită calității intelectului său deschis spre învățătură.

Cunoscând starea precară a familiei sale, profesorii de la licu îl recomandau părințilormai înstăriți care doreau să-și ajute copii la învățătură. Banii pe care elevul Procopiu îi câștiga din meditații (preparații) îi împărțea cu grijă, așa cum avea să facă tot restul vieții : o parte era investită în cărți și nu cărți oarecare, ci alese cu grijă și discernământ ; restul îi punea de-o parte până aduna o sumă suficientă pentru împrospătarea îmbracăminții și a încălțărilor, socotind că în acest fel îi scutea pe părinți de o cheltuială pe care o putea îndrepta către ceilalți copii.

Fără îndoială Procopiu a întâlnit în viață tot felul de oameni mai buni sau mai răi decât și-i închipuia el în copilărie ; pe unii i-a admirat, pe alții i-a persiflat, dar nu a iubit pe nimeni mai mult dintre rudele sale, ca pe Iorgu Bujoreanu, „un bărbat bun de pus la rană” cum spunea cucoana Catinca, și dacă spunea ea așa ceva, numai că așa era. Procopiu i-a păstrat o inefabilă amintire până târziu în amurgul vieții.

Iorgu Bujoreanu, cumnatul Catincăi, era vechilul marelui latifundiar Nestor Cincu, de la Frunzeasca, de lângă Tecuci. Nu avea copii și era oarecum înstărit, dar mai ales, avea o brișcă galbenă cu doi focoși lipiteni albi, de îi făcea pe mulți săi zică: boierule.

Nu doar pentru că în aspra iarnă din 1906 – 1907, adusese în ograda cumnatei sale o vacă cu vițel ca să aibă cu ce hrăni copiii și un car mare de fân și doi țuhali de grăunțeca să aibă cu ce hrăni vaca, pentru că foametea pândea după colțul casei multor oameni, nu numai pentru atâta îl iubea Ștefan pe Iorgu Bujoreanu ; avea și un alt motiv mai temeinicpentru copilul de atunci.

În fiecare an, în ziua de 29 august se deschidea la Bârlad marele iarmaroc al Tutovei, la care veneau cumpărători și vânzători de pe o rază de zece poște, nu numai cu treburile lor, dar cu dorința de a se lăsa luați de valul de veselie, de a căsca gura la toate panoramele, de a-și încerca puterile și virtuțile prin toate bărăcile care le aținteau calea, în zarva tropotelor și a chiuiturilor.

În ziua aceea, Iorgu Bujoreanu sosea la Bârlad cu brișca lui și după ce descărca panerele cu bunătăți în tinda casei, îmbarca pe Ștefan și pe Costică, mezinul lui Gheorghe Tașcă, de o vârstă, ba chiar ceva mai mic ca Ștefan și îi ducea la iarmaroc.

Acolo le plătea toate distracțiile la care pofteau să ia parte, îi îndemna să ia parte la toate năzdrăvăniile la care erau chemați de parlagii din fața bărăcilor și după toate acestea le plătea o cana mare de bragă și o gogoașă pufoasă pudrată cu zahăr, încheind ziua aceea de pomină, aducându-i acasă cum nu se poate mai bucuroți și mai mulțumiți

Aceasta era cea mai frumoasă amintire din copilăria sa și ea se datora lui Iorgu Bujoreanu.

Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 26, 27, 28 autor Cesar Buda

Obârșia și copilăria renumitului fizician Ștefan Procopiu

Tot la un ceas de sfat cu bunicul, Ștefan Procopiu află că pe la anul 1750 exista în Bălăbănești o școală în care se învăța slavonește: az, buche. În anul 1864 când în școli s-a introdus limba românească și scrisul cu litere latine, pe când Vodă Cuza, născut la Bârlad, umbla prin țară ca să cunoască nevoile oamenilor, s-a înființat și în Bălăbănești o școală a satului, care a funcționat în locuința unei sătence binevoitoare.

