Părculețul fără prieteni

În centrul comunei, nu departe de blocul de locuințe, mărginit de DN24 și șoseaua ce duce spre școala Gheorghe și Maria Tașcă este poziționat stingher și lipsit de apărare un părculeț, unicul din comună! Nu are bănci, nu are alei dar are demnitate, căci în mijloc tronează impunător un monument închinat celor ce și-au dat viața crezând în destinul patriei noastre dragi, România.

Parcul nu are nume, nu are nici prieteni statornici. Are însă vecini hapsâni, lipsiți de caracter, oameni ce-i strâmtorează existență impingându-l la pieire și umilințe.

Vecinul din spate, gospodar din sat, și-a extins coteneața (magazia) până-n gard. Mai mult, cu timpul, inventiv de fel, a dublat utilitatea magaziei tranformându-i peretele din spate în gard, construind streașina în interiorul spațiului destinat publicului, nu care cumva să piardă vreo palmă de pământ sau să respecte legea. Lasă că merge, se-ncurajează vecinul – Primăria nu vede, nu aude și nu va face nimic iar părculețul nu se poate opune.

Și cum să reacționeze Primăria, când ea însăși a montat, în lateral, o stație de autobuz împodobită strident cu afișe electorale de găștile partidelor politice din Parlament, opturând într-o oarecare măsură vizibilitatea monumentului.

Nu departe de stația de autobuz, pe aripa laterală a parcului, un țarc model pentru găini susținut de piloni drepți ca aracii din vie aduce cinste centrului comunei fiind un exemplu de modernism și eficiență. Acum, poate n-o avea  omul bani de piloni dar măcar Primăria să se sesizeze și să-i instaleze unii mai plăcuți ochiului nu de alta dar să nu se nimerească vreunul cu mână lungă la cursa de Bârlad căci sigur mai dispare câte-o găină. Din țarc în autobuz nu-i cale lungă. Iar dacă se va sesiza, să construiască și un trotuar modern ce-ar mărgini frumos parcul la șosea – cum s-a făcut la biserica Sf. Nicolae. Să ia seama Primăria că și garduțul parculețului trebuie schimbat căci este vechi și neuniform și să nu uite, ca primăvara, să planteze gazon și flori ca să le poată întreține până toamna târziu. Nici două, trei băncuțe mai cu gust nu ar strica căci cea din stația de autobuz e făcută cam în grabă. La plecare nu ar fi rău să instalați și un semn cu staționarea interzisă să nu-și mai lege Ion, aflat în barul de peste drum, calul de gard. El, săracul, nu a auzit încă  despre criza bugetului local și național.  

În încheiere stimați consăteni și onorată administrație, părculețul are două mari rugăminți.

În primul rând și-ar dori cu ardoare să rămână la ținută morală de parc. Nu care cumva să vă treacă prin cap să-l înjosiți, înaintându-l la rangul de butic, căci strămoșii celor scriși pe piatra monumentului nu vor îngădui asemenea umilință.

În al doilea rând, înainte de alegeri (în domeniul public cadourile se fac în ajunul alegerilor, nu de Crăciun), părculețul are o mare dorință. Poate vă lasă inima să-i mai aduceți pe lume vreun frățior – la Lungești, la Bursucani, la Zimbru, pe deal, la Cruce, numai să nu fie micuțul singur.

Să luăm exemplu de la bălăbăneștenii de peste Prut, din Basarabia.

Autor: Florin Munteanu

Patinoarul din Galați – afacere privată

Oamenii numiți în funcții de conducere în România își permit să-și transforme obiectul de activitate în afacere de familie. Astfel se întâmplă și în cazul patinoarul artificial din Galați, „gospodărit” de ADP Galați, în frunte cu Eduard Grosu, persoana care nu face diferența între gradinița PRIVATĂ și domeniul PUBLIC sau cimitirul ETERNITATEA și o baza SPORTIVĂ, toate aflate sub conducerea dânsului.

Acest „director general” probabil are impresia ca le-a primit moștenire din partea partidului pe care îl reprezintă, din moment ce își permite să dea dispoziții de organizare a petrecerilor private în incinta spațiilor pe care le are sub administrare. Și anume, luni, 8 noiembrie 2010, de sărbătoarea creștin-ortodoxă „Mihail și Gavril”, domnul Grosu a ordonat închiderea ușilor patinoarului la ora 19, pentru a nu-i fi deranjată reuniunea de clasa superioară, în aceste condiții fiind suspendat antrenamentul copiilor de la hochei pe gheață U12.

