Archive for March, 2011



Umeri de fildeș

Nori negri cutreierau văzduhul de la un capăt la altul al satului. Mirosea a ploaie dar cerul uitase să picure. Avea s-ajungă și-aici. Dac-o vrea Domnul. Numai nu ca la Cruceanu, unde și-o băgat Încornoratu coada! De-o veni, să curgă liniștit, fără piatră și să țină și-o săptămână.

————————————————————————————————————————–

Pășea agale. Pierduse demult bătăliile cu înălțimile. Ocolea tăcut fiecare deal mergând pe cărare, de-al lungul râpilor ce mărgineau colinele. Un țuhal de iută peticit și ros de șoareci pe guler, plin cu mohor și bostani, scârțâia nemilos pe spatele drept al bătrânului. Din când în când schimba umărul transformând sacul într-o desagă pentru a-și odihni mâna-nțepenită. Când durerea-i chinuia spinarea, arunca țuhalul în păișul uscat să-și tragă sufletul.

Umerii răsuflau bucuroși iar minteai fugea aiurea. Se săturaseră și ei de greutăți. Mereu îi apăsa câte ceva. O coghiliță cu două găleți mari de apă, un maldur sănătos de hluji verzi pentru vițica din poiată, un sac cu lut sau cu nisip și câte și mai câte nevoi și griji pe care bieții umeri nu conteneau a le-nfrunta cu stoicism. Mereu cărau câte ceva. Bătrânul nu-i îngăduia deloc. Nevoi și griji erau multe. Umeri? … doar doi!

Tare avea nevoie țărâna de apă. Deasupra pădurii fulgera continuu. Securea de la brâu nu-l îngrijora. Acum doi ani, un neam din Rădești, ce se-ntorcea de la coasă, murise trăsnit. Lui, nici că-i păsa. Frontul îi călise nervii și-i educase frica, Cel de Sus – conștiința. Din când în când, gândurile și grijile îl copleșeau. Uneori foamea, durerea și disperarea de la cotul Donului îl chinuiau. Înstinctul și-o încăpățânare ereditară luptau cu destinul ținându-l în viață. Mare le-a fost mirarea comandanților când s-a prezentat l-a unitate, în Bârlad, călare pe iapă cu pușca-n spinare. Nu le abandonase așa cum au vrut bolșevicii. Agățat de coada patrupedului a trecut Prutul și-a ajuns acasă. Nici seceta de după război nu o pierduse din minte. Culesese două oboroace de păpușoi în acel an, unul ținuse de sămânță. De zeci de ori măturase podul casei și scuturase ciuveiele pentru a mai înjgheba o mămăligă. Mulți au pierit de foame. Alții au plecat în Ardeal sau aiurea găsindu-și sfârșitul în locuri neștiute de cei de-acasă.

Închisoarea, Colectivul, cutremurul ce-i prăvălise casa părintească sau răutatea unor vecini de moșie nu-i îndoiră spatele. Slugoiul muscalilor nu-i umilise umerii și mintea, nici el. L-au trimis din est cu-mproprietărirea și democrația! Asta-i bună! Ca și cum oamenii din sat n-ar fi avut memorie și pământ înainte de-a face el și trepădușii lui ochi pe fața pământului. L-au parașutat rușii și-americanii cu perestroika-n mapă! Și noi, bolnavi de neghiobie, l-am făcut președinte! Parșivă-i istoria!

– Ăsta-i mai rău ca ăla, căci l-o lichidat în Sfânta zi de Crăciun, murmura bătrânul sătul de balivernele de la radio cel sâcâiau seară de seară.

– Torocăiesc ca broaștele pe Lac. Pentru cine? Pentru o șleată de Gurăcască, care așteaptă să le dea?! Să le dea. Să-i sature, dacă are de unde?! Căci apoi o să le ia. Înzecit! Degeaba cumpăr baterii pentru măgăoaie. A ajuns conducător de țară și de „front național” un pezevenghi!… filozofa el forfecând un pai în colțul gurii.

Acum stătea mult mai bine. Încă nu bătea vântul prin coșar. Iar dacă cerul se-nduioșa de soarta lui, ar fi avut de toate și la anul.

Porni din nou la drum cu sacu-n spinare. Orătăniile îl așteptau în bătătura. Pasul calculat urmărea conturul potecii. Ar fi dorit s-ajungă acasă înainte să-nceap-a turna. Acum numai s-o aducă Domnul căci o găsi vreun adăpost în cale.

– De nu ne-ar ocoli ar crește și la noi boaba …își spuse bătrânul.

Sus în deal, în capăt de vie, o colibă solitară tremura din țâțâni în bătaia vântului. Nu era trecut de zece ceasuri și o negură ciudată, înfricoșătoare, învăluia pădurea. Dâre de foc brazdau necontenit văzduhul. Trosnea cerul din încheieturi!

– Nu-i a bună! E prea mare zăpușeala. Hăramurile or să rupă pripoanele. Când intră spaima-n ele în fundul râpii le găsești.

Măsură din priviri poteca ce ducea spre fântâna lui Sandu până sus în capătul huidiței. Asfaltul era prea departe. Se-ntoarse și privi cu dispreț coasta lui Nătreț. O detesta. De câțiva ani nu se mai suportau. Pe culme era coliba. Dac-o mai fi acolo! Un nechezat de cal îi lumină mintea. Pădurea înspăimântată fremăta dureros. Hotărât, aruncă desaga sub un măcieș și urcă pe coasta să se adăpostească. Picături mari de apă îi spălau fața răcorindu-l. Umerii drepți înfruntau vântul și ploaia. Grăbi pasul însă nu pentru mult timp căci inima-i zvârcolea în piept. Se opri. Apoi înlemni ignorând totul. Cerul, mugetul vacilor, ropotul stropilor…totul.

Cu mâinile împreunate la spate mătura cu privirea covorul de iarbă. Jos totul era în extaz. Nici urmă de grijă, nici gând de necaz. Doar dans și speranță.

O păpădie cheală privea cu gelozie cum firul și cu stropul valsau, în armonie / Doi fragi, patați de sânge cu umbreluțe verzi, zburdau lovind pământul cu patos și dispreț / Canale mici de apă se strecurau grabite, s-adune praful aspru ce necăjea paișul / Și-o ceață parfumată acoperi imașul, ca ochiul să nu vadă cum plânge greierașul.

Îmbărbătat de lumea magică a lui Nătreț bătrânul prinse curaj și urcă dealul. Ud pân la piele, se strecură în colibă. Cerul ardea. Sf. Ilie îl încolțea pe Aghiuță pe cerul Bălăbăneștilor. Biciul sfârteca văzduhul de la un capăt la altul.  Cu greu reușise să mai învingă coasta păcătoasă. Inima îl necăjea. Trăznea și tuna ca pe front. În deal de Gostat un fir gros de lumină uni Cerul cu Pământul. Secunde bune de liniște, apoi se prăvăli văzduhul. În gura colibei omul îngenunche cu privirea spre răsărit. Buzele murmurau o rugăciune.

Epilog. Asfaltul lucea. Bătrânul cu sacu-n spinare deschise poarta, traversă ograda și propti desaga pe niște scânduri sub streașina grajdului. În curte băltea apa. Umerii erau înțepeniți de frig și durere. Îi ignoră. Crăpă un bostan la godaci, strecură un ghem de mohor și hlujani în iesle, la vițică și porni spre chiler să se schimbe. Într-o balie de lemn, întinsă pe două scăunele, o bătrână plimba un calup de săpun mare cât un fier de călcat pe un lăghicer.

– Am crezut că nu m-ai vii! Schimbăți cămeșa, că ești leoarcă! Cică la Bălășești o trăznit de-o ars saivanele!

– Carevasăzică acolo s-o ascuns Tartoru! … spuse el, zâmbind, s-audă și nepoții.

Notă: măgăoaie – în cazul de față aparat radio
țuhál, țuháli, s.m. (reg.) – sac mare pentru boabe de porumb – sursă D.E.X
coghiliță – corect. cobiliță, cobilițe, s. f. – bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se poartă pe umeri și servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. – sursă D.E.X.
oboroc – oboroc õáce n. înv. 1) Recipient cilindric larg la gură, făcut, de obicei, din coajă de tei, servind la păstrarea și la transportarea cerealelor. 2) Conținut al unui asemenea recipient. 3) Unitate de măsură a capacității folosită, de regulă, pentru cereale. – sursă D.E.X.

Valurile „Dunării Galați” – I

Se apropie finalul sezonului 2010-2011 al Campionatului Național de Hochei. C.S.M. Dunărea Galați, echipa de suflet a hocheiului gălățean, continuă să surprindă – evoluțiile remarcabile alternează cu rezultatele umilitoare din anii precedenți! Discrepanța între rezultate este atât de mare încât ai impresia că sub culorile clubului joacă două echipe, complet diferite!

Acum, în prag de sfârșit de sezon, tragem linie căutând să identificăm plusurile și minurile echipei, analizând totodată cauzele care conduc la aceste rezultate.

Pentru a realiza performanțe C.S.M. Dunărea Galați are nevoie de trei lucruri –

finanțare, un lot valoros și o echipă de conducere (management) profesionistă. Aceste trei cerințe sunt atât de necesare încât nu pot genera performanță dacă nu se completează reciproc.

La Galați situația este, din păcate, dureroasă. De ce? Voi explica detailat analiza făcută, independent, având la bază notițele consemnate de-a lungul celor câteva întâlniri aleatorii avute cu diverși iubitori ai sportului cu pucul și crosa – antrenori, jucători, oameni din administrație și foste glorii ale hocheiului românesc.

Să începem cu lucrurile pozitive. Echipa gălățeană joacă în semifinalele Campionatului Național și a câștigat medalia de bronz învingând în finala mică, a Cupei României, Steaua Rangers cu 4 – 3, o victorie de moral, de palmares și totodată o surpriză placută, neașteptată nici de cei mai optimiști suporteri ai echipei – un pas enorm dacă ne gândim că echipa era în prag de desființare. De la rezultatele umilitoare din anii precedenți la medalia de bronz este un salt remarcabil care i se datorează în principal unui singur om – Ionel Corciovă. El a reușit să facă diferența între C.S.M. Dunărea Galați din ultimul deceniu și C.S.M. Dunărea Galați de astăzi. Pasiunea, fondurile alocate, experiența și dorința de a face performanță a omului de afaceri, fost câștigător al Cupei României cu formația gălățeană, și-au spus cuvântul.

Prezența jucătorilor slovaci (Boris Ruzicka, Juraj Zemko, Eduard Hartmann, Tomas Porubsky, Michal Benadik, Stanislav Gavac) în rândurile echipei noastre au consolidat, atât cât s-a putut, valoarea lotului – contribuind totodată la îmbunătățirea calității jocului echipei concretizată printr-un plus de viteză și tehnicitate în evoluțiile echipei. Acest sezon a fost o combinație reușită între ambiția de afirmare și pofta de joc a acestor remarcabili tineri jucători slovaci dublată de experiența și dăruire fostelor glorii ale echipei naționale – Cătălin Geru, Andrei Nuțu și Radu Viorel. Trebuie să menționăm și contribuția jucătorilor harghiteni Levente Elekes și Atilla Tanko care prin jocul prestat și golurile înscrise în finala mică au adus medaliile de bronz la Galați.