Neamul nostru, al Tășculeștilor – spunea bunicul – a lăsat prin testament loc și bani să se construiască o școală. Localul cu două săli de clasă s-a ridicat în 1890 – anul nașterii lui Ștefan.

Atent la ceea ce i se spunea despre oamenii și vremurile apuse, dornic să afle cât mai multe amănunte și date cât mai precise, Procopiu, manifesta de timpuriu înclinație spre știință, spre istorie deocamdată, căreia îi va acorda în tot cursul vieții multe din puținile sale ore libere.

Părinții lui Ștefan trăiau la Bârlad din mica leafă a modestului copist, un tată nu prea grijuliu pentru familia sa. O duceau destul de greu dar mai dădeau o mână de ajutor și bătrânii gospodari de la Bălăbănești.

În fiecare vacanță-mare, bunicul îl lua pe Ștefan la Bălăbănești, împreună cu ceilalți nepoți, având motivele lui cu tâlc. Mai întâi copiii scăpau vara de nădușeala și colbăraia târgului, punându-i astfel să trăiască în aerul curat din lunca Juravățului, unde găseau destul loc să se joace, să alerge, să se zbenguiască după pofta și nevoie vârstei lor. Apoi ușura gospodăria fetei lui de la târg de povara a cinci sau șase guri greu de hrănit, și de îndestulat dintr-un biet salariu de mizerie și cu o ogradă goală mai tot timpul anului. Oricât de chibzuită ar fi fost gospodina, greu ar fi scos-o la capăt fără ajutorul bătrânilor.

În al treilea rând, avea bunicul și un motiv mai tăinuit care deși părea că se întemeiază pe nevoile imediate, de toată ziua, țintea mai departe. Acest motiv pornea dintr-un simț ancestral al țăranului de pretutindeni, acela că numai munca îi poate aduce roadele pământului, bucuriile vieții și cinstea din partea semenilor. Pentru ca munca să nu-i pară un calvar, omul trebuia să se deprindă de ea de timpuriu, să învețe a nu se încovoia sub greutatea ei, pentru ca să-i pară ca o plăcută rostuire a vieții. Așa că, fiecare membru din familia bătrânului răzăș își avea, încă de copil, o treabă a lui de împlinit, să se deprindă cu munca, așa cum deprinzi un cal tânăr la ham, sau un juncan la jug. Fiecare după puterea și după mintea lui, fiecare la o trebuință a gospodăriei: fetele, cele mai mici la păzitul și ocrotitul puilor de la diferitele orătănii din ogradă ; cele mai mari, unele la îngrijirea viermilor de mătase, altele la tors și chiar la țesut ; băieții la crescut și adăpat vitele, ajutând la muncile de pe ogor, din vie sau la alte treburi după cum simțeau ei că s-ar pricepe sau i-ar trage inima.

Bătrânului Tașcă, îi era drag nepotul Ștefan, pentru că orice treabă îi încredința, băiețașul acesta, încă neînplinit la trup, nu prea vorbăreț, nici prea jucăuș, o făcea cum trebuie, cu tot dichisul.

Când bunicul își lua nepoții la țară, la plecare, mama dădea fiecăruia bocceluța sub inventar, atrăgându-le atenția că la întoarcere să o aducă fără nici o lipsă. Pe lângă îmbrăcămintea necesară, Ștefan își lua și un vraf de cărți ca să aibă ce citi duminica sau în zilele și orele de răgaz. Atunci se trăgea la umbra stejarului stufos dinspre arie, mutându-se cu grijile în lumea închisă între filele cărții vreunuia dintre învățații care putuseră să scrie atâtea lucruri neștiute de el.

Bunica, văzând că nepotul acesta prea se întrece cu cititul și prea puțin se prindea la joacă cu ceilalți copii, ca să-i facă vânt între ei, îl îndemna cu blândețe: „ …mai lasă măi băiete terfeloagele celea, că și un popă tot se mai dă la cele lumești”. (va urma)

Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 24, 25, 26 autor Cesar Buda


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
October 2021
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031