De parcă n-ar fi fost suficient, în aceeasi zi, acesta dispune anularea antrenamentelor din timpul săptămânii între orele 19-21 în favoarea programului cu publicul, la care se prezintă 10 persoane, nemaicontând munca de 3 ani a copiilor care vin în fiecare zi de la 40 de km pentru a face sport de performanță visând ca devotamentul , talentul și șansa lor în viață vor da roade, copii care în primavara acestui an se întorceau de la Turneul Internațional de Hochei Uithoff-Haga cu locul II.

În ciuda declarațiilor autorităților gălățene care ne asigură că sportul reprezintă o prioritate, condițiile pentru desfășurarea sporturilor de iarnă sunt mai mult decât neprielnice. Sportivii nu beneficiază la antrenamente de lumină, apă caldă sau caldură, astfel încat ei sunt nevoiti să intre cu echipamentele ude pe gheață și să-și desfășoare activitatea pe semiîntuneric.

Amintim că Grosu Ed. mai are în subordine Stadionul Dunărea și Bazinul Comunal care sunt în „modernizare” de cațiva ani, iar despre sport nu mai poate fi vorba. La patinoar preocuparea administrației este montarea camerelor de luat vederi și încasarea taxei de intrare de la parinții și sportivii care îndrăznesc să se prezinte la ora antrenamentului (19-21).

Autor: Tatiana Scurtu Munteanu

Dorim să înștiințăm copii din Bălăbănești că datorită acestor neplăceri cauzate de administrația patinoarului din Galați deplasarea se amână până ce juniorii de la U12 vor reveni pe gheață. Ne cerem scuze pentru acest inconvenient.

xpressbalabanesti

Cum devine satul capitală – Ion Zimbru, cetăţean. De onoare!

Cine n-are poet, să-şi cumpere!

Poetul Ion Zimbru e din Galaţi, căci aici scrie el, la „Viaţa liberă”, aici trăieşte, aici citeşte, la cenaclul „Noduri şi Semne”; când citeşte… De loc, e din satul Zimbru, care şi-a luat numele de la poet.

Ba nu, e exact pe dos, căci şi Ion şi Zimbru sunt nume conspirative – pseudonim poetesc, luat din dragoste de satul natal. Nu vă spunem numele adevărat – şi poetul l-a uitat, numai Fiscul şi Dumnezeu îl mai ţin minte…

Sătucul cu doar câteva case, doar cât îi trebuie copilului născut acolo să aibă ceva perspectivă europeană, face parte din comuna Bălăbăneşti. Acum, devenind capitală culturală de judeţ prin gestul de a-i recompensa oameni de seamă gălăţeni, comuna l-a înglobat definitiv pe poet în averea ei i/mobilă: tocmai l-a ridicat în rang de Cetăţean de Onoare al comunei.

Pe diploma oferită de Consiliul Local Bălăbăneşti, semnată de primarul Dorin Codreanu, scrie şi motivul: „Pentru merite deosebite în acţiunea de promovare în lume a identităţii satului Bălăbăneşti”.

De fapt, Ion Zimbru promovează Galaţiul (iată, de curând a fost rugat să trimită poezii în Liban!), dar comuna este în judeţul Galaţi şi nu se poate evita… Intelectualii satului se bucură atunci când, mai la fiecare sfârşit de săptămână, îşi primesc poetul.

Galaţiul are multe cartiere, cu poeţii lor mai buni sau mai răi, Bălăbăneştiul, aşezare pomenită în 1460 de Vodă Ştefan, comună care a dat ţării oameni de seamă, are un singur poet, dar acesta este marcă înregistrată.

Autor:Victor Cilincă

Sursa: Viața Liberă Galați – 30 octombrie 2010

Înviere şi lumină

Troiţele Sculptorului de la Bursucani

* În ultimii ani, domnul Neculaiu Balaban din satul Sfântului Rafail a aşezat 39 de troiţe în tot judeţul Galaţi *

Domnul Neculaiu Balaban din satul Sfântului Rafail de la Agapia – Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi – a fost învăţător mai bine de patruzeci de ani.

