Archive for April, 2010



“În armonie cu legea”

Fusesem, în visele mele, adesea vizitată de îngeri… Şi pentru ca slovele acestea să dobândească măcar puţin din lumina lor, am început să caut să cunosc, să simt, să împărtăşesc puţin din roadele cunoaşterii iniţiatice. Cu acest gând am pornit la drum, aşezând, puţin câte puţin, câte ceva din cele grăitoare şi eliberatoare sufletului, dictând raţiunii să nu se pronunţe, cum face de cele mai multe ori, pentru că aceste pagini se doresc a fi speciale, în aşteptarea celor care au nevoie să petreacă în bunăcuviinţă, iubire, armonie alături de un semen de-al lor.

Aparent paradoxala aserţiune a lui Constantin Brâncuşi: „Azi e mâine”, poate fi cu uşurinţă reconsiderată în termenii descifratorului în semne celeşti, pentru că tot ce se tălmăceşte azi va fi premisă pentru lucrul de mâine. Or, tocmai asta urmăresc să contureze rândurile de faţă, când în termenii prezentului viforos, sau sedat cu promisiuni, viitorul a început deja să se contureze.

De undeva, din eter, pe canalul de lumină, au început să se reverse vorbele… Ca atare, nici o clipă nu am pregetat să le aştern pe hârtie drept semne distinctive ale comuniunii om – Dumnezeu. Erau semnele de peste milenii, de infinită cunoaştere, care veneau cu dorinţa de a ne reaminti încă o dată ceea ce întotdeauna s-a ştiut, dar puţin s-a ascultat sau practicat. Din experienţele fiecăruia se poate evidenţia că nu există de fapt graniţe spirituale limitatoare pe care – în mod direct sau indirect – fiinţa interioară să nu le poată transcede. Tocmai acest adevăr este cheia pe care am primit-o încă de la zămislire.

“Când voi, oamenii, veţi învăţa că nimic în afara evoluţiei Sufletului nu contează, abia atunci veţi fi liberi cu adevărat din robie, liberi să lucraţi în armonie cu Legea.

Află, omule, că trebuie să ţinteşti spre perfecţiune, căci doar aşa îţi vei atinge scopul. Deşi ar trebui să ştii că nimic nu e perfect, totuşi (perfecţiunea) ar trebui să fie ţinta şi scopul tău” (Tăbliţele de Smarald ale lui Thoth[1], Atlantul – aici, Tăbliţa 11 – Cheia către ce e Sus şi Jos).

Prin urmare, se cuvine să pătrundem semnificaţia atotvindecătoare a Luminii conştiinţei noastre, care poate trezi, în fiecare dintre noi, înţelegerea ce e, în cele din urmă, o calitate înzestrată a sufletului. Încercând o sinteză a tuturor consideraţiilor gânditorilor iluminaţi de până acum, ne vedem îndreptăţiţi să constatăm că – prin diversitatea şi complexitatea ipostazelor milenar constituite – pătrunderea în profunzimea însemnătăţii armoniei cu Legea defineşte acea permanentă căutare a spiritului uman de a fi în acord cu locul şi misia sa în lume, în speranţa vădit gândită, rostită şi, adeseori, simţită de a se desăvârşi. Căci, de ce să nu recunoaştem, în ultimă instanţă aceasta este esenţa creştinătăţii. Oricât vom aprofunda cunoaşterea spirituală, implicit ne vom simţi şi mai neajutoraţi, pentru că limbajul, instrumentul nemijlocit al gândirii, presupune nu doar prezenţa semnelor deşteptătoare din complacere, mediocritate şi ignoranţă, dar şi exerciţiul practic, urmare a decodificării corecte, obiective, lipsită de urmele noastre iluzorii a acelor semne. Dacă actualul context fiinţial ar fi tratat din perspectiva omului timpurilor iniţiatice, ar fi o pierdere de vreme să mai facem uz de o cunoaştere raţională. Totul s-ar rezuma la intuiţie, acea presimţire de natură mitico-religioasă. Din fericire, însă, deschiderile spirituale care au urmat – anilor ’90 cu precădere – au adus o reală contribuţie la exprimarea fermă a suflului divin, în care şi-au putut valorifica vocaţia de a vibra în sufletele oamenilor mulţi dintre cei aleşi şi persecutaţi că nu agreeau un anumit sistem.

