Hatul

O brazdă ondulată şerpuia nehotărâtă printre două vii. Din deal, moş Gavrilă stăpânea o noha hărăgită cu struguri sănătoşi ce dansau în bătaia vântului. Din vale, moş Vasile ocrotea o parcelă nisipoasă cu tot soiul de butuci împrăştiaţi printre nuci şi cireşi galbeni. Fiecare cu părticica şi rânduiala lui.

Moş Gavrilă începea lucrul primăvara devreme. Tăia via, o hărăgea, o lega cu beligă de tei umectată într-o căldăruşă cu apă cotorând apoi fiecare butuc în parte.

La câteva zile moş Vasile  se apuca şi el de treabă. Cu un foarfec metalic decorat pe mânere curăţa butucii de viţa pletoasă,  lăsând după tunsoare un mănunchi firav de coarde pe care  atârnau somnoroşi trei, patru ochi. Restul ramurelor se transformau în cepuri umezite de sevă pe care  se furişa stingher câte un ochi ce avea să călăuzească viitorii lăstari  spre maturitate. Odată tăiată viţa era adunată-n grămezi la marginea din vale. Apoi, ajutat de calul  sur, cel însoţea zilnic,  ara via de-a lungul coastei de la un capăt la altul.

Frumos îngrijite, cele doua vii despărţite printr-un hat respirau bucuroase aerul curat din vârful dealului. O competiţie chinuitoare îi măcina pe cei doi bătrâni. Ursuzi, privirile li se încrucişau des, tensionând curenţii de aer. Rar schimbau două vorbe. Se spionau reciproc căutându-şi adesea motiv de harţă. Hatu-i învrăjbea, le lua minţile transformându-i din oameni cumsecade în străjeri aprigi. Un cireş răsărit întâmplător pe linia imaginară ce le delimita proprietăţile sau un nuc umbros ce acoperea câţiva butuci dintre cele două parcele erau nemulţumiri cotidiene. Unul vroia nucul căci era văratic şi-aveau rădăcina puternic înfiptă în parcela lui, celălalt cireşul căci era de soi bun şi făcea parte din gardul ce-i aparţinea – fiecare cu pretenţiile şi argumentele lui încerca să-şi impună favoritul. Primăvara lupta căpăta accente dramatice. Moşul din vale ciuntea crengile nucului că-i înăduşeau proprietatea, moşul din deal reteza  ramurile cireşului. Locuiau la câteva case unul de celălalt dar rar se salutau. Erau orbiţi de dunga neregulată ce le despărţea proprietăţile.

Cireşul şi nucul erau sfinţi, aveau un rost respectat tacit de bătrâni. Stabileau hotarul.  Când de-o parte şi de alta nu era nimic hatul era impus de lama tăioasă a sapei. O brazdă mai la vale sau mai la deal şi aerul devenea irespirabil.

Cu meticulozitate moş Gavrilă aranja fiecare brazdă astfel încât să nu piardă un centimetru din teren. Calm, moş Vasile evalua situaţia iar dacă linia era deplasată o rectifica pe loc cu chirca, desenând cu precizie linia astfel încât să fie sigur că nu pierde o palmă de pământ.

A doua zi, dimineaţa, moş Gavrilă cerceta din nou hatul. Linia franjurată de sapă părea proaspătă. Cu priviri calculate măsura dintanţa de la primul butuc la ultima sapă a vecinului.  Nu i se năzărise. Hatul fusese refăcut. Fară să stea mult pe gânduri corecta linia buclucaşă  trăgând pământul la deal, condamnând zgomotos nesăbuinţa vecinului din vale.

Plimbându-se tacit prin vie moş Vasile observă intenţia consăteanului.

– Iar îmi face hat, bâiguia el cu voce tare?!!! Apoi începu din celălalt capăt să rectifice.

Zilele treceau, strugurii se pârguiau iar cei doi moşi tot cu hatul se luptau. Din primăvară şi până toamna târziu când ultimii struguri erau zdrobiţi în butoaie demarcarea hatul avea o importanţă demenţială – era o chestiune de onoare, de conştiinţă.

Iarna era linişte. Stratul gros de zăpadă acoperea cele două vii. Lipsite de frunze butucii tremurau în bătaia viscolului. Totul era alb împrejur. La amiază, copacii încremeniţi în gerul năprasnic căutau vlăhuiţi căldura astrului. Nici urmă de proprietar prin preajmă. Doar un iepure friguros, curat ca laptele, se zbenguia lâng-o tufă de stejar, bucurându-se de coaja proaspătă a salcâmilor şi cireşilor galbeni. Cei doi moşi se încălzeau la foc în casele lor călduroase, din lut. Pe marginea plitei scâncea potolit o cană de vin alb, rece ca gheaţa – de nohă sau condiră.

————————————————————————————————————————

După un sfert de veac cele două vii s-au unit. Pe ele pasc turmele de capre şi oi de pe valea Hobanei. Rar mai vezi câte-un lăstar de nohă sau de condiră în vârful dealului. Ici şi colo câte-o lumânarică domneşte regeşte, şi la “via” din deal, şi la cea din vale. Nucii, cireşii, salcâmii au ars demult în sobe. S-au dus şi bătrânii, s-a măcinat şi hatul. Departe, în vale, se mai zăreşte doar Pupezeniul.

Notă:  beligă – stratul interior al scoarţei (de tei în cazul de faţă) – bătrânii o foloseau la legatul viei. Termenul nu există în DEX însă se poate face o asociere cu verbul a beli(a jupui).

0 Responses to “Hatul”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s




Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
May 2010
M T W T F S S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

%d bloggers like this: