Bine ați venit!

Echipa „Xpress Bălăbănești” își propune, împreună cu autoritățile locale, să demareze un proiect ambițios ce are drept obiectiv primordial redeschiderea bibliotecii comunale. În acest sens avem nevoie de susținerea și implicarea tuturor celor ce iubesc cartea și vor ca această unitate educațională să funcționeze. De asemeni dorim să informăm consătenii că, la mijlocul lunii ianuarie, vom înmâna Primăriei și Consiliului Local o propunere de proiect prin care susținem instalarea unui management nou ce va urmări cu sfințenie  promovarea lecturii și a cărții în comună.

O carte care nu ar trebui să lipsească din fondul de carte al bibliotecii „G.F.Tașcă”

„SPRE EMINESCU – Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, autor – doctor în economie Radu Mihai Crișan

Dragă cititorule,

Dacă dorești să ai în biblioteca ta virtuală această carte, trimite un e-mail la adresele noastre, și o vei primi gratuit (așa cum, și noi, am obținut-o de la distinsa d-nă Denisa Marcu). Autorul lucrării, de o generozitate deosebită, și-a dat acordul distribuției libere a acestui volum și nu numai.

 „ Toate drepturile de multiplicare, traducere, adaptare şi difuzare a acestei lucrări sunt absolut libere (gratuite şi neîngrădite), atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre celelalte ţări ale lumii.”

„Ca urmare a aşezării geografice(;), a resurselor naturale, şi, mai ales(;), a celei mai mici densităţi (populaţionale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;).

Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.

Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseşte dacă iese din anonimat.

Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri(;), oportunist în relaţii şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.* – Şerban Milcoveanu

*Şerban Milcoveanu, fragment din lucrarea „Puterile tutelare şi exigenţele lor în România”: Gheorghe Vornica, Şerban Milcoveanu, Andrei Justin Hossu şi Tatiana Perţ, Biopolitica eminesciană, Editura Crater, Bucureşti, 2001, pag. 221

Așteptăm opiniile și sugestiile d-voastră în cadrul acestei rubrici.

Fântâna dintre plopi (I)

Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei, scânteind geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu-şi începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o şingurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept la han, coti, căci aici îi erau sorţii să se oprească. îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti la toţi bună-ziua şi noroc bun.

Era om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav tivit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.

Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietinie şi privindu-ne cu ochiu-i limpede şi albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se şi repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând cu voce mare:

— Oare mă-nşel? Nu eşti dumneata prietinul meu Neculai Isac, căpitan de mazâli?

Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi aţintit.

— Da, răspunse el cu voce moale şi blândă; eu sunt Isac. Acuma te cunosc şi eu. Dumneata eşti comisul Ioniţă, de la Drăgăneşti.

Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrăţişându-se. Şi tovarăşii ceilalţi erau mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei se înduioşară.

Iapa cea bătrână şi slabă a comisului rânji şi râncheză în dosul hanului.

— Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, semeţind capul şi desfăcând braţele.

Străinul îşi întoarse ochiul spre dihania cea bătrână şi zâmbi uşor, fără să pară prea mirat.

— Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi aduci aminte? Am bătut drumurile şi ne-am părăduit tinereţele! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o lumină.

— Da, răspunse călătorul cu vocea-i blândă. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică… Şi Dumnezeu m-a întors prin locurile acelei dureri.

— Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare?

— Da, prietine, îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-l grijesc şi să-i dau grăunţe. Pe urmă om bea un pahar de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii…

Păşind sprinten mazâlul trecu spre grajd, ducându-şi calul de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el şi grăi în şoaptă spre comis:

— Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maică-mea, când eram copilă?

— Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Am fost prietini buni în tinereţele noastre.

— Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val şi erau să-l omoare nişte ţigani aici, la vad la Tupilaţi. Era o poveste înfricoşată, de care nu-mi mai aduc aminte.

— Atuncea are să ne-o spuie şingur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulţămire răzăşul. Să ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice cătră toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără astâmpăr…

La aceste vorbe, noi, răzăşii şi cărăuşii din ţara-de-Sus, ne-am uitat unii la alţii prea bucuroşi şi-am cunoscut că mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. Iar Ancuţa cea tânără şi-a înălţat sprâncenele zâmbind, şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i şade bine.

