Archive for the 'Basarabia la zi' Category



La 2 martie s-au împlinit 18 ani de la începutul războiului din Transnistria

Ziua de 2 martie a fost declarată, prin decizia Guvernului Republicii Moldova, zi de comemorare a persoanelor căzute în conflictul armat pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992).

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană privind exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu.

Conflictul a început în anul 1990, imediat după autoproclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stânga Nistrului, în cursul nopţii.

În conflictul armat din 1991-1992 au participat circa 29 mii de persoane, 800 persoane au decedat, iar 289 au rămas invalizi de gradele I şi II.

Prin urmare, în fiecare an pe 2 martie participanţii la conflict împreună cu reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale organizează acţiuni comemorative: conferinţe, mese de pomenire, întâlniri cu veteranii, unde au loc slujbe de pomenire a celor căzuţi în timpul conflictului armat, depuneri de coroane şi jerbe la cimitirele eroilor.

Aşa s-a întâmplat şi în acest an la Călăraşi. Au fost invitaţi toţi veteranii conflictului transnistrean, dar şi văduvele celor care au murit pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei. Prezenţi la ceremonia de comemorare au fost şi Ilie Rău, preşedintele raionului, Vasile Timofte, vicepreşedintele raionului, Vladimir Susarenco, vice-primarul oraşului Călăraşi, Vasile Bragoi, comisarul raionului Călăraşi, Dumitru Gajim, preşedintele Asociaţiei Veteranilor al războiului de pe Nistru, dar şi colaboratorii Comisariatului de Poliţie Călăraşi.

În cuvântul de salut, preşedintele Ilie Rău şi-a exprimat condoleanţele pentru familiile celor care au participat la război. Apoi, a felicitat şi a mulţumit celor care au rămas pentru eroismul de care au dat dovadă pentru binele republicii noastre: „Ziua de 2 martie ne va aminti tuturor despre cei care şi-au dat viaţa pentru independenţa ţării, ne va face să preţuim întotdeauna valorile noastre naţionale. Şi ne va aminti mereu că independenţa şi libertatea costă. Plecăciune tuturor voluntarilor ce au luptat, mai ales celor care şi-au pierdut viaţa în urma acelor evenimente. Să comemorăm Eroii acestui război care au înscris o filă aparte în istoria statului nostru, ce constituie o adevărată şcoală a vieţii pentru tânăra generaţie, care urmează să preia ştafeta spre edificarea unui stat integru şi democrat, în care drepturile şi libertăţile omului îşi au locul bine meritat, în care valorile naţionale, independenţa, integritatea, suveranitatea statului sunt mai presus de orice interese politice”.

Şi viceprimarul Vladimir Susarenco a venit cu felicitări şi recunoştinţă pentru toţi cei care au participat.

Apoi, cu date oficiale de pe raionul Călăraşi, dar şi cu multe cuvinte de suflet la adresa celor care au fost implicaţi în acest conflict, a venit Ecaterina Rău, specialist coordonator al Fondului local de sustinere a populatiei, care a anunţat că Direcţia Asistenţă Socială şi Protecţia Familiei a acordat câte 500 de lei pentru 9 invalizi şi reprezentanţi ai familiilor celor decedaţi pe câmpul de luptă în timpul războiului de pe Nistru. Banii au fost alocaţi din Fondul pentru susţinerea socială a populaţiei.

Mame îndurerate, văduve şi combatanţi au primit distincţii militare pentru eroismul participanţilor războiului de pe Nistru.

Ceremonia festivă a fost încheiată de către un grup de elevi de la Liceul „Vasile Alecsandri” din Călăraşi, care au recitat, cântat şi au adus omagii veteranilor şi au menţionat că nicicând ei nu vor fi uitaţi de generaţia tânără.

Preotul Ioan Mutu de la Biserica „Sfânta Treime” a ţinut o slujbă de pomenire în memoria celor căzuţi în războiul transnistrean, iar din partea Consiliului raional Călăraşi a fost organizată o masă de binefacere pentru cei care au avut marele noroc să ajungă acasă la familii.

Am decis să stăm de vorbă cu Vasile Iosob, preşedintele Consiliului raional de veterani al organelor afacerilor interne Călăraşi ca să aflăm unele detalii de atunci.

-Ce funcţie deţineaţi în perioada când s-a declanşat conflictul?

– La ziua de 2 martie 1992 activam în Comisariatul raional de poliţie Călăraşi la funcţia de şef al Unităţii de gardă.

-În urma conflictului transnistrean s-au schimbat sarcinile de serviciu?

– Da, printre atribuţiile de serviciu aveam datoria de a înzestra cu echipament şi armament efectivul comisariatului, care se deplasa pe platourile de lupte şi anume Podul de la Dubăsari, satul Cocieri şi satul Holercani, dar mai erau şi alte localităţi.

-De unde făceaţi rost de armament?

– La indicaţia lui Vasile Troienco, comisarul de atunci, mă deplasam în oraşul Chişinău la depozitele MAI al Republicii Moldova pentru a primi armamentul necesar şi anume: pistoale, automate, grenade, cartuşe, veste antiglonţ ş.a. Erau cazuri când la deplasarea mea, responsabilii de la depozite invocau diferite motive şi nu primeam la timp armamentul şi echipamentul cerut.

Peste un timp conducerea MAI a făcut careva reînnoiri în responsabilii de depozitele de armament şi deja nu mai erau piedici de a primi armament.

-Care a fost implicarea Dvs. în conflictul transnitrean?

– Cât priveşte participarea mea la acel conflict armat, care cred eu istoria îi va da apreciere, ea se referă la următoarele: împreună cu alţi colaboratori de poliţie în perioada aprilie-mai 1992 am fost de patru ori la Podul de la Dubăsari. De partea cealaltă a podului erau forţele separatiste şi printre ei am observat un număr mare de cazaci înarmaţi. Având la dispoziţie lunetiştii, ei efectuau împuşcături spre locurile noastre de dislocaţie la acel pod.

Datorită instrucţiilor date de superiorii de grupe, cum să ne protejăm la acest pod ca să nu avem pierderi omeneşti din partea efectivului CPR Călăraşi, nu au existat victime.

O altă participare la acest conflict a fost în luna iunie 1992. Cu un efectiv de 23 de colaboratori am fost pe platoul de luptă al satului Cocieri. În acel sat am fost dislocaţi în fosta cazarmă militară a Armatei Sovietice.

-Care era atmosfera de acolo?

– Era o situaţie foarte complicată. Cetăţenii au abandonat casele care se aflau în perimetrul de luptă cu forţele separatiste.

În cimitirul din sat erau o mulţime de morminte proaspete, unde erau îngropaţi oamenii, care ripostau forţelor separatiste.

Acoperişurile caselor în mare majoritate erau dărâmate în rezultatul împuşcăturilor din diferite tipuri de armament din partea forţelor militare separatiste.

Staţia de radio „Maiac”, care era la dispoziţia separatiştilor, transmitea permanent diferite informaţii calomnioase la adresa conducerii, care îşi apăra suveranitatea şi integritatea.

În primele zile a lunii iunie 1992, alături de efectivul Poliţei din Călăraşi, alături de noi în trasee se aflau şi colaboratorii de poliţie din raionul Drochia, unde în timp de noapte, în rezultatul atacului armat, au fost ucişi 3 colaboratori de poliţie din acest raion, iar dimineaţa trupurile lor au fost transportate în fosta cazarmă militară.

-Care au fost cele mai periculoase momente de atunci?

– Cel mai periculos era în timpul nopţii. Provocatorii care se ascundeau în acoperişurile caselor efectuau împuşcături în direcţia separatiştilor. În acest mod provocau multiple atacuri armate din diferite tipuri de armament în direcţia noastră. Foarte des forţele separatiste efectuau atacuri din aruncătoare de grenade.

-Câţi colaboratori ai Comisariatului de Poliţie Călăraşi aţi participat, aţi fost impuşi să mergeţi acolo?

– Aproape 100% din efectivul CPR au participat activ la apărarea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova. Toţi am plecat de la aceste poziţii de bună voie, nu am fost supuşi ordinului chiar dacă a existat riscul că nu ne vom mai întoarce acasă.

În jur de 286 de poliţişti şi combatanţi şi-au pus propria viaţă pe altarul suveranităţii Republicii Moldova. Până şi astăzi părinţii îşi plâng feciorii, soţiile pe soţii lor, care nu s-au mai întors acasă, iar copiii îşi plâng părinţii, nemaivorbind de cei 289 de participanţi care au rămas invalizi pe toată viaţa.

– Aţi avea cuiva de mulţumit?

– Vreau să spun câteva cuvinte şi despre fostul comisar de poliţie Vasile Troienco, actualmente general – maior de poliţie, care cu risc mare pentru viaţa proprie a făcut tot posibilul să ne protejeze pe noi ca să nu se înregistreze jertfe omeneşti. Nu în ultimul rând merită mulţumiri Viorel Juşcov, specialist militar în fortificaţie, care a făcut mult pentru siguranţa noastră în timpul multiplelor împuşcături în direcţia noastră, care apăram satul Cocieri de invazia separatiştilor.

Nu ne rămâne decât să le păstrăm memoria celor decedaţi, să ne amintim de cei care sunt în viaţă. Ar fi bine pe viitor să facem în aşa fel ca asemenea evenimente să nu se mai întâmple.

Vă mulţumim!

Autor: Elena Raţă

Sursa: http://www.calarasii.pe.md/societate/69-la-2-martie-s-au-gmplinit-18-ani-de-la-gnceputul-rdzboiului-din-transnistria.html

Grigore Vieru în România Mare

Foarte multe s-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi despre marele reprezentant al identităţii româneşti din Basarabia – Grigore Vieru, care a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei cu vocea sa vie a conştiinţei româneşti.

Grigore Vieru va rămâne în memoria noastră prin dragostea sa pentru limba şi istoria românilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin idealurile pe care le-a slujit neobosit. Ne amintim cu drag de primul nostru ABECEDAR… primul abecedar naţional, e meritul lui, el ne-a învăţat să nu uităm de unde venim, unde ne sunt rădăcinile şi faţă de ce popor avem o răspundere morală.

Luni 15 februarie 2010, Biblioteca „V.A. Urechia” în colaborare cu Liga Studenţilor Basarabeni din Galaţi a organizat o serie de manifestări culturale dedicate lui Grigore Vieru care pe 14 februarie ar fi împlinit respectabila vârstă de 75 de ani, cei prezenţi au avut ocazia să participe şi la vernisajul expoziţiei de carte „Lacrima sufletului românesc din Basarabia”, unele din versurile recitate de tinerii români de pe ambele maluri a Prutului au fost special dedicate marelui poet. Toate chipurile adunate acolo au exprimat un profund respect pentru toată viaţa poetului închinată marelor sale valori, veridice etaloane pentru un adevărat suflet românesc. Copii tineri, copii mari-toţi având o bucăţică din podul de flori în sufletul lor, pod pe care marele nostru poet l-a vista şi l-a dorit din toată inima. Prin versul său care educă şi promovează gândurile înălţătoare, gânduri ce doar un suflet curat era în stare să simtă, au vrut să redea o bucăţică din lumina ochilor Poetului elevi şi studenţii ce îşi doresc din toată inima că toţi să cunoască istoria şi suferinţa poporului nostru din perspectiva unei dureri cu „geana udă”, pe care toată viaţa a simţit-o şi a purtat-o Grigore Vieru, ce s-a considerat „lacrima lui Eminescu” şi pe bună dreptate, un promotor al patriotismului şi speranţei nemuritoare.