Din 1968 a luminat cu buchea cărţii ca dascăl la Bursucani mii de fii ai satului. În ultimii patru ani a fost director al Şcolii Gimnaziale din Bursucani şi cât a fost activ a modelat sufletele a generaţii şi generaţii de fii ai satului Bursucani şi ai cătunului Zimbru.

În ultimul deceniu, Învăţătorul – Sculptor a înălţat spre cer nu mai puţin de 39 de troiţe, pe care le întâlnim în mai tot judeţul, în biserici sau la răspântie de drumuri.

Dialogul cu… lemnul

Abia după pensionare, domnul Neculaiu Balaban şi-a cultivat vocaţia de modelator al lemnului, deşi a sculptat întâia dată în 1977, când având fiica în spital a dorit să mulţumească unui medic.

Atunci, domnul Neculaiu a luat dalta şi ciocanul şi a modelat o bucată de lemn dându-i formă de vază; la final a aflat că are vocaţie nu numai de a lumina omul cu buchea cărţii, ci şi de a dialoga cu lemnul.

Vocaţie pe care şi-a dezvoltat-o abia după anul 2000, când a ieşit la pensie şi a trebuit să-şi umple timpul cu ceva util pentru el, dar şi pentru semeni, aşa cum a trăit o viaţă…

În 2005, sculptorul Neculaiu Balaban s-a numărat pentru prima dată între participanţii la Tabăra de Sculptură în lemn de la Gârboavele, iar la ultima ediţie din vara lui 2010, la Salonul Naţional de Artă Naivă, ediţia a VII-a, interlocutorul nostru a obţinut un Premiu special, cu Crucea „Sfântul Gheorghe”.

Povestea unei… metanoia

La şcoala în care a slujit cu sufletul a lăsat mai multe piese, unele fiind obiecte tradiţionale de care s-a servit ţăranul român odinioară. Astăzi când intri în curtea acestui Maestru al modelării lemnului eşti invitat să priveşti şi să te închini la Cruce, la Maica lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, care ne îmbrăţişează prin Cruce.

În ultimii ani, sculptorul din Bursucani a aşezat 39 de cruci în mai toate colţurile judeţului, inclusiv la istorica Biserică din Bursucani, satul în care s-a născut în trup Sfântul Rafail de la Agapia.

Multe din troiţele domnului Neculaiu sunt puncte de hotar în localităţile gălăţene: începând cu cea din satul natal Bursucani, aşezată la sărbătoarea Sfântului Rafail din această vară când a fost resfinţită istorica biserică, şi continuând cu cele din Lungeşti, Bălăbăneşti, Târgu Bujor, Cavadineşti, Smulţi, Brăneşti, Oancea, Pleşa, Zărneşti şi multe altele.

Astăzi, domnul Neculaiu Balaban alături de soţia sa – doamna Elena Balaban – numără nu numai troiţele, ci şi anii. Are 65 de ani. Şi se gândesc adeseori că împreună, ca dascăli, au modelat mii de suflete.

Învăţătorul – Sculptor se apleacă zilnic asupra lemnului într-un fel de dialog al tăcerii, transfigurând materia. Aparent, Artistul supune lemnul la schimbare; în realitate însuşi omul constată că în dialogul său cu lemnul, discret şi în chip nevăzut, dimpreună se lasă modelaţi de Cineva.

Şi împreună, om şi lemn deveniţi Cruce sunt într-o continuă şi discretă metanoia (din greacă, schimbare a minţii). „Şi parcă lemnul e mai ascultător decât omul!”, constată Maestrul la capătul fiecărei lucrări pe care a modelat-o cu grijă, în rugă şi închinare.

Omul dă viaţă lemnului, înveşnicindu-l sub povara Crucii. Cruce biruitoare, Odor Sfânt cu valoare identitară şi fundamentală pentru spaţiul românesc.

Sfântă Cruce pe care creştinul român s-a sprijinit când s-a aflat la răspântie de drumuri şi de istorie. Şi în acest dialog cu lemnul din codru, românul a înviat şi a descoperit frumuseţea veşnică a Cerului.

Autor: Maria Stanciu

Sursa: Viața Liberă Galați – 6 noiembrie 2010