Căpitanul Neculai păşi la butucul din preajma focului, îşi scoase blăniţa şi îşi înfăşură în contăş pistoalele. Puse şaua şi frâul deasupra şi se aşeză mulţămit alături, privind în juru-i. Ca şi cum ar fi ştiut ce doreşte, Ancuţa ieşi ca o şerpoaică pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin şi-n stânga ulcica nouă. Cu obrajii rumeni şi gâfâind, se opri lângă foc şi întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe nesimţite aproape şi rânjeau cu viclenie sunând din strune.

Când văzui pe moş Leonte, cetitorul de zodii, că-şi caută loc lângă cei doi prietini, fără să stau prea mult la îndoială, mă ridicai de la proţapuri, făcui doi paşi şi grăii cu îndrăzneală:

— Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulţi gospodari şi cărăuşi din ţara-de-Sus, care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi s-ascultăm întâmplarea cea de demult…

— Iubiţilor prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea cere şingurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!

Pe loc cufundând noi ulcelele în cofaiel, le-am închinat căpitanului şi ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat şi Ancuţa de la foc cu puii fripţi în ţiglă. După ce-a venit alt vin şi-am închinat iar, într-o vreme a rămas căpitanul Isac de la Bălăbăneşti puţintel mâhnit, şi, cuprinzând pe comisul Ioniţă de umăr, a oftat ş-a zis, uitându-se spre pâcla munţilor, la asfinţit:

— Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţele mele!

Pe urmă s-a întors spre Ancuţa, tulburat, îngânând cel din urmă viers al lăutarilor:

Trage, mândro, cu bobii…

Trage, mândro, şi-mi gâceşte

Codrul de ce-ngălbeneşte,

Omul de ce-mbătrâneşte…

A apucat pe hangiţă de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâţă desmierdată. Iar noi am rămas tăcuţi, căci am înţeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult.

— Domnilor şi fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, – ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şi-o privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniţă să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi.

Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ţinutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuţei, cu cărăuşii şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuţe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi şingur ca un cuc.

Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălicat şi-am purces încet, pe-un drumuşor, printre mirişti. Ş-ascultam în singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi luncă, într-un răstimp au început clopotele la biserica de la Tupilaţi. Am oprit calul şi le-am ascultat cu jale, până ce au contenit şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, – şi picurau depărtate şi stânse: parcă băteau în inima mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, ca de o vedenie.

Am pornit iar, şi umblam pe gânduri; până ce-am auzit sunet de voci. Treceam pe după o perdea de răcniţi şi nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă şi mi s-au arătat deodată gârle arzând în soarele asfinţitului, printre scruntare. Ş-o liotă de ţigani tocmai sfârşea de răstocit o creangă a apei, aproape, şi-acuma se împrăştiau după peşte răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli

Am strunit calul Am auzit un voci gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit Pe urmă, la aceiaşi voce, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un ţigan bătrân şi nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe catalige, prin gârlă.

Cineva l-a strigat din urmă:

— Und’ te duci, măi Hasanache?

El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal.

Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La un braţ de apă dădu la adânc şi prinse a ţipa ş-a râde, ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede, şi porni pe prund înaintea bătrânului.

Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu pumnul:

— Fă-napoi, fa!

Ea-şi scutura capul gol, şi-şi steclea dinţii. Aproape de mine se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbăticiune rară.

— Fă-napoi, fa Margă! strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace!

Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde.

Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am şimţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.

Fântâna dintre plopi (II)

Hasanache o ajungea cu braţul ridicat Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească.

Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi dinţii dinainte îi erau rupţi.

— Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume.

Marga chicoti, la malul bălţii, şi păru-i negru şi lins avea luciri de păun.

Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine.

— Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos…

— Da, dar de unde ştii?

— Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz străin şi-am înţeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă mi-i da de-o garafă de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic bogdaproste măriei tale. Îţi faci pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic!

Încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea zâmbind, cu coada ochiului.

Am tras de la şold taşca, am deschis-o şi-am scos din ea un bănuţ de argint Hasanache l-a prins din zbor şi l-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban şi-am făcut un semn ţigăncuşei. Ca o şopârlă s-a zvârlit spre mine ş-a primit banul în poală. Hasanache prinse a urla cătră ceilalţi ş-a-i mâna înapoi spre baltă.

Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pomit-spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o.

Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe ţigăncuşa cu fustă roşă. Cotii după colnic; şi dintrodată mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor.

Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă, îl strunii şi-i dădui pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt, în vârful plopilor, la fântâna şinguratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra.

Pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la cară şi moş Irimia, vata-manul cărăuşilor, îmi lămurea pe ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilaţilor. Ce aşteptam eu însă nu se vedea.

Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalic. Când înalţ capul, Marga la doi paşi de mine. Întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri, în picioare avea încălţări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ, însă nu mă privea.

Mi-am şimţit inima bătând, şi-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: «Tu eşti?», răsări şi i se înfiorară nările.

— Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciuboţele!

Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi săltându-şi fusta cu vârful degetelor.

Moş Irimia se trase mormăind la cărăuşii lui. Îmi cunoştea el năravurile. Mă apropiai de fată. Îi zisei râzând:

— După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca o duducuţă.

Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap şi mă privi în faţă:

— Nu m-am îmbrăcat pentru biserică!

— Atuncea pentru ce?

— Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheşu Hasanache. Şi să mulţămesc boierului, cum am spus.

— Eu socoteam c-ai venit să-mi gâceşti.

— Nu, cuconaşule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ţi-aş fi putut gâci?

— Credeam că mi-i gâci cu cine aş dori eu să mă-ntâlnesc într-un loc.

— Unde? şopti ea râzând cu toată faţa. La fântâna dintre plopi?

— Da.

— Cu cea pe care-ai văzut- o acolo asară?

— Da; de-atuncea o doresc.

— Se poate, cuconaşule, îngână ea blând, şi ochii i se umbriră; dar aceea-i o biată fată din şatră şi dumneata numai cât şăguieşti şi te duci. Iaca, boii îs înjugaţi şi carăle pornesc, încalici şi dumneata, şi ea te poate aştepta hăt şi bine. Desară cine ştie unde ai să înseninezi.

— Ba s-aştepte, îi răspunsei eu privind-o ţintă, fără zâmbet. La două ceasuri după înserat, eu mă întorc şi sunt acolo.

Ea-şi plecă nasu-n pământ şi tăcu un răstimp. Apoi, fără să mă privească, începu cu altă voce:

— Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum şi nu poposeşti aici?

— Ba da. Însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit boierul de la Paşcani banii.

—Aşa?

Se răsucea uşor în loc, la dreapta şi la stânga, mlădiindu-şi mijlocul şi privindu-şi cu stăruinţă ciuboţelele. Apoi deodată îmi apucă mâna cu care ţineam dârlogii calului, mi-o sărută, se întoarse şi fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai aşteptai o vreme, cu ochii, dar n-o mai văzui.

Ancuţa ieşi în uşă, ca să-şi primească banii de gazdă. Măcar că nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină şi voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea şi toate le vedea. Era ca şi Ancuţa astălaltă, care se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără şi mai frumoasă.

Oamenii îndemnau boii şi carăle ieşeau scârţâind la şleah. Când a trecut şi cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am zvârlit şi eu în şa. Lăutarii s-au ploconit cu cuşmele în mână, din colţul gârliciului. Eu am trecut la drum, şi Lupei, cânele cel mare, sur, slobozit de moş Irimia din lanţ, începu să latre şi să salte împrejurul roibului. Era o dimineaţă limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunând în depărtări. Acuma sunetul lor venea până la sufletul meu blând şi cu dulceaţă.

Am mers multă vreme aşa, având soarele-n spate şi apele Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzăşilor de la Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti. Pe urmă am lăsat valea Moldovei şi-am prins a sui dealul cel lung spre Brăteşti. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. Dar eu nu v-aş putea spune c-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea.

Cătră asfinţitul soarelui am fost la Paşcani şi m-am înfăţişat la curte. M-am închinat cu sănătate în faţa lui Canta şi i-am arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe spate şi mi-a zis «brava»; mi-a orânduit odaie de mas şi mâncare ş-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea băgam de samă, căci se ridicau pâcle de pe Siret şi venea sara.

După ce-am mâncat şi-am făcut cercetarea oamenilor şi rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moş Irimia, care mi-a scos pe furiş calul la poarta curţii. Cu Lupei după mine, am pornit întăi la pas. În sat am luat-o în trap uşor. Pe urmă am pişcat roibul cu harapnicul. Şi-am mers într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. Şi la două ceasuri după înnoptat am văzut hanul Ancuţei scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit şi-am apucat prin mirişti. Am dat pe urmă în drumeag. Şi-am pus pe roib în pas când am şimţit că m-apropii de fântâna cu patru plopi, îmi bătea inima şi mă temeam să nu găsesc locul mort. O lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o pustie.