În amintirea…

lui Grigore Vieru

Din când în când

Amurgul dintr-o liră

Mai scoate un oftat.

Orfeu ce o lasă

Plecat în noapte e

Gonit de vis adânc,

Ori alergând după o clipă

Imaginea îi pendulează

încă între lumi.

Ce a rămas e lume vie

Ce va veni sunt gânduri bune.

Cât calm lasatu-ne-a el nouă

Şi câtă lumină a luat cu el

Pierdut e om, ucis de clipă

Dar veşnică-i a lui aripă.

(Diana Macaru)

La distanţe de decenii, poate galaxii cerul se îndură să ofere un dar aşa de valoros omenirii, noi, cei de rând suntem datori să păstram toată nobleţea unei vieţi trăite cu demnitate pe timpuri atât de vitrege şi cu atât mai mult suntem responsabili să transmitem mai departe, generaţiilor viitoare, imaginea intactă a unui „copil” ce-şi va dori mereu „mama” aproape, urmându-i exemplu, evlavia, cât şi iubirea necondiţionată, străduindu-ne să-i păstrăm lumina LITEREI cât mai albă în ochii noştri, cât ea nu se va stinge EL va trăi.

Lui Grigore Vieru

Plâng izvoarele întruna

Plânge cerul, plânge Ţara

Unde ne-aţi ascuns poetul,

Unde ne-aţi ascuns comoara?

Când Basarabia era întunecată

Cu versul el a luminat-o,

Imperialiştii vrut-au s-o sugrume

Dar el prin cântec a salvat-o.

El s-a închinat în taină

Pentru scumpul lui popor

Pentru neamul românesc

Pentru trecut, prezent şi viitor.

Plâng Carpaţii, plânge Prutul,

Plânge Nistru şi Siretul,

Unde ne-aţi ascuns comoara,

Unde ne-aţi ascuns poetul?

(Mihai Cretu)

Sursă: http://lsbgl.wordpress.com/

 

A trecut un an, de la dispariţia marelui poet Grigore Vieru

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova: “Un exemplu cum să-ţi trăieşti viaţa, un exemplu cum să-ţi iubeşti mama, ţara… Este o foarte mare pierdere, dar aceasta ne obligă la foarte multe lucruri. Este o constatare tristă să vedem ce am făcut noi pentru Vieru şi ce a făcut Vieru pentru noi. Urmează prin acţiuni şi fapte să-i continuăm opera”.

Sursă: http://www.unimedia.md/?mod=news&id=15993

Casa părintească

Lui Mihai Ciobanu

Ascultaţi-mă, surori, pe mine,

Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:

E păcat, nu-i drept şi nu e bine

Să vinzi casa care te-a-ncălzit.

Bani ne-ar trebui la fiecare,

Toţi avem copii şi vremea-i grea.

Însa cum să vinzi fereastra oare,

Cea la care maica te-aştepta?!

Casa părintească nu se vinde,

Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte

Ochii mamei încă ne privesc.

O vom da şi vor schimba lăcata

Şi vor pune şi ferestre noi.

Şi trecând pe langă ea vreodată,

Va privi ca la străini la noi.

 

Casa părintească nu se vinde,

Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte

Ochii mamei înca ne privesc.

Vom pleca şi noi cânva din viaţă

Şi părinţii sus ne-or întreba

Ce mai face casa lor cea dragă,

Cine are grija azi de ea.