Un alt lucru pozitiv pe care clubul de la Dunăre l-a implementat cu succes înainte de revoluție au fost investițiile în echipele de juniori. Acest lucru a fost pus în evidență de prezența în număr mare al sportivilor gălățeni în tricourile echipelor bucureștene (Steaua și Dinamo). Zeci de jucători au reprezentat Steaua București contribuind la câștigarea Campionatului Național și al Cupei României, talente care au fost încorporate „la ordin” fără ca clubul gălățean să beneficieze în mod direct de cei mai buni dintre ei. Dacă ne uităm cu atenție la componența actuală a echipei Steaua Ranger București observăm că acestă metodă de a „dona” gratuit tinere talente echipei bucureștene este încă o practică de actualitate, deși clubul gălățean a investit enorm în respectivii juniori. Poate d-l președinte Brandabur ne poare lămuri de ce și pe ce, au ajuns respectivii jucători la Steaua?

Un lucru de neînțeles pentru iubitorii hocheiului gălățean este lipsa sponsorilor. Galațiul cu un flux financiar de câteva ori mai mare decât al orașului Miercurea Ciuc nu reușeste să atragă nici o zecime din suma de sponsorizare a echipei harghitene. De la înființarea clubului gălățean s-a practicat hochei de performanță numai cu finanțare de la stat, o metodă învechită însă pentru ultimele două decenii, căci din 1989 contribuția statului a scăzut dramatic iar sportivii au ajuns să joace hochei doar din plăcere. Accidentările, lipsa unor prime și salarii atractive, a unor facilități de recuperare și a unui proiect de lungă durată a hocheiului gălățean au condus la situația actuală – cu excepția acestui sezon, echipa de seniori a clubului de hochei gălățean a făcut doar figurație în ultimii 15 ani în competițiile interne.

Lipsa sponsorilor este în mare măsură datorată conducerii clubului. Atragerea unor sponsori nu se poate face dacă nu ai platforme de comunicare, nu ai o organizare solidă și o strategie pe termen lung.

O parte din vină cade și în spatele administrației patinoarului. Acești domni sunt complet depășiți de realitate și se ocupă cu orice, numai cu administrarea arenei nu. Vă dau câteva exemple: toaletele pentru public arătă deplorabil – nefuncționale și lipsite până și de hârtie igienică, în patinoar se fumează, se sparg semințe, se înjură – comportament huliganic întreținut de administrație prin puterea exemplului, mantinela, scaunele, cabinele de pedepse, suprafețele de protecție din plexiglass nu au fost schimbate de decenii deși s-au alocat bani frumoși pentru modernizarea arenei. În Canada manageri și administratori cu asemenea performanțe și nivel de implicare nu li s-ar da pe mână nici mașina de ascuțit patine!

Când eram copil pe terenurile de sport din jurul arenei se putea alerga. Existau porți de hochei uzate sau de fotbal instalate unde aveai posibilitatea să te joci și să te antrenezi cât dorești. Astăzi, administrația patinoarului le-a transformat în garaje și parcări „rentabilizând”, în concepția lor, activitatea acestei baze sportive. Câtă lipsă de viziune și respect pentru mișcarea sportivă din Galați au acești domni!

La meciul cu Sport Club Miercurea Ciuc, în tot patinoarul, nu s-a găsit o foaie de plexiglass! Desfășurarea partidei a stat mult timp sub semnul întrebării, meciul începând cu îngăduința echipei adverse, cu o oră întârziere! Oră în care instalațiile frigorifică și de iluminat au funcționat în pierdere! Pe banii cui d-lor?! Ai contribuabililor. Atât de bine administrați voi banul public că nu sunteți în stare să aveți două, trei foi de protecție rezervă?! Mai mult, unul din resposabili, nemulțumit de decizia antrenorul suedez de a nu intra pe gheață, „gândea” cu voce tare: „Dacă nu le convine, să joace-n Liga M.O.L.!” Stimate domn, nu te supăra dar este o onoare să ai câștigătoarea Ligii M.O.L. pe gheață! La condițiile pe care le oferiți nici în liga a doua nu meritați să jucați. S-au convins de acest lucru și juniorii comunei Cârța care au rămas fără celulare și bani, bunuri sustrase din vestiar. Vorba unui spectator „Nu am pierdut nici de data asta ocazia să ne facem de râs”!

Autor: Florin Munteanu

Primăveri

Cu toate primăverile odată te-ncing în roşu-purpuriu
Şi pe zăpada tricotată din părul tău molitve scriu.
Cu toată bucuria laolaltă alerg spre dealul ostenit
Pe care florile tresaltă şi pragu-mi spune bun venit.

Din fiecare sâmbure de rouă acasă mă pricestuiesc
Ţinută-n braţele-amândouă de leagănul moldovenesc.
Din fiecare frescă matinală adun culorile cereşti
În carnavalul de cerneală al primăverilor cu măşti.

Autor: Tatiana Scurtu-Munteanu

Cartea unui „sat de răzăşi”

* Comună cu drapel propriu, stemă şi monografie *

Adusă, nu uşor, până la stadiul de carte pe care astăzi se scriu autografe, „Monografie. Bălăbăneşti, un sat de răzăşi” e o însumare de lumini greu de dimensionat, extracţii din vechimea acestei aşezări moldave, ştiinţă, informaţii.

Apărută în Galaţi, la Editura Zigotti, la sfârşitul anului trecut. Lucrare de 330 de pagini! Autorii ei, în ordinea de pe copertă: Neculai Pământ, Delia-Elena Guţă (Pământ) şi Florin Munteanu.

Cel care, cum spun românii, s-a înhămat cel dintâi la o astfel de muncă dificilă, domnul Neculai Pământ – originar din Lieşti, profesor de istorie-geografie, cu un „Dicţionar de geografie” înscris în fişa sa de om de condei.

