Archive for April, 2011



Șase decenii de la trecerea în neființă a renumitului prefesor Gheorghe Tașcă

Luna trecută a anului curent, mai precis în data de 12 martie s-au împlinit 60 de ani de la trecerea în neființă a unui simbol al comunei Bălăbănești – prefesorul Gheorghe Tașcă, victimă a regimului comunist. Cu această ocazie am dorit să publicăm un articol, apărut în ziarul „Cotidianul” în anul 1993, text ce evidențiază profesionalismul, cinstea și dăruirea renumitului profesor.

Să nu uităm! Numele Tașcă reprezintă și cartea de vizită a comunei Bălăbănești fiind totodată o filă a istoriei satului.

echipa xpressbalabanesti

Profesorul Gheorghe Tașcă, mort în închisoarea de la Sighet (– într-o evocare filială –)

În ziua de 5 mai 1950, am trecut să-mi văd părinții care locuiau la parterul casei clădite de bunicul nostru Anghel Demetrescu, pe B-dul Carol la numărul 55. La etaj, locuiau sora și cumnatul meu împreună cu cei trei copii ai lor. Cel mai în vârstă din cei patru copii câți aveau, se afla jos, cu părinții mei și dormea în biroul tatei. Am trecut deci, să-i văd. Parcă-l văd încă pe tata în capul scării spunându-mi la revedere. Am vrut să ur scările și să viu fuga lângă el să-l sărut. Las că te sărut mâine, sunt grăbită, am spus și am plecat.

A fost ultima dată când l-am văzut, căci peste noapte a venit duba neagră. Unul din oamenii din dubă a sărit peste geamul deschis în biroul în care dormea nepotul meu, Andrei, a deschis ușa celorlalți, care au năvălit în odaia de culcare a părinților și au spus tatei să se îmbrace și să meargă cu ei pentru a da niște declarații. Tata nu-și găsea ochelarii și mama i-a dat pe ai ei. „Domnilor, sunt gata”, a spus tata și a plecat cu ei după ce și-a luat rămas bun de la mama și Andrei. Și așa a dispărut pentru totdeauna din viața noastră.

De la familiile altor demnitari, care au fost ridicați în aceeași noapte, am auzit că ar fi fost duși la închisoarea de la Sighet.

Sache Sucheanu (cumnatul lui Mihai Ralea), pe care l-am întâlnit peste câteva zile, m-a asigurat că tata este admirabil tratat, că locuiește și este hrănit mai bine decât noi ăștia din libertate!

La 1 iulie, au venit să scoată din casă pe mama și pe sora și cumnatul meu cu cei patru copii. Eu am fost singura care am scăpat, fiindcă locuiam în altă parte. Un judecător mă dăduse însă afară din apartamentul meu și mă „comasase” într-o odaie cu o prietenă cu care împărțeam apartamentul. Familiei mele i s-a interzis să scoată din apartament orișice afară de strictul necesar: un pat de fiecare om, un rând de tacâmuri, cearșafuri etc. Restul de mobilier, cărți, rufărie au rămas acolo. Mama, sora și cumnatul meu și copiii au primit o locuință în strada Lânăriei, pe lângă abator, fără apă, fără lumină elctrică, fără geamuri, cu scânduri putrede pe jos. Cumnatul meu a alergat să aducă apă în casă, să pună geamuri și să facă locuința cât de cât locuibilă. Sora mea lucra pe vremea aceea la Spații Verzi. De câte ori pleca, spunea: – Sunt grăbită, azi vin să facă racordul cu apa, cu electrica să pună geamuri și pardoseala. Colegii îi spuneau: – Nu vă zbateți atâta, mâine vin americanii! Noroc că familia mea nu-și făcea iluzii și a putut întâmpina iarna în condiții mai omenoase. Vecinii din B-dul Carol ne-au povestit că după plecarea familiei mele, a sosit un camion care a tras pe trotuar în dreptul biroului tatei. Din birou au aruncat cu lopata în camion întreaga bibliotecă care cuprindea cărți rare de colecție, reviste de după 1850, legate cu artă, cum era „Ghimpele”, biblioteca de istorie și de autori clasici rămasă de la bunicul meu, Anghel Demetrescu, cărțile de Drept și economie politică ale tatei, cărți de artă, – un adevărat tezaur bibli(…). Mi s-a povestit că toate cărțile au fost arse pentru a încălzi A.S.E. într-un moment de criză de combustibil!

La 13 aprilie 1952, am fos la rândul meu arestată și m-am întors acasă în primăvara lui 1954. Atunci am aflat că tata murise la Sighet, la 12 martie 1951. Hârtia care anunța moartea întârziase multă vreme din cauză că tata fusese înscris ca născut în comuna Lungești și nu Bălăbănești, fiindcă primarul, fiind din Lungești, trecea pe toți copii din alte sate ca fiind născuți în Lungești.

Tot în 1954, m-am întâlnit la niște prieteni cu D.R. Ioanițescu, care fusese arestat în lotul tatei. Spunea că el îi ducea lemne în odaie și, profitând odată când D.R. Ioanițescu revenise fără însoțitor, tata, care era foarte bolnav i-a spus: Spune alor mei că toate gândurile mele sunt pentru ei.

Popescu Necșești, pe care l-am întâlnit la alți prieteni, mi-a povestit că tata vorbea cu el și-i spunea despre toate îmbunătățirile pe care le plănuia la A.S.E. Odaia în care era deținut avea soba înfundată și de câte ori se făcea focul, tata deschidea geamul. Așa a răcit și a făcut pneumonie. Necșești îl auzea cum aiurea și ne chema mereu.

Sora mea a fost la Sighet să vadă dacă poate găsi vreo urmă spre al dezhuma și al aduce lângă noi. I s-a arătat un câmp, lângă Tisa, și i s-a spus: – E undeva, aici, sau, poate la cimitirul de lângă spital. Nici un nume, nici o cruce, nici o piatră. Cu toate că rămășițele pământești nu mai pot fi găsite, spiritul lui a rămas în sufletul foștilor lui studenți. De câte ori nu mi s-a întâmplat să-mi spun numele într-o instituție, în care mă aflam temporar, și să fiu întrebată: – Sunteți rudă cu profesorul? Și când spuneam că sunt fiica lui: – Ah! Doamnă, ce profesor am avut! Ce grijă avea de studenții lui chiar după absovirea facultății, cum se interesa ce slujbe aveau. De câte ori n-am întâlnit persoane acum în vârstă, care-mi mărturiseau: – Am fost în casa dvs., profesorul invita la masă, seara, pe cei mai buni studenți!

Când am avut odată nevoie de un ajutor pentru a obține o locuință, am fost sfătuită să mă adresez unui fost student al tatei, acuma guvernatorul Băncii Naționale. M-a primit imediat și, când m-am mirat de cât de iute ajunsesem la el, mi-a răspuns că numele profesorului Tașcă e cea mai bună carte de vizită. În fine, când în 1948, m-am prezentat la postul de dactilografă poliglotă, cu inima strânsă, având o origine burghezo-moșierească, am fost primită imediat și, surprinsă îndreptățit de această bunăvoință, am aflat ulterior că fusesem susținută chiar de către un activist amintindu-și că îi fusese cândva student tatei.

În timpurile grele, prin care am trecut, am fost mereu ocrotită de tata, căci studenții îl știau cât e de drept, de cinstit și de ajutător.

Pentru noi, copii, moartea tatei, departe de noi și lipsit de îngrijirile noastre în ceasurile cele mai grele, va rămâne întotdeauna, pâna la sfârșitul vieții noastre, o rană deschisă.

Autor: Cordelia Tașcă

Sursa: „Cotidianul” – Vineri 29 ianuarie 1993.

Halta Lungești?! A doua pentru comuna Bălăbănești!

După cum știți pe teritoriul comunei Bălăbănești, la granița cu județul Vaslui, există o haltă(fosta gară Bălăbănești) unde autotrenurile T.F.G. opresc zilnic pentru a-și întâmpina pasagerii. Din păcate respectivul punct de oprire este situat la o distanță semnificativă pentru locuitorii comunei din cele trei sate (face excepție micuța comunitate din zona gării), fapt ce conduce de cele mai multe ori la utilizarea microbuzelor și autoturismelor personale în detrimentul transportului pe cale ferată. O soluție înteligentă ce ar diminua acest inconvenient a venit din partea lungeștenilor care doresc ca autoritățile comunale să mai amenajeze o haltă în apropierea vetrei satului lor. Ar fi o soluție utilă și practică pentru locuitorii Lungeștiului deoarece ar ajunge mai rapid la Bârlad, Berești, Tg. Bujor și Galați economisind timp și bani. Mai mult, ar fi o a doua poartă feroviară de acces în comună ceea ce ar aduce un plus de trafic și de imagine localității noastre.

Sperăm ca autoritățile să dea dovadă de înțelepciune ca acest proiect să se materializeze astfel încât lungeștenii să beneficieze de serviciile de transport feroviar fără a mai fi nevoiți să parcurgă cu căruța distanța până la halta Docăneasa. Acest miniproiect a fost prezentat și de cotidianul Viața Liberă Galați în luna ianuarie, anul curent, articol pe care-l republicăm mai jos.
echipa xpressbalabanesti

Emoţii la Lungeşti. Trei sate vor halte

„Scăpăm de mersul pe jos, prin viscole, până la Docăneasa” *

Semnalăm disponibilitatea S.C. Transferoviar Grup S.A. (TFG), cu sediul în Cluj-Napoca, de a mări numărul punctelor de oprire a trenurilor sale de-a lungul secţiei 703 Galaţi-Bârlad, recent închiriată, pentru doi ani, cu tot cu liniile secundare şi clădiri, de la Regionala CFR Galaţi.

Luate în considerare, cererile locuitorilor din satele Tămăoani, Umbrăreşti şi Lungeşti se află în atenţia conducerii firmei transilvănene amintite. Deja s-a discutat, în acest sens, cu reprezentanţii primăriilor din comunele/oraşul de care aparţin Tămăoanii, Umbrăreştiul şi Lungeştii, pentru obţinerea de avize şi garanţii că înfiinţarea unor asemenea mini-halte în câmp deschis are justificare, inclusiv economică.

Cazul locuitorilor din Lungeşti: prin oprirea automotoarelor TFG în dreptului satului lor, vor fi scutiţi de mersul pe jos sau în căruţe până la Docăneasa, prin viscole, ploi şi pe caniculă.

Opinia unui vârstnic: „Dacă TFG-ul va accepta să facă punct de oprire la Lungeşti, această mare uşurare pentru cei care nu avem maşini dar trebuie să ne deplasăm la Bârlad şi spre Galaţi, va echivala cu beneficiile aduse satului nostru de electrificare”.
Autor:Ion Trif Pleşa / 5 ianuarie 2011

Sursa: Viața Liberă Galați


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
April 2011
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930