Fiecare recunoaşte, în cele din urmă, că problematica limbajului spiritual, în calitatea sa de cel mai necesar şi suficient instrument de identificare, înţelegere şi interpretare a semnelor dumnezeieşti, se suprapune cu adevăratele căutări evolutive ale omului însuşi. Pentru că, prin experienţele de viaţă ale Sfinţilor Părinţi, fiece timp istoric a preluat, a interpretat şi a nuanţat principalele învăţături în funcţie de realitatea lumii momentului. Avantajele unei asemenea abordări decurg din posibilitatea conturării unei panorame spirituale pe înţelesul tuturor, cu privire la ceea ce lumea divină a devenit în timp şi la ceea ce ar putea să devină. Completitudinea acestei panorame, deloc cu pretenţie de originalitate, vrea să consemneze parte din cele trăite de un om supus de asemenea trecerii. Aici, fireşte, îşi face simţită prezenţa slăbiciunea unei abordări subiective, la cheremul unei stări de moment, trecătoare şi fără o consistenţă importantă, dar poate oferi şi câteva repere descriptive care fac, de altfel, obiectul acestei lucrări.

Prin urmare, nu este de mirare că, în orizontul spiritual atotcuprinzător, şi-au făcut loc adesea şi primele dispute cu privire la semnele divine şi la cine este mai îndreptăţit să-şi asume rolul de hermeneut universal. Istoria acestor controverse ne relevă orizonturile spirituale ale lumii – antice (cum ar fi cele ale orientului şi occidentului) – sau (post)moderne (cele corespunzătoare tradiţiei culturale europene şi americane). Efectul este resimţit la nivelul actualei cunoaşteri umane şi, implicit, consolidarea poziţiei lui homo significans în micro- şi macro-univers.

Poate că integritatea înţelepciunii spirituale de a tălmăci lumea exterioară, ca şi pe aceea a lumii interioare îi va acorda într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat, şansa de a fi calea de armonizare a celor două realităţi ale cunoaşterii umane – calea intuitivă şi cea raţională -, spaţiul în care omul zilelor noastre îl va regăsi pe omul timpurilor arhaice. Fiindcă, nu-i aşa, prin însăşi natura actului spiritual cele două tipuri de oameni nu sunt altceva decât trepte de evoluţie inseparabile, aparţinând aceluiaşi Dumnezeu.

Desigur, constatarea faptului că lumea spirituală cercetează fiinţa umană din perspectiva zestrei interioare acumulate în timpul fizic, a profunzimii nevoii de a se debarasa ascendent de inutilitate, autorizează irevocabil demnitatea supremă. Căutând o susţinere biblică acestui punct de vedere, ne iese în întâmpinare regele David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8, 3-6).

Desigur că o anumită autonomie, aşa-numitul liber arbitru[2], şi-a căutat-o – exploatând-o la maximum – omul mereu, dar, ori de câte ori exagera, revenea spăşit în faţa Celui care-l înzestrase cu darul alegerii.

În cele din urmă, o autentică iubire de Dumnezeu poate fi definită ca înţelepciunea de a pătrunde semnificaţia semnelor divine, ancorată atât în realitatea lumii senzoriale, cât şi în cea extrasenzorială, care validează şi calitatea de clarvăzător, calitate pe care puţini ajung să o conştientizeze. Altfel spus, maxima generozitate cerească decurge din aceea că toată cunoaşterea iniţiatică – şi, prin aceasta, putinţa de a o simţi implicit – se află în spiritul divin din noi.

O asemenea deschidere o regăsim în toate încercările de interpretare a atâtor culte, fără a le aminti neapărat aici, în termenii oferiţi de Cartea Cărţilor. Atare cutezări de semnificare sugerează, o dată mai mult, posibilitatea ca mâine religia să (re)dobândească o orientare universală, pe măsură ce omul se va armoniza cu al său Plăsmuitor.

Azi, majoritatea recunoaşte, ne lovim de un entuziasm spiritual alunecos care disociază mase de oameni impresionate de anumiţi lideri apăruţi peste noapte, cu darul evident al rostirii manipulatoare; în viitor, şansa unei medieri mult-aşteptate va putea reaşeza omul pe poziţia lui hărăzită, evitându-se astfel „coliziunea cu colosul filosofic, interpus uneori de o alegere făcută cu forţa între realism şi idealism, de parcă această dihotomie exclusivă ar putea să-şi epuizeze posibilităţile de a interpreta experienţa umană”.[3]

Explicaţia este oarecum evidentă, fiindcă acela care are o capacitate deosebită, fie că aşa a fost înzestrat, fie că aşa a fost pregătit, poate să aducă în sprijinul unei probleme inspirat alese şi de mare actualitate argumentele cele mai puternice, cele mai pertinente, şi de a le lega în modul cel mai fericit, captând şi seducând atenţia celor prezenţi înspre îndreptare. Însuşi Platon zicea: “dacă natura te-a înzestrat cu darul vorbirii, şi dacă pe acesta îl vei spori cu ştiinţă şi cu trudă, vei fi un orator preţuit de toţi. Dacă în schimb, unul din lucrurile acestea îţi va lipsi, vei fi un orator nedesăvârşit”[4]. Or, tocmai o atare coliziune va trebui evitată de forţele bisericilor în măsură să medieze o frământare milenară, care se pare totuşi că îşi epuizează variantele de a interpreta existenţa umană.

Prin urmare, semnul universal rămâne acelaşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, înţeles ca dualitate între un semnificant fizic (Omul) şi un semnificat informaţional (Duhul Sfânt), cele două stări definitorii care domnesc peste întreaga cunoaştere umană şi de care se resimte permanent nevoia pentru a ne desăvârşi spiritual.

Dincolo de orice percepţie fizică sau metafizică, armonia cu Legea divină iese în afara oricărei prejudecăţi: aceasta pentru că legătura omului cu Dumnezeu presupune mai multe libertăţi, de la aceea de cugetare şi simţire, până la aceea de mişcare pe care numai forţa şi profunzimea priceperii de tălmăcire spirituală o pot alimenta. Altfel spus, ideile subliniate aici nu vor face abstracţie nici măcar pentru o clipă de faptul că, atunci când un semen se apropie cu adevărat şi neconstrâns de Dumnezeu o face cu o trăire atât de puternică încât îi blochează tumultul mintal. O trăire spirituală neiniţiată reduce realitatea tulburătoare la aşteptările subiective ale omului, deformând-o uneori întristător. Efectul se resimte asupra Ego-ului, care vrea să fie mai puternic şi imun la toate încercările vieţii.

Şi, dacă privim în trecut, sunt evidente probele la care au fost supuşi înaintaşii noştri iniţiaţi. Totuşi, dacă nimic nu pare-se a fi nou sub soare, de ce mai pierdem atâta energie buchisind mereu aceeaşi carte? Asta nu înseamnă că trebuie să predăm armele şi să luăm totul de-a gata, fără a mai depune nici un efort de a explora, dar se impune o clarificare între cele două tipuri de investigatori: cel care trăieşte după preceptele învăţaţilor, ce au avut şansa de a înţelege bine şi curat tainele vieţii şi cel care trăieşte săpând mai adânc pe urmele celor dinaintea sa. Cu siguranţă că nu s-a spus tot.

Idealul pentru cei care se şlefuiesc întru dumnezeire ar fi să îmbine optim spiritul cugetător cu cel intuitiv, altfel spus, învăţăturile altora cu plusul său adus ofrandă cunoaşterii spirituale. Aceasta nu înseamnă însă nici să cădem exclusivist în capcanele analitice, logice, sistematice, dar nici să ne proiectăm viaţa numai pe suportul intuitiv, afectiv, volitiv. O dată mai mult, unitatea dualităţii om-spirit stă ca temei exemplar pentru asumarea forţei noastre interioare pusă atât în slujba propriului sine, cât şi în cea a aproapelui nostru, pentru asumarea vrerii de a ne armoniza cu Dumnezeu.

Autor: Daniela Gîfu

[1] Conform prof. Doreal, istoria tăbliţelor, datate cu 36 000 de ani î. Hr., a fost scrisă de Thoth, un preot-rege atlant care a fondat o colonie în Egiptul antic după scufundarea ţării-mamă, Atlantida. El este, se pare, cel care a construit Marea Piramidă de la Giza. Aici a depozitat înscrisurile cunoştinţelor înţelepciunii antice şi instrumentele din vechea Atlantidă. O dată cu plecarea sa din Egipt, a desemnat o parte dintre oamenii de încredere să asigure paza documentelor. Descendenţii acestora, numiţi preoţii Piramidei, l-au zeificat pe Toth, declarându-l Zeul Înţelepciunii. Cele zece tăbliţe traduse sunt împărţite în 13 părti, de dragul convenţiei. Ultimele două sunt atât de importante, încât în prezent este interzisă prezentarea lor publicului larg.

[2] Liber arbitru sau liberă alegere. Capacitatea voinţei de a face o alegere independent de factori antecedenţi. A se vedea Leibniz (Gottfried Wilhelm, 1646-1716), Încercări de teodicee (1710), § 319. cf. SK, Hârtii, IV C 39. În Teodiceea, § 320 Leibniz descrie liberum arbitrium indiferentiae ca o „himeră”, ceva care „nu-şi are nicăieri locul”, descris în altă parte ca fiind „ceva de negândit” (en Tanke-Uting).

[3] Deeley, John, Bazele semioticii, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 5

[4] Platon – Phaidros, 269d, în: Platon, Opere, IV, ESE, Bucureşti, 1983,   p. 477

Sursă: http://revista-ecoul.com/pagina-crestina/daniela-gifu-%e2%80%9ein-armonie-cu-legea%e2%80%9c/

Obiective turistice – Mănăstirea Adam, schitul Zimbru

Sat Adam, com. Drăguşeni, jud. Galaţi

Monument istoric

Hramuri: Adormirea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii

Stareţă: monahia Anastasia Cimbru

Situată în satul Adam, comuna Drăguşeni, pe un deal care domină întreaga localitate, Mănăstirea Adam este una dintre cele mai importante sihăstrii vechi, din întreaga zonă de sud a Moldovei. Accesul spre mănăstire se poate face fie din drumul naţional DN 26 Galaţi – Bârlad, între localităţile Bursucani şi Bălăbăneşti, fie din drumul judeţean DJ 251A Tecuci – Tg. Bujor, prin localitatea Fundeanu.

Istoric: Tradiţia locală, neconfirmată istoric, afirmă că prima aşezare monastică a fost întemeiată în părţile Adamului pe la mijlocul secolului al XVI-lea când un călugăr venit din răsărit a arătat unui cioban înstărit din codrii acestor locuri o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, propunându-i să ridice aici un schit. Aşa s-ar fi construit, se pare, o primă bisericuţă din lemn, cu hramul „Tuturor Sfinţilor”. Documentele istorice unanim recunoscute afirmă, însă, că mănăstirea a fost ctitorită de căpitanul Adam, la mijlocul secolului al XVII-lea, biserica fiind sfinţită la 14 octombrie 1652.

La 1685, Mitropolitul Sava şi marii boieri confirmă dorinţa ctitorilor şi a egumenului Leontie ca mănăstirea să fie închinată Muntelui Sinai. Mai târziu, la 5 iulie 1759, egumenul Iorest Movilă scrie domnitorului Teodor Calimach că, după ample lucrări de refacere, hotărăşte să închine această mănăstire Mitropoliei de la Iaşi, deoarece părinţii din Sinai nu o considerau trebuincioasă. Domnitorul va întări această închinare printr-un document din 12 august 1759.

În urma cutremurului din 1802, vechea biserică s-a prăbuşit, actuala biserica fiind ridicată până în anul 1813, la câţiva metri distanţă de cea veche, prin stăruinţa stareţilor Ioanichie Greceanu şi Metodie Gociu. După 1820 mănăstirea este transformată în mănăstire de maici. La 1826, din motive neelucidate, maicile de la Adam au fost strămutate la mănăstirea Floreşti, jud. Vaslui, călugării de acolo fiind aduşi la Adam, dar în 1835 se revine asupra acestei decizii, Adam-ul rămânând mai departe mănăstire de maici. După revenirea de la Floreşti, stareţa mănăstirii, Xenia Cuza, mătuşa domnitorului Al. I. Cuza, era înconjurată de o obşte de 62 de monahii şi surori, numărul vieţuitoarelor crescând mereu şi ajungând în vremea secularizării la 148.

La 1864 mănăstirea este deposedată de averile sale, rămânând cu mici suprafeţe de teren, insuficiente pentru acoperirea nevoilor curente. Statul se obliga să plătească o parte din cheltuielile de întreţinere, dar viaţa de obşte este practic desfiinţată, maicile fiind nevoite să se întreţină singure.