 Autor: Grigore Vieru

La adresa afişată mai jos puteţi asculta interpretarea melodiei “Casa părintească” a cunoscutului solist basarabean de muzică populară Mihai Ciobanu: http://www.youtube.com/watch?v=wWmt5buUoCg

O carte pentru bălăbăneştenii din Basarabia

În Moldova istorică, de o parte şi de alta a Prutului, două comune înfrăţite cu numele Bălăbăneşti îşi continua marşul spre eternitate. Despărţiţi de un gard de sârmă înghimpată bălăbăneştenii din cele două localităţi şi-au dus existenţa neştiind mare lucru unii de alţii. Atestată documentar în anul 1835 comuna Bălăbăneşti din raionul Criuleni, Basarabia, nu a avut aceeaşi soartă ca cea din judeţul Galaţi. Decenii la rând bălăbăneştenii din Basarabia au fost privaţi de alfabetul latin, istoria şi geografia României, de orice legătură cu ţara mamă. Aflaţi în vizită peste Prut am constatat cu tristeţe că micuţa biblioteca comunală duce o lipsă acută de carte românească. Exemplu de conservare a tradiţiilor strămoşeşti şi a graiului moldovenesc, bălăbăneştenii noştri din Basarabia au nevoie de versurile calde ale lui Eminescu, Coşbuc, Labiş, Vieru sau Alecsandri, de poveştile şi povestirile lui Creangă şi Sadoveanu, de nuvelele lui Slavici şi schiţele pline de umor şi satiră ale lui Caragiale – de o carte românească. Astăzi 15 ianuarie 2010, ziua de naştere a „românului absolut” Mihai Eminescu, dorim ca în cinstea şi preţuirea poetului nostru naţional, a culturii şi limbii române să demarăm o campanie de întrajutorare a românilor-basarabeni din Bălăbăneştiul de peste Prut.

Dăruieşte o carte! Undeva, într-un colţ de Basarabie, numit Bălăbăneşti, un micuţ aşteaptă să-i desluşească tainele!

Domnul profesor de istorie Pământ Neculai se ocupă cu colectarea şi transmiterea donaţiilor bibliotecii comunale Bălăbăneşti, raionul Criuleni, Basarabia.

 Ne puteţi contacta la orice număr de telefon de pe site-ul nostru. Vă mulţumim anticipat pentru ajutor, înţelegere şi generozitate.

Tancurile care ne „apără”

Cu toate că ne aflăm în anul 2009, după 20 de ani în care tot am încercat democraţia la gust, mai sunt unele lucruri care ne fac să credem că ne mai aflăm în Uniunea Sovietică. Unul din ele este prezenţa unui tun şi a două tancuri la hotarul dintre România şi Republica Moldova. Ceea ce m-a făcut să le acord o atenţie deosebită acestor simboluri ale „ eliberării ”, a fost faptul că toate trei sunt îndreptate cu ţeava spre România. În încercarea de a afla motivul pentru care se află aceste „monumente”, anume în acest loc unde se află sârma ghimpată care desparte fraţii voi face un scurt istoric a a cestor tancuri care “ ne apăra statalitatea ”.

Voi începe cu tunul de la Giurgiuleşti (Cahul), localitate şi tot odată punct de frontieră care se află în extremitatea sudică a R. Moldova la o distanţă de 8 km de Galaţi. Acest tun a fost cocoţat aici la data de 9 mai 1985, când se împlineau 40 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Se zice despre acest tun că ar fi fost lovit de un obuz şi căzând în Prut ar fi stat aproape 40 de ani. O revistă din acele vremuri scria cam în felul următor : „ La 25 august, anul 1944 oştile regimentului separat de motociclişti de gardă Nr. 3 decorat cu ordenul “ Bogdan Hmelniţchi “, sub comanda potpolcovnicului (locotenent-colonelului) Vasilii Alexeevici Belov a eliberat raionul nostru Vulcăneşti de sub jugul ocupanţilor germano-români. “

Tancul de la Leşeni (raionul Hânceşti), la fel este un „apărător” al suveranităţii noastre. Scos din râul Prut în anul 1967 si înălţat în 1968, el este situat pe o colină la o înalţime de 160 de trepte. Anul acesta, când s-au împlinit 65 de ani de la operaţia Iaşi-Chişinău, au avut loc lucrările de renovare ale tancului sovietic. Cheltuielile, de circa 2 mil. lei au fost suportate de către compania rusă Lukoil şi guvernatorul localităţii Volgograd din Rusia. Tronsonul de drum aferent monumentului a costat 800.000 lei, bani luaţi din fondul de drumuri la indicaţia ministrului Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului, (de pe timpul guvernării comuniste), Vladimir Baldovici.

Cel de-al treilea tanc a fost instalat prin anii ’60 ai secolului trecut. El se află pe unul dintre dealurile localităţii Corneşti (raionul Ungheni) la o distanţă nu prea mare de România şi îşi are şi el ţeava îndreptată spre România.

Dupa destrămarea Uniunii Sovietice, în Ţările Baltice, toate tancurile, au fost demontate şi duse la muzele comunismului. Noi însa nu avem tăria de caracter să procedăm la fel.

Astăzi, când comuniştii care susţineau mitul expansionismului românesc, nu mai sunt la guvernare, ce mai cauta aceste tancuri între fraţi? Consider că noi tânăra generaţie trebuie să luăm o atitudine şi să cerem noii guvernări de la Chişinău să măture aceste arme cu care s-a făcut “ eliberarea” noastră, deoarece numai astfel ne putem îndrepta spre un viitor european si prosper, numai astfel putem apropia cele două maluri ale Prutului, care în loc să despartă fraţii ar trebui să-i unească.

Autor: Mihai Creţu, membru LSBG(Liga Studenţilor Basarabeni Galaţi)

Credinţa în trăinicia poporului român

Mihai Eminescu

TIMPUL,10 februarie 1878

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înţelegem pe deplin această stăruinţă,deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale,orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi Basarabia e perdută.Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase provincii perdute: putem să perdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată,niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduituri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi perderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât şi în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic! Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel, încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecvenţi moţiunilor votate de către corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.

Pentru mai multe informaţii vizitaţi:

 http://basarabia.discutfree.com/istorie-f22/mihai-eminescu-si-basarabia-t160.htm

La Hârjauca s-a desfăşurat cea de-a IX-a ediţie a Festivalului etniilor

Ediţia a IX-a a Festivalului Etniilor, desfăşurată la 27 septembrie la Staţiunea balneoclimaterică „Codru” din s. Hârjauca, s-a bucurat de un succes considerabil. Reprezentanţii celor trei etnii conlocuitoare ale raionului Călăraşi – ucraineni, ruşi şi rromi, au venit cu un program artistic vast, aducând în scenă specificul minorităţilor din care sunt parte.

Foto credit - CălăraşiiSala a fost plăcut surprinsă de dansurile şi melodiile incitante ale rromilor de la Parcani, dar şi de cântecele fine ale ucrainenilor şi ruşilor veniţi la festival. Armonia cântecelor populare româneşti a fost adusă în scenă de Formaţia folclorică „Doruleţ” din s. Hârjauca, de Ana Benderschi de la Răciula, de Ansamblul folcloric „Struguraş” din aceeaşi localitate, precum şi de solistele Tarafului „Bondiţa” de la Bravicea: Cristina Navorschi, Dana Iurcu şi Veronica Doronin. Şi Ansamblul vocal „Steaua Dorului” de la Colegiul Pedagogic „Alexandru cel Bun” a fermecat publicul cu melodii de suflet. Cântece ruseşti au venit din partea Liceului Teoretic „Mihail Lomonosov” din or. Călăraşi, dar şi a solistelor Viorica Postolachi, Natalia Doronin şi Svetlana Vaniutchin. Ansamblul folcloric de la Grădiniţa de copii din s. Hârjauca a adus în scenă cântece populare ucraineşti, iar Dinastia Vasilco de la Parcani a reuşit să scoale sala în picioare prin dansurile şi melodiile lor focoase.

Astfel, în scenă s-au perindat artişti de generaţii diferite, începând cu copiii de la grădiniţă şi încheind cu persoane în etate. Acest lucru a demonstrat, încă o dată, că ştafeta cântecului e preluată cu dragoste de către tânăra generaţie.

Nu au lipsit de la festival nici meşterii populari care au cucerit vizitatorii prin expoziţii de excepţie. Lucrările Eugeniei Moldovanu, vestita meşteriţă de lucrări din fibre vegetale, a captat atenţia tuturor celor veniţi duminică la Hârjauca.

Dl Sergiu Cojocaru, şeful Secţiei Cultură Călăraşi, s-a arătat încrezător de faptul că următoarea ediţie a Festivalului Etniilor va fi una şi mai reuşită, iar prin scenariul pregătit se va promova atât cântecul, dansul şi costumul naţional, cât şi bucătăria tradiţională a fiecărei etnii în parte, meşteşugurile etc. Acest lucru va permite lărgirea prezentării spectrului de tradiţii şi îmbinarea reuşită a artei culinare cu cea muzicală şi a meşteşugului.

Autor: Doina Chicu

Articol preluat din publicaţia Călăraşii, Basarabia, 2 octombrie 2009.

Deportarea românilor din Basarabia, Bucovina, Herţa

DeportațiDupă ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietica la 28 iunie 1940, românii au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocări masive. Stenograma Sesiunii Sovietului Suprem al URSS de pe 2 august 1940 dădea cifra de 3.200.000 de locuitori ai Basarabiei; aceleaşi date oficiale pentru 1950 indicau 2.229.000 persoane – 971.000 persoane dispărute în 10 ani, aproape 1/3 din populaţie.

Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi; numai în noaptea de 13 iunie 1941, au fost dislocate şi trimise în Siberia 13.470 de familii, însumând 22.648 de persoane, dintre care aproximativ 2/3 femei şi copii.

Între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportaţi

Între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocate de Stalin

La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 de familii deportate

Între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan

(Victor Bârsan “Masacrul inocenţilor”, Bucuresti, 1993, pg.18-19)

Vă recomandăm să vizitați : http://www.romanism.net/

Destin

Pantelimon Halipa   /1883-1979/

de Octavian Capatina

 Nepot de preot şi fiu de dascăl, Pantelimon Halipa, a avut o viaţă de invidiat şi de un tragism fără sfârşit. Un destin căruia i se poate aplica integral definiţia lui Iorga: “Şi în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine – rămâne mai ales ce a-i dat altora, ce a-i lăsat de la tine, ce a-i jertfit”.

S-a născut lângă Soroca, în 1883. A urmat şcoala primară la biserica din satul natal Cubolta. Tanărul Halipa urmează apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ, după care intră la seminarul teologic din Chişinau pe care-l absolvă în 1904. Apoi s-a inscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu Estonia) Un an mai târziu a izbucnit revoluţia rusă şi Halipa s-a văzut nevoit să renunţe la studii. Revenit la Chişinău, alături de alţi tinerii intelectuali români, a scos revista „Basarabia”, prima publicaţie românească a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar “Deşteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste. Este arestat, dar scapă. S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912.

În această perioadă a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară din Basarabia după anexarea ţaristă, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc. Anii 1917- 1918 l-a găsit pe Halipa în fruntea curentului unionist, drept pentru care a fost ales vicepreşedinte (21 noiembrie 1917) Sfatului ţării. La 2 decembrie 1917 redactează şi citeşte în Sfatul Tării declaraţia prin care este proclamată Republica Democratică Moldovenească. In Sfatul Tării, la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. La 25 noiembrie 1918 este ales preşedinte al Sfatului Ţării. A participat şi la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei cu România. Sub conducerea sa parlamentul Basarabean a votat cea mai amplă reforma agrară.

După unirea tuturor provinciilor românesti, a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927, 1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930). A fost senator şi deputat în Parlament (1919-1934).

Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1918, de unde este exclus după sovietizare, în 1948. Simţind pericolul sovietizării, arhiva sa personală, care cuprindea acte si mss originale privind Basarabia, şi-a zidit-o în propria casă ca să scape perchiziţiilor care au şi urmat, curând. Astfel în 5/6 mai 1950 a fost arestat şi deţinut la Sighet până în 1952, când a fost predat URSS, unde a fost “judecat” de un tribunal ucrainean şi condamnat la 25 de ani muncă silnică în Siberia. În anii de lagăr a elaborat şi transmis numeroase memorii către toţi factorii responsabili ai politicii mondiale. În anul 1955 a fost predat guvernului român, fiind închis până în 1957. După reconsiderarea parţială a politicii oficiale faţă de URSS, după 1968, a predat arhiva “zidită” autorităţilor. A murit, la 30 aprilie 1979, la 95 de ani în Bucureşti.

A scris sute de poezii, articole, memorii, reuşind în timpul vieţii să editeze doar un singur volum de literatură, “Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu. A scris şi câteva studii istorice: “Bessarabia doprisoedineniâ k Rossii” (1914), “Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, “B. P. Hasdeu” (1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău Povestea vieţii mele (1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare cu Anatolie Moraru a mai semnat şi cartea “Testament pentru urmaşi” (Ed. Hyperion Chişinău 1991). Pantelimon Halipa a mai fost întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău(1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău(1940). În 1932 a editat şi a condus revista şi cotidianul omonim “Viaţa Basarabiei”.

„Testament pentru urmaşi”

de Pantelimon Halipa si Anatolie Moraru

Fragmente:

„Primul guvernator al provinciei Scarlat Sturdza , un batran de 80 de ani, bolnavicios …Deci în conducerea superioara se aflau români, cu toţii vorbeau numai româneşte şi ceva greacă. … e de notat ca limba ocupanţilor ruşi nu o cunoştea nimeni şi nici nu interesa pe nimeni. Dar aceasta stare de lucruri n-a durat mult. Incetul cu incetul situaţia se schimbă, în locul guvernatorilor români se numesc guvernatori generali ruşi, care nu cunoaşteau limba românească, nu cunoaşteau legile şi nici obiceiurile locale. Abuzurile generalilor ruşi şi a supuşilor (funcţionarilor – nn) lor se inmulţesc … Dar mai mult decât o serie de abuzuri, pe anchetatorul (imperial, trimis în 1815 – nn) Svinin il impresionează faptul că din Basarabia populaţia moldovenească fuge peste Prut şi trece în Moldova cu miile. … Un alt anchetator rus, Storojenco, scria: <> … Imparatul Alexandru I a dat amiralului Ciceagov o plângere a locuitorilor din Moldova impotriva lui Kutuzov, spunând: <>. Deci, cine işi poate imagina ce suferinţe şi nenoriciri veniseră pe capul bietului popor românesc, dacă insuşi ţarul care patrona toată această barbarie, se ingrozeşte. … ”

Destin

Nicolae Sulac - /9 septembrie 1936 - 8 aprilie 2003/La 9 septembrie 1936 în satul Sadic, raionul Comrat, Basarabia s-a născut Nicolae Sulac unul dintre cei mai apreciați și îndrăgiți interpreți de muzică populară românească. A fost un om deosebit, un român adevărat care neîncetat și-a iubit neamul și limba. Talentul și munca acestui grandios artist au avut un singur destinatar – sufletul românului. Cântecele interpretate de Nicolae Sulac vibrează și emană căldură chiar și atunci când reflectă dramele noastre istorice ce ne-au spulberat orice sămânță de bucurie. Nicolae Sulac a fost un om frumos – un om liber. Din păcate pe data de 8 aprilie 2003, la vârsta de 67 de ani, ne-a părăsit. Photo www.timpul.md.

La adresa de mai jos puteți asculta una dintre cele mai emoționante și frumoase  piese din folclorul românesc interpretată de regretatul Nicolae Sulac:

http://www.youtube.com/watch?v=Hca94Tk7hSw


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
October 2021
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031