A „ars” pentru monografia Bălăbăneştilor 38 de ani. Fiica sa, Delia Guţă, ca specialistă în topografie şi cadastru, s-a ocupat de hărţi. Cel de-al treilea coautor, Florin Munteanu, inginer stabilit în Canada, a contribuit cu date referitoare la biserici.

Monografia este pe măsura stemei Bălăbăneştilor, comună care dispune şi de drapel propriu – îl puteţi vedea, reprodus, la pagina 188. Virtuoz al faptului istoric, profesorul Pământ pune la temelia cărţii sale documentul.

Prudenţa în raportarea la domnitorul Ştefan cel Mare, lăudabilă: scuteşte cartea de căderile în păcatul pe care alţi autori de monografii – grăbiţi – nu l-au putut evita. Considerându-se, şi pe bună dreptate, ca fiind sigură, „Carte de judecată de la Ştefan cel Mare” (5 decembrie 1460, Bârlad), deschide în chip convingător edificiul cărturăresc în discuţie.

Semnificativă este vechea denumire a aşezării – Româneşti, susţinută cu argumentaţia unei legende prezentate în patru variante. Acestea, prin elementele de situare geografică, precizarea numelor unor stăpâni de moşii, menţionarea prezenţei perturbatoare a tătarilor se întâlnesc în punctul fix Bălăbăneştiul de demult. N-au fost uitate – ca să vedeţi cât de departe s-a mers! – nici măcar roua, chiciura şi ponderea brumei. Toponimie locală.

Personalităţi, atâtea câte au încăput în arcul început cu Sf. Rafail, prăznuit pe 21 iulie, şi Ştefan Procopiu, savant, fost în două rânduri membru în comisia pentru recomandări la Premiul Nobel şi continuat cu poetul Ion Zimbru, fiu al acestor locuri. Economie (şi nu cu linguriţa!), pomenirea eroilor, un glosar ce începe cu acţiunea managerială şi se termină cu zonă rezidenţială. Mai pe scurt, o monografie valoroasă. Vă îndemn să o citiţi!

Comentariu foto: Profesorul Neculai Pământ în “laboratorul” din care a ieşit monografia satului de răzăşi Bălăbăneşti

Autor: Ion Trif Pleşa

Astăzi 10 martie 2011 – sursă: „Viața Liberă” Galați

Din Moldova (Basarabia) adunate

Cu toții știm că, în domeniul muzical, Basarabia este un izvor nesecat de talente pentru neamul românesc, interpreți ce ne-au bucurat sufletul și inima cu creații și interpretări de excepție. Lista este lungă însă am dori să amintim pe cunoscuții: Nicolae Botgros și orchestra „Lăutarii”, Nicolae Sulac, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Zinaida Julea, Teodor Negara, Mihai Ciobanu, Alexandru Lozanciuc, surorile Oșoianu, Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Olga Ciolacu, Nadejdea Cepraga, Gheorghe Țopa etc.

În rândurile următoare am dori să remarcăm evoluția a două voci  unice, de dincolo de Prut, a căror interpretări originale ne-au atras atenția. Este vorba despre Doina Sulac – fiica regretatului Nicolae Sulac și Aurica Dicusar, o interpretă aparent necunoscută în România dar deosebit de ascultată și îndrăgită atât de tineri cât și de celelalte categorii de vârstă din Basarabia.

Mai jos, am selectat câte trei cântece pentru fiecare din cele două interprete, melodii ce credem noi ar trebui promovate de stațiile locale și centrale de radio din România.

Intertreta Aurica Dicusar „Omule”, „Cântec de neam”, „Strigăt”

http://www.youtube.com/watch?v=IRxlffLkbls&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=lzCBRNOCRa8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=JEjrYe36gjo&feature=related

Interpreta Doina Sulac „Galbenă”, „Mohor”, „Fata mea”

http://www.youtube.com/watch?v=0NSz1yVS4EA&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=5CVdY-K2tyo&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=NdKAGWySnUk&feature=related

Despre ”jumătate”

Pentru că mâine este ziua femeilor mi-am zis să scriu câteva cuvinte despre căutarea ”jumătății”. De ce ghilimele? Pentru că este incorectă această exprimare. Dacă presupun că îmi caut jumătatea înseamnă că nu sunt un om întreg, că îmi lipsește ceva. Ori acest lucru nu este deloc adevărat. Fiecare om este un întreg, nu-i lipseșe nimic, iar ceea ce caută este de fapt un alt om cu care să rezoneze în mod armonios, un alt întreg.

De unde vine problema asta cu jumătatea și cu faptul că oamenii nu se simt întregi decât alături de cineva? Pai zic eu, tot din faptul că oamenii nu se cunosc pe ei însiși și pentru că, lăsați singuri doar cu sinele lor, se simt mai caraghioși și mai stingheri decât în prezența unui străin.

Dacă îți petreci viața căutând jumătăți, jumătăți găsești. Nimeni nu va fi o jumătate perfectă pentru nimeni niciodată pentru că pur și simplu nu există așa ceva. Cred că la nivel de reprezentări mentale s-a folosit ideea asta cu jumătățile pentru a ilustra cât mai bine nevoia de a găsi perfecțiunea. Și uite așa cuiva, probabil unui om plictisit de vreo întrebare de genul – ce cauți? – i-a venit în cap să deseneze două jumătăți de inimă și să zică uite domle asta caut, o jumătate, și-ți desenez ca să înțelegi mai bine. Și năzbâtioșii au luat de bună fază cu desenul și au perpetuat ideea de jumătate.

Consecințele ideii de jumătate au fost și mai nefericite. Așa toată lumea s-a așezat confortabil în fotoliu sau pe canapea și a început să viseze la o jumătate perfectă care ar face așa și așa. Onest vorbind – daca nu ai un picior, sa zicem dreptul, ce faci? Cauți un tip sau o tipă care nu are piciorul stâng? Faci cu persoana aia un întreg? Ajungem la un absurd.

Mai rău, jumătatea capătă iz de perfecțiune. Caut jumătatea perfectă, fără defecte. Ei, nu mai spuneți! Cine a mai pomenit așa o trăsnaie ?! Uneori nu doar defectele pot fi deranjante ci și calitățile. Mai degraba este tolerat un viciat, decât un ascet. Viciatul mai merge la o băuta, mai calcă prin străchini, ascetul nu face nimic din toate astea și te mai și ceartă pentru prostiile pe care le faci sau vrei să le faci. Caut un partener sincer, dar în momentul în care s-a găsit cineva care spune verde-n față cum stă treaba, nu mai e așa fain, era totuși de preferat o jumătate de adevăr, sau o minciună.

Dar cum poate fi jumătate din ceva perfectă? E o contradicție la nivel de interpretare logică.

Și dilema dilemelor – care jumătate? De sus sau de jos? Din stânga sau din dreapta?

Ei bine, dacă există iubirea perfectă, și subliniez dacă – personal am unele îndoieli – aia e totdeauna o ceva care se întâmplă între două ființe întregi care împreună formează un alt întreg care-i conține pe amândoi dar care în acelați timp are un caracter propriu. Și ca să desenez și eu: mulțimea elementelor A plus mulțimea elementelor B reunite formează mulțimea elementelor C care deși conține tot ce e în A și B e totuși distinctă, de aia e și notată cu C :)))).

De ce formează un tot distinct? Pentru că uneori țelurile unui cuplu nu sunt neapărat și țelurile ambilor, dar se fac concesii astfel încât cuplul să dăinuiască și să evolueze. De exemplu, A își propune să își cumpere un telefon nu știu de care, dar cuplul are nevoie de o mașină de spălat nouă pentru că cea veche e făcută praf. A va face concesii și astfel se va cumpara mașina de spălat de care au nevoie amândoi.

Încă ceva și închei articolul – când e vorba de a uni două jumătăți, o să ne mai apară în cale o problemă – problema lipiciului. Obișnuiți cu lucrurile românești sau chinezești nu ne vom bucura multa vreme de un adeziv foarte bun. Dar când un întreg se alătură altui întreg, atunci e vorba despre o adeziune bazată pe voința liberă a fiecăruia, pe discernământ, pe dorința de stabilitate și parteneriat. Iată un întreg puternic și nu unul fisurat sau casabil ca cel al jumătăților.

Pentru Bălăbănești cu drag, Diana – Sorina Bodia, avocat. Și prin mine curge niscaiva sânge de răzeș de la Bălăbănești.

Bilanț de etapă – ,,O carte pentru bălăbăneștenii din Basarabia”

,,Ajutor – Înțelegere – Generozitate” este sloganul sub care s-a desfășurat acțiunea ,,O carte pentru bălăbăneștenii din Basarabia”, acțiune ajunsă la bilanț de etapă. Până acum au răspuns chemării noastre un număr de 11 persoane cărora le mulțumim pentru generozitatea de care au dat dovadă.

Donatorii noștri au fost următorii:

Bodia Dumitra, prof. de Limba română, pensionară Galați – 37 de volume, amintim: Ioan Slavici – „Moara cu noroc”, P Dulfu – „Isprăvile lui Păcală”, Pușkin – „Tristan și Isolda”, Liviu Rebreanu – „Adam și Eva” etc.

Țăranu Dorel, din Galați, ofițer în rezervă – 28 volume, dintre care am reținut : Tudor Arghezi – „Cuvinte Potrivite”, Vasile Alecsandri – „Popezii alese”, Octavian Goga – „Poezii”, Tudor Vianu – „Estetica” etc.

Pământ Neculai, profesor istorie geografie Balabanesti – 26 volume: Marcu Rozen –„Holocaustul și guvernarea Antonescu”, Pușkin – „Evghenii Oneghin”, Voltaire – „Dialoguri și anecdotică filozofică” etc.

Gîță Ionica, înv. Școala nr.5 Tecuci, a colectat 74 volume: Petre Ispirescu – „Legende sau basmele românilor”, Zaharia Stancu – „Desculț”, Ernest Hemingwaz – „Pentru cine bat clopotele”, Alphonse Daudet – „Piciul”, Mihai Sadoveanui – „Creanga de aur” etc.

Oancea Dan, Galați, ziarist, tipograf – 6 volume: „Metalele în epoca actuală” – Ovidiu Hătărăscu …

Podașcă Iuliu, inginer geolog, Câmpulung Moldovenesc – 140 volume: Ioan Jinga – „Învățarea eficientă”, Ioan Slavici – Zâna zorilor”, Ion Creangă – Povești, povestiri, amintiri”, D. Bolintineanu – „Legende istorice”, M.Sadoveanu – „Hanu Ancuței” etc.

Tufescu Silvia, Galați – 6 volume: Aurel Nicolescu – „Analize gramaticale” …

Balaban Viorel, prof. de istorie, Săscuț – jud. Buzău – a colectat 113 volume: Dimitrie Cantemir – „Descrierea Moldovei”, B.Șt. Delavrancea – „Pagini alese”, Petre Ispirescu – „Basme”, Jules Verne – „Capitan la l5 ani” etc.

Vîrlan Gheorghe, ing. Pensionar, Galați – 86 volume cărți tehnice de specialitate de electronică și fizică

Pământ Ștefan, Liești – 13 volume

Căpățână Dora, educatoare pensionară, Bălăbănești – 5 volume: Jules Verne –„Copiii capitanului Grant” …

Propunem ca începând cu 1 aprilie să colectăm cărți pentru premiile de la sfârșitul anului școlar.

Rânduri de recunoștință

Satul Bălăbănești, din marginea codrilor seculari ai Tutovei, așezat în „țara lui Toma Alimoș” și-a trimis fiii în lumea largă. Pe unde au ajuns au spus oamenilor întâlniți povestea satului lor.

Unul dintre răzpânditorii de lumină, din Bălăbănești, este profesorul de istorie Balaban T. Viorel.

Mai jos prezentăm gândurile transmise de prof. Balaban T. Viorel bălăbăneștenilor în octombrie 2010, la 550 de ani de la prima atestare documentară a localității.

Stimați și iubiți bălăbăneșteni

În viața unui om, sunt momente de mare trăire sufletească, unele sunt unice, altele se repetă, dar niciodată, acel om nu este singur în momentele de mare bucurie, ci este înconjurat de semenii lui, semeni care participă emoțional alături de el, amplificând acea trăire sufletească. Firea noastră, a oamenilor, ne face să devenim emotivi nu numai când este vorba despre țara noastră, despre pământul nostru, ci și atunci când este vorba despre cei din jurul nostru, despre vatra satului în care avem rădăcinile înfipte, rădăcini care asemeni unui copac, pe care îl susțin și îl hrănesc, ne susțin și pe noi oamenii satului și ne dau puterea să fim acolo unde suntem.

Acum, la ceas aniversar, dragul meu sat Bălăbănești, vin la vatra ta și profund emoțional mă plec cu pioșenie în țărâna ta, acolo de unde au plecat și s-au întors de-a lungul timpului, mulți, foarte mulți consăteni, neamuri și rude și de ale mele.

Bălăbănești, satul meu drag! Noi suntem muritori, trecători prin viață, tu, ești multisecular și cu cât mai mulți ani ai, cu atât ești mai arătos, mai falnic și mai semeț, atribute date ție de fiii tăi, atât de cei care au rămas aici, cât și de cei răspândiți în toată țara și în lume.

Fiii tăi te-au înălțat prin ceea ce au făcut, fiii tăi au fost lângă Ștefan cel Mare și Sfânt în 1469 în bătăliile cu hoardele tătare, pe Nistru, la Lipnic, au fost și în alte bătălii cu liftele străine atunci când a fost nevoie. Sângele lor a udat pământul țării sau de aiurea, iar oasele lor stau mărturie cumplitelor timpuri care au trecut peste ei.

Satule Bălăbănești! Tu trăiești și ești mare nu numai prin vitejii tăi, ci prin toți oamenii care i-ai dat neamului românesc. Nu am să dau nume, nu am căderea aceasta acum, dar au fost și încă sunt oameni de înaltă cultură morală și civism care ți-au adus fală și nemurire.

În primul rând sunt oamenii satului, truditorii pământului, sângele care pulsează în viața ta. Tu, satule, ai dat medici, profesori, preoți, ofițeri până la gradul de general, diplomați, oameni politici și savanți. Laudă Ție, satule.

Acum la aniversarea a 550 de ani de atestare documentară, mă simt copleșit de încărcătura emoșională a evenimentului, deoarece realizez că într-o viață de om, astfel de evenimente le prizi de cel mult două ori: la jumătate sau la întreg de secol.

Veșnică recunoștință, satule de răzăși, BĂLĂBĂNEȘTI.

Prof. De Istorie, Gr.I – Balaban Viorel

Păcătoșii

Cuvânt înainte,

La rugămintea, bunului meu prieten d-l profesor Neculai Pământ, m-am hotărât, e drept cu greu, să fac cunoscute pe „Xpress Bălăbănești” modestele mele schițe polițiste inspirate de fapte absolut reale, care au fost publicate de-a lungul anilor în săptămânalul „Gazeta Poliției Ieșene” unde am îndeplinit functia de redactor șef.

Dacă voi primi semnale…că aceste texte sunt interesante, voi continua …dacă…nu…nu! Și o să încep cu o schiță polițistă….

Păcătoșii

– Fugi dom’le de aici… Nu o să-ți accepte procurorul așa ceva în vecii vecilor și o să ne facem și de râs. O să intrăm în „Cartea Recordurilor”, îți spun eu. Trebuie să găsim altceva. Altceva ca să-i putem « închinga » pe borfașii ăștia care nu sunt deloc proști. Avem de-a face cu niște profesioniști Gicule, asta e! Obișnuiește-te cu ideea asta și lasă visurile băiete. Coboară cu picioarele pe pământ. Polițistul criminalist nu este un visător, las’pe alții să fabuleze. Noi trebuie să ne facem treaba, să ne gândim la probe adevarate, nu la închipuiri. Subcomisarul Mihai Bogatu era chiar agasat de insistențele inspectorului de poliție Daniel Georgel Mociuga, cotat drept un lucrator criminalist ambițios. Daniel părea că de data aceasta sărise calul.

– Bine, bine d-le subcomisar, am înțeles că nu puneți temei pe iscodirile mele, dar făgăduiți-mi o discuție cu procurorul pe această temă. Nu e păcat să ne scape printre degete acesti păgâni fără de scrupule?

– Nu-ți promit nimic, Gicule. Eu ca judiciarist am făcut tot ce am putut. Am găsit suspecții, ba încă și un posibil corp delict la forțarea bisericilor. Mai mult, deocamdată, nu pot face. Vorbește tu cu procurorul. Ce tu nu nu ești ofițer ca și mine!?

Subcomisarul avea dreptate, criminalistul cam încerca să-l bage la înaintare. Dacă o fi să se facă de râs, măcar să se facă el, ca unul ce nu este „specialist” în domeniu. Dar el ditamai criminalistul, să avanseze asemenea tehnici? Îi era jenă de reacția procurorului.

Dar care era obiectul gâlcevei între cei doi ofițeri?

De cel putin trei luni de zile, acea localitate montană era bântuită de un „păcătos”, sau de o bandă de „păcătoși” care au spart cel puțin 15 biserici, din care au sustras icoane și alte „odoare” bisericești dar care însă nu erau suceptibile a face parte din patrimoniul cultural național. Modul de operare era același, respectiv forțarea ușilor masive de lemn (parte dintre ele căptușite cu tablă groasă de câțiva milimetri). Din interior erau alese cu grijă numai anumite icoane sau alte obiecte valoroase prin vechimea și lucrătura lor. Se pare că hoții ori acționau la comanda, ori se pricepeau în a evalua valoarea acestor obiecte. În bisericile respective erau și alte icoane, poate mai atrăgătoare decât cele vizate, însă erau luate chiar cele care prezentau cu adevărat o importanță deosebită. Subcomisarul Mihai Bogatu, ce răspundea de „spargeri”, și comisarul de poliție Ion Aștefanesei, șeful Serviciului judiciar, au apreciat că au de a face cu o adevărată „filieră” de sustragere și plasare a acestor obiecte de cult care, prin anumite cercuri din străinătate, aveau un preț de invidiat! După activități istovitoare de investigații filaj, pânde etc s-a ajuns la formarea unui cerc restrâns de suspecți – frații Constantin și Nicolae Maris, respectiv Gheorghe Căldăraru zis „Măturică”. Se părea că liderul grupului „creierul” afacerii ar fi fost Constantin Maris zis „Călugărul”, fost condamnat pentru escrocherie și comerț neautorizat cu obiecte de cult. Individul se îmbrăca în călugăr și se ocupa cu plasatul unor icoane „învechite” artizanal, prin afumare etc unor persoane neavizate ori credule. În acest mod a reușit să păcălească mulți străini dar și cetățeni români, prezentând ca autentice niște icoane fără nici o valoare de patrimoniu. Erau icoane obișnuite, pictate pe lemn, pe care le procura de la anumiți meșteri, după care le supunea unui proces de „vechire” prin expunerea la intemperii, afumare etc. În afară de aceasta se ocupa și cu valorificarea în condiții ilegale a unor obiecte de cult. Din investigațiile efectuate au rezultat indicii clare că la domiciliul lui „Măturică” se găseau mai multe din odoarele sustrase din biserici. Subcomisarul Mihai Bogatu a solicitat și a obtinut mandat de percheziție pentru cei trei suspecți. Cu ocazia descinderilor simultane la domiciliile celor în cauză nu s-a găsit însă mai nimic. Totuși, inspectorul de poliție Daniel Georgel Mociuga nu s-a lăsat și de la domiciliul lui „Măturică”, a ridicat un obiect metalic de o formă curioasă. Era de fapt o piesa componentă de la dispozitivul de tragere a unei caruțe de către cal. Numai că această piesa fusese modificată cu ciocanul, având acum forma unui levier, este adevărat atipic.

Un alt obiect ce a atras atenția polițistilor a fost o scoarța din lână, identică cu una furată dintr-o biserică. Ghinionul polițistilor era acela ca acest „laicer” de lână nu se deosebea cu nimic de multe altele de acelasi fel. Nu avea nici un element de individualizare ca să poată fi considerat o probă. Tot la domiciliul lui Măturică s-a mai gasit o mănușă, folosită la menaj, care nu-și avea rostul în casa unui burlac, casă în care de altfel, domnea o mizerie cruntă. Subcomisarul Bogatu era absolut convins de vinovația celor trei, dar nu le-o putea demonstra. Era deasemenea convins ca acel laicer a fost probabil folosit la căratul obiectelor de cult sustrase din biserica respectivă. Ulterior, a rămas în casa lui Măturică și nu a scăpat de el tocmai pentru că nu prezenta nici un pericol fiind identic cu multe altele. Deși cei trei au fost cercetați trei zile în stare de arest preventiv, nu s-a putut scoate nimic de la ei.

– Măcar o iconiță cât de mică, un sfeșnic, ceva să fi găsit, …dar nimic, … nimic, se lamenta subcomisarul Bogatu. După expirarea mandatului, acesta nu a mai putut fi prelungit din lipsa de probe, suspecții au fost puși în libertate.

-Putem să le punem cruce de acum la toate aceste dosare, se plângea subcomisarul. Le presărăm cu sare să nu se strice și le punem la păstrare. Alta soluție nu avem. Degeaba am adulmecat hoții, dacă nu-i putem dovedi și lega! Doar dacă vor continua și îi vom prinde în flagrant. Altcumva e greu cu șmecherii ăștia! În aceste momente de „răstriște” pentru ancheta , a intervenit inspectorul Mociuga (Gicu, cum era apelat de colegi și superiori) cu ideea lui trasnită – „levierul de cauciuc”. O să înțelegeți imediat despre ce este vorba. Criminalistul studiase și restudiase toate urmele ridicate de la fața locului, în special urmele de « râcâire », zgâraiere cu un obiect contondent pe tocul ușilor sparte. Cu ajutorul unei substanțe neconvenționale să-i zicem cauciuc a obținut mulajul acelor urme …zgâraieturi de pe tocul ușilor, un fel de negativ al obiectului cu care s-au creat zgâraieturile. De fapt, substanța folosită nu era chiar cauciuc. Ofițerul se folosise de oportunitatea unui atelier local ce utiliza pentru executarea de izolații două substanțe fluide care se solidificau la amestec. Tiparul obținut se…îmbuca perfect cu levierul improvizat găsit la percheziție! În acest fel inspectorul Mociuga ar fi vrut să demonstreze că levierul ciudat, găsit la Măturică, ar putea fi proba zdrobitoare necesară la stabilirea vinovăției suspecților. Ei bine, criminalistul Mociuga se chinuia să-l convingă pe judiciaristul Bogatu să-l susțină în fața procurorului cu acea năzbâtie de „cioc” de cauciuc. În cele din urmă, subcomisarul Bogatu a acceptat cu jumătate de gura reușind să-l facă atent pe Iulian Doboseru – procurorul care le supraveghea cazul. Iulian Doboseru era un procuror relativ tânăr și a fost vizibil marcat de emoțiile și „teoria” criminalistului.

– Da, mi se pare foarte interesantă teoria dumitale d-le Gicu. Câte urme de astea avem?

– Cel puțin 9-10 cazuri d-le Procuror, se pot observa clar pe suportul de lemn al ușorilor câteva striații care sunt absolut individualizate. Ele nu au putut fi create decât de acest levier curios găsit la locuința lui Măturică, reproduse de mine prin ciocul de cauciuc.

– D-le Procuror, dacă indivizii ăștia se vor vedea definitiv în arest, își vor da drumul și vor face marturisiri complete, încerca și subcomisarul Bogatu să pună umărul la convingea magistratului.

– Mde ce să zic d-le Bogatu, eu emit mandatul de arestare, nu dumneavoastră! Deși trebuie să remarc faptul că sunt convins optzeci la sută de vinovăția suspecților pentru a fi sută la sută vă propun un experiment.

Criminalistul aderă imediat entuziasmat de ideea procurorului. Utilizând o ușă adevărată, de consistența celor sparte la biserici, inspectorul Mociuga a folosit levierul găsit la Măturică forțând-o până s-a deschis.

Striațiile rezultate erau identice cu cele găsite cu ocazia cercetărilor la fața locului. Apoi, mulajul executat de criminalist prezenta în zona corespondentă levierului original aceleași crestături ce au „înscris” striațiile incriminatoare pe tocurile de lemn ale ușilor sparte.

Toate aceste demonstrații au fost detaliate într-un raport de constatare care l-au convins pe Iulian Doboseriu să emita mandate de arestare pe numele celor trei suspecți. Modul lor de operare și prejudiciul imens justificau și acestea într-o oarecare masură arestarea. Odată încarcerați, borfașii au început să mai piardă din tupeu. Primul abordat a fost Măturică, căruia i s-a explicat cu răbdare de ce este suspectat și de ce a fost arestat.

– Măturică ai feștelit-o, l-a luat în primire, cu năduf, subcomisarul. Levierul acesta care s-a găsit la tine acasă este unul și același cu cel care s-a folosit la spargerea bisericilor. Uite acestea sunt urmele ridicate de la fata locului, acesta este mulajul de cauciuc și experimentul prin care d-l inspector criminalist ne-a demonstrat că nu mai este nici o îndoiala. Levierul găsit la tine acasa este arma…păcatului! Nu mai avem nevoie de alte demonstrații. Dacă vrei să iei totul asupra ta n-ai decât. Dar noi știm exact că ai acționat împreună cu Călugaru și fratele său. Așa este?

Măturică a cedat.

– Nu, nu se poate, eu care n-am luat mai nimic, sa trag toate ponoasele. Mie să-mi putrezească oasele la pușcărie și ei să zburde în libertate. Nu, nu o să se întâmple așa ceva!

– Ei vezi, așa, … mai zi, l-a încurajat subcomisarul Bogatu pe cel preocupat să-și recunoască faptele și să se căiască de comiterea lor.

– Așa dupa cum ați intuit, Călugăru a fost creierul. El l-a momit și pe fratele său – prietenul meu Nicolae. Știind că mă pricep la deschis uși, m-au luat și pe mine în grup. Și, le-am făcut pe toate cu acel levier pe care l-ați găsit la mine acasă.

– Bine, bine, acest lucru îl știam și noi, a continuat subcomisarul. Dacă vrei să te credem ca-ți pasă de soarta ta și vrei să-ți ușurezi situația, nu ar fi lipsit de importanță să ne spui unde și cum ați plasat „odoarele”.

– Din păcate nu pot să vă ajut prea mult, eu am luat mai nimic. Nu știu cu cât se vând chestiile astea, dar vă spun cinstit că mie mi-a dat Călugaru o dată 15 milioane de lei și a zis că-mi mai da șapte după ce aveam să mai dăm atacul la două biserici pe care le vizase. Dar după ce ați pus mâna pe noi nu am avut ce mai face. Apoi când ne-am văzut din nou liberi am prins curaj. Acum mi-a pierit de tot. Nu sunt eu tartorul. Întrebați-l pe Călugaru. Trebuie să mai știti ca acest Constantin Maris o făcea într-adevăr pe călugărul și înainte de a da atacul. Se prefăcea un credincios smerit și zăbovea mult timp în biserici ochind ce era mai valoros în lăcașul repectiv. Știu că are o tipă cu un magazin de vechituri și obiecte din acestea de artă în orașul « B »…Acolo si-a mai plasat, cred eu, ce am „strâns”. Eu nu sunt vinovat într-atât încât să iau totul asupra mea. La finalul anchetei a fost identificată și Magdalena Gheorghian Popovici, patroana unui anticariat și a unei galerii cu obiecte de artă. Aceasta a achiziționat obiectele furate de cei trei si le-a plasat la rândul ei unei rețele specializate ce acționa inclusiv pe internet. Cu toate acestea o parte însemnată din obiecte au fost recuperate fie din magazia patroanei, fie de la persoanele cărora le-a vândut marfa pe sume importante de bani. Călugăru și fratele său Nicolae nu au deschis gura până nu li s-au expus pe biroul subcomisarului Bogatu o parte importanta din obiectele furate. Cei trei au fost condamnați pentru comiterea infracțiunii de furt calificat și constituire în grup.

Măturică a beneficiat de circustanțe atenuante.

Autor: cms șef (r) de poliție Ioan Bodia


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
March 2011
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031