Biserica a fost grav avariată la cutremurul din 1869, precum şi la cel din 1940, când i s-au prăbuşit turla şi clopotniţa. După realizarea lucrărilor de consolidare, lăcaşul de cult a fost resfinţit de Episcopul Huşilor, Grigore Leu, la 15 august 1946.

Mănăstirea Adam a fost una dintre cele mai importante centre monahale din întreaga ţară în secolele XIX şi XX, la 1943, de exemplu, vieţuind aici 152 de maici şi surori, având 10 preoţi şi 12 cântăreţi. Pe lângă mănăstire funcţiona, încă din secolul al XVII-lea, o şcoală românească. În 1918 este înfiinţată o şcoală de fete, cu învăţătoare plătite de stat, dar administrată de personal monahal, iar în 1922, o şcoală de industrie casnică, pentru surorile din mănăstire şi tinerele din zona respectivă. Atelierele de covoare şi ţesături ale mănăstirii, înfiinţate în 1850, erau vestite în epocă, ele devenind, după 1948, cooperativa de producţie „Cooperatorul”. Între 1860 şi 1885, mănăstirea a administrat şi un spital de boli neuropsihice, care funcţiona în apropiere, mutat apoi la Socola, în Iaşi.

Desfiinţată la 1960, mănăstirea este reînfiinţată la iniţiativa Înaltpreasfinţitului Casian al Dunării de Jos şi funcţionează cu obşte de călugări între 1991 – 2001, când redevine mănăstire de maici. După această dată, întreaga activitate se revigorează, realizându-se consolidarea bisericii, restaurarea picturii, construcţia unui nou şi modern corp de chilii, alimentarea cu apă curentă şi amenajarea anexelor gospodăreşti.

Rolul spiritual al mănăstirii Adam de-a lungul istoriei este unul de primă mărime. Puţine sunt mănăstirile care s-au bucurat de o atât de mare căutare şi apreciere, un element deosebit de important fiind prezenţa la Adam a „Icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni”. Evlavia credincioşilor faţă „Sfânta”, cum îi spun localnicii, cererile de pelerinaje ale icoanei prin oraşele şi satele din tot sudul Moldovei, minunile şi vindecările aduse de icoană sunt constante ale istoriei mănăstirii de-a lungul timpului. Se adaugă şi prezenţa raclei cu sfintele moaşte ale mai multor sfinţi, adusă de la Ierusalim, în 1857, de către arhimandritul Epifanie.

De Mănăstirea Adam este legat şi numele Sfântului Rafail de la Agapia Veche, recent canonizat, născut în jurul anului 1560, în localitatea Bursucani, situată în imediata apropiere a mănăstirii. Sfântul Rafail a deprins de la călugării răspândiţi prin codrii Adamului primele noţiuni ale credinţei ortodoxe şi dorul după viaţa sihăstrească. Conform tradiţiei, ucenici ai sfântului au ridicat în satul de obârşie al acestuia, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Schitul Zimbru, care a existat până la 1940, dependent de lavra de la Adam.

Descriere: Arhitectural, biserica este în plan treflat, cu abside poligonale la exterior şi semirotunde la interior. Pereţii sunt groşi, de circa 1,5 m. Pe latura vestică, biserica este susţinută de doi contraforţi. Altarul are o boltire în semicalotă, terminată cu un arc lat şi adăugit. Naosul este boltit, iar câteva arce încadrează absidele înguste. Naosul este despărţit de pronaos printr-un arc în semicilindru. Pronaosul este boltit, cu câte o fereastră la nord şi la sud, iar pridvorul este închis, cu acces dinspre sud. Pictura, realizată în ulei şi tempera, a fost restaurată în anii 2006-2007, împreună cu catapeteasma, de mare valoare artistică, ce datează din secolul al XVIII-lea. Cea mai veche pisanie cunoscută a bisericii datează din 1869 şi menţionează: „În zilele prea înălţatului Domn Carol I, 1869 octombrie 20, cu ajutorul Celui Prea Înalt şi al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au pus în reparaţie această biserică“.

Sursă: http://www.bestbigdeal.com/rss/turism.php/manastirea-adam


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
April 2010
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930