Deodată, când şimţii freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor. Atunci descălicai. Poruncii cu voce scăzută: «Fii cuminte, Lupei!» şi mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată fiinţa. Marga era lângă mine. În lucirea ştearsă a lunii, sta puţin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. Când am atins-o, şi-a lăsat braţele în jos şi mi-a făcut faţă. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le şimţeam pipăind-o. N-avea duh de tutun şi capu-i mirosea a flori.

În acei ani ai tinereţii, nopţile-mi păreau mai scurte. Şi vorbeam mai puţin. Cum a asfinţit luna, roibul a nechezat încetişor. M-am înălţat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de umăr, şi-a grămădit capu-n pieptul meu ş-a prins a plânge.

— Nu fi proastă şi nu plânge! i-am zis eu. Desară mi-i drumul înapoi. Vreau să-ţi aduc o scurteică de vulpe de la Paşcani.

Ea se strângea în mine suspinând.

— N-ai să te-întorci. Că eu îs o roabă şi-o nemernică. Dar am să te aştept şi-am să mor lângă fântână dacă nu vii!

Am stăpânit-o un răstimp sub braţ, şi-am învălit-o-n contăş, căci tremura toată. Şi după ce m-a sărutat şi i-am mângâiat ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălicat şi-am purces repede c-un gând necontenit şi stăruitor să mă opresc şi să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta o şimţeam mai aprig în mine.

La Năvrăpeşti, am prins a zări pe Moldova pâcle nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am coborât la Paşcani, răsărea soarele-n negura Siretului. Am descălicat la poarta curţii, mi-am dus calul la grajd. M-am întors la cişmea şi mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe urmă m-am îndreptat spre pivniţă, unde auzeam vocea supărată al lui moş Irimia.

Am descărcat cu bine vinul. Şi toate antalele de la podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârţâit de cară şi-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin cu trestioarele. Şi la urmă a venit şi boierul în fiinţă, a gustat o cupă, şi-a ciocnit cu mine şi mi-a zis iar: Brava! – De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după mine în cerdac să facem socoteală şi să-ţi dau dreptul tău!

Fântâna dintre plopi (III)

Cu ce mi-a dat boierul; florini de argint, mi-am umplut taşca. M-am închinat supus cătră cinstitu-i obraz, i-am pupat mâna şi-am coborât cătră tovarăşii mei. Era vremea de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, cătră locurile noastre.

Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust şi preţ. Am înfulicat hulpav ceva, în fugă. Şi, cu gândurile nopţii, mi-am lăsat tabăra şi-am dat o raită printre oamenii şi slujbaşii curţii, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găseşte ce-ntreabă. Aşa c-am găsit îndată o blăniţă cu faţa de postav roş. S-am şimţit, luând-o în mână, plăcerea ţigăncuşei, şi-n suflet mi-au scăpărat ochii ei iuţi.

Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, fără boare de vânt. Şi-n făgetul nalt, bătut de brumă, frunzele se desprindeau singure şi cădeau domol fâşâind: codrul parcă era o fiinţă şi ofta trudnic. Mergând în pas leneş, mângâiat de soare, dormitam în şa şi-mi visam ibovnica la fântâna cu patru plopi.

Cu carăle, am mers astfel până cătră sară. N-aveam de ce mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniştea ca un pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, şi i-am spus şoptit:

— Moş Irimie, popasu-i la han la Ancuţa. Eu mă duc înainte. V-aştept acolo.

Bătrânul şi-a întors cu mustrare ochii cătră mine:

— Bine, căpitane Neculai. Du-te unde ştii şi ne-om vedea la han.

Am dat pinteni calului. După douăzeci de obraţe, în jurul meu începu să salte şi să latre vesel Lupei. Moşneagul, mă gândeam eu, e cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimis străjer.

Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, bătaia potcoavelor pe şleah. Stele se aprinseră în cerul curat. Câteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca-ntr-o taină.

Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul ştiut. Luna încă nu răsărise.

Sub plopi, la fântână în vălcică, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am şimţit numai freamătul neostoit al frunzişului. Am legat calul subt unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş.

Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă, cânele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un ţipăt înăbuşit: mă văzuse.

Apoi se repezi şi mă cuprinse de grumaji. Gâfâia şi mă strângea cătră ea, scâncind. Rămase lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi adânc.

Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. Îi vorbii, mângâind-o:

— Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am adus scurteica juruită.

Ea pipăi haina, râzând fericită şi o trase pe mânici. Grăi alintându-se:

— Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată… Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în braţe. O desmierdam

Şi ea avea o înfiorare ş-un geamăt ca de sălbăticiune rănită.

— Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp.

Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi bate fruntea cu pumnii.

— Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă-n fântână căci nu ţi-am spus mai degrabă!

I-am cuprins braţele strâns îngrijat deodată.

— Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit!

Ea acuma plângea, şi se apleca spre manile mele, sărutându-le.

— De ce nu mă baţi? de ce nu mă zdrobeşti? Iaca ce-i. Uncheşul Hasanache m-a trimes ieri dimineaţă la crâşmă. A băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi să-ţi intru în suflet şi să ne-ntâlnim… Şi să-i spun lui unde mă găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi doi să sară şi să te doboare…

Abia-i desluşeam vorbele din tânguire.

— Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc?

— Le-am spus, că altfel mă omorau.

— Şi de ce n-au venit asară?

— Au aşteptat să te-întorci cu paralele de pe vin.

— Ş-acuma au să vie? Au să vie! răcni ea, înăbuşit N-am putut răbda de dragoste şi-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci vor să te omoare şi să-ţi ieie banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-au să mă înjunghie, căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă de ceai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă!

Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi îmbrăţişa genunchii:

— Du-te repede! du-te repede!

Vocea ei era plin de groază. Era prea târziu. Cânele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă repezii spre cal. «De-acu mă omoară, căci m-au auzit!» răcni Marga cu obrazul la pământ în urma mea, în întunecime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui vocea lui Hasanache.

Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu voce apăsată: «Prinde, Lupei! Nu te lăsa!» Era un câne tare şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea.

Am smuls frâul, am încălicat şi-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după larma cânelui. Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am desluşit pe zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câne. Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul cânelui după el: nu-l nimerisem.

Ajuns sus, îmi îndreptai calul după lătratul lui Lupei. Eram tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă şimţeam că mă alungă şi pe mine cineva. Auzeam vocile de îndemn tot mai aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să-mi taie laturile. Pe mirişti, luna ştirbă vărsă o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam, întorsei capul la dreapta şi la stânga. Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini. Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înţelesei, – când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea şerpuit prin mirişte; cei din urmă mă ajungeau.

Şi deodată-mi ieşiră pe laturi înainte. Săltau ghemuiţi şi răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ şi făcu pieziş din dreapta cătră mine. Celălalt îmi căzu şi el în stânga, înţelesei într-o clipă primejdia. Dar eram avântat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt şi-am căzut, însă eram deprins şi cu de-acestea. În clipa prăbuşirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încălica. Se prăbuşi peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi bârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt.

Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii în sus. În ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi începui a răcni c-o voce schimbată de tulburare şi de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu şi a-mi da târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se aprinseră făclii.

Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; şi, cu aceiaşi voce schimbată şi răguşită, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.

— Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână… am grăit eu slab.

— Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moş Irimia. ‘

Eu n-am mai şimţit putere să răspund. Pe sub batistă mi-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii.

Când şi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soarele în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupra hanului. Focul se stânsese. Noi gospodarii şi cărăuşii din ţara-de-Sus am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea tânără grăi:

— Tot aşa îmi povestea şi mama, demult, despre întâmplarea asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi s-au mistuit în codru…

— Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră, întări, tot fudul, comisul Ioniţă de la Drăgăneşti.

Am îndrăznit şi eu să ridic vocea într-un târziu, şi-am întrebat:

— Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi?

— Nu mai este… a răspuns încet moş Leonte, cetitorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii…

Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagră fântână a trecutului.

Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână şi-a cerut, pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă.

2 Responses to “Biblioteca „G.F.Tașcă””


  1. 1 stefan cel mare January 8, 2011 at 2:49 pm

    ar fi bine daca se va demara acest proiect dar cred ca nu sunt banii si nimeni nu vrea sa vina la bibilioteca pe o parte e de inteles nimeni nu ar sta daca nu este renumerat cum trebuie. si sa fim si realisti populatia din comuna a scazut si atati cati sunt numaide cultura nu le mai arde cand cu acesti tiranii care ne conduc nu mai avem ce pune pe masa.

  2. 2 nelutiu January 28, 2011 at 9:22 pm

    @stefan cel mare Asa este Stefane acel mare,dar de ce le permiti securisto-comunistilor sa traiasca parazitar pe langa tine?


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s




Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
November 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

%d bloggers like this: