Archive for March, 2010



Teren de vânzare

Proprietar, vând teren agricol în judeţul Galaţi, comuna Bălăbăneşti. Lotul este compact în suprafaţă de 9 Ha, teren extravilan, situat în spatele Primărie Bălăbăneşti, la preţ convenabil şi discutabil. Köln-Germania tel: 00491736959320 sau 00492218011751. Pentru mai multe informaţii puteţi contacta proprietarul la adresa de e-mail: malusel@gmx.de

Versuri din cronica Bălăbăneştilor, autor Mihai Baicu

Scrisoare din Moldova

Eu m-am născut aici pe-acest meleag

Şi-am supt la sânul falnicei Moldove.

Aici, unde-a purtat Bogdan întâiul steag

Cum glăsuiesc a cronicilor slove.

 

Îmi depănau poveşti bunicii mei

Cu călăreţi care zburau prin ceruri.

Le fulgerau din paloşe scântei

Şi aveau pe flamuri capete de bouri.

 

Înaintaşi mi-au fost răzeşii vrednici

De la Vaslui şi Războieni şi Scheia

Lâng-a lor vatră, neînfrânţi, puternici

Cu sânge-au scris Moldovei epopeea.

 

Şi veac de veac strămoşii şi părinţii

Au stat aici vrăjmaşilor în cale;

Cu chipul lor sunt zugrăviţi toţi sfinţii

Din vechile zidiri voievodale.

 

Din munţi la Nistru şi-au păstrat moşia

De la Muşatini, strămoşescul dar.

Şi-au apărat şi datina şi glia

Iar Prutul nu le-a fost nicicând hotar.

 

M-au răsădit cu legământ străbun

Străjer să fiu câmpiilor mănoase;

Pământu-acesta roditor şi bun

E frământat cu sfintele lor oase.

 

Îi voi slăvi în veci, pân-mi-oi da ortul

Că sânt urmaşul lor, din ei mă trag;

Le port în lume numele şi portul

Că m-am născut din ei pe-acest meleag.

 Autor: Mihai Baicu (Fiu al comunei Bălăbăneşti, Colonel al Armatei Române)

Povestiri din zona Bălăbăneştilor(Analiză – Doctorand Corneliu Goldu)

Pe plan local, eposul folcloric, fără să abdice de la poeticitatea originală, care poartă amprenta unor mentalităţi din subconştientul colectiv de mult dispărute, cultivă stereotipa formulelor, a traseelor propuse de eroi. În poveştile din Covurlui, spre exemplu, tipologia formulelor iniţiale şi mediane este mai puţin evidentă, dar stereotipia finală de genul “iar eu încălecai pe o viespe şi vă spusei astă poveste” e bine marcată (C. Ciobanu, 2003, p. 26 – 30).

Studiind arhiva folclorică a Secţiei de Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare a Centrului Cultural “Dunărea de Jos”, elevii au găsit la index CD nr. 37 Basmul celor 11 flămânzi cules de la moş Iordache Novac, neştiutor de carte, povestitor din Rădeşti, comuna Bălăbăneşti, care începe aşa: ”Într-o pustietate mare era un bordei şi în el 12 flămânzi …” etc. Din analiza transcrierii basmului, reiese că de fapt “rama” ce izola mesajul solemn nu mai este astăzi resimţită ca necesară, sfătoşenia pedagogică şi etica tradiţională a povestitorului se reduce la, cel mult, hâtroşenie, fabulosul migrează în senzaţional, forţa structurantă a arhetipului nu-şi mai exercită controlul etic asupra imaginaţiei, feed – backul moral intracomunitar nefiind astfel posibil. Nu epicul fantastic s-a schimbat prin integrarea în real, ci creatorul basmului, însuşi actantul, cu întregul său complex de mentalităţi în transformare, el este cel care se re-modelează. Folcloristul înregistrează astăzi asonanţa nepoetică dintre arhaicitatea schemelor şi motivelor şi neologicul canalelor de comunicare şi a modalităţilor de transmitere, într-o modernitate ce a distrus vălul misterului.

Prin compararea unor înregistrări făcute acum zeci de ani de specialişti ai Institutului de Folclor “C. Brăiloiu” cu cele realizate în ultimii ani în zona Galaţiului (Balada Vâlcan, Legenda satului Rădeşti, Basmul Ionică Făt-Frumos, Legenda Şarpelui şi chiar legenda toponimică intitulată Covurlui), elevii au sesizat mutaţiile semnificative ce au loc permanent în special în eposul fantastic, în era unor anti-eroi destructuraţi etic şi estetic. O altă constatare se referă la contaminări observate:

a) între specii, ex. În codrul Bălţatului este un colind pastoral (cu elemente de baladă) Balada românului (cu elemente de doină)

b) între variante locale sau din zone apropiate. Ex. Balada Şarpelui şi balada Corbea (în judeţul Galaţi, dar şi în Vaslui).

Cauzele acestor interferenţe sunt clare: “Aşa cum se ştie, nimic mai universal decât folclorul. Nici nu bănuieşti prin ce tainice fire, un motiv dintr-un îndepărtat colţ de lume – fie european, fie extraeuropean – se întâlneşte de mai multe ori aidoma în alte părţi, unde nici nu gândeşti” (Gh. Vrabie, 1970, p. 119).

Sursă: Teză de doctorat, “Perspective şi modalităţi de valorificare didactică a eposului folcloric”, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Bucureşti, Doctorand – Corneliu Goldu, Conducător ştiinţific – Prof. univ. dr. Ioan Cerghit, 2008.

Notă: Actualmente satul Rădeşti nu mai este parte componentă a comunei Bălăbăneşti.

O nouă colaborare

Aşa cum v-am obişnuit modestul nostru “jurnal virtual” încearcă să stabilească parteneriate cu cât mai multe publicaţii din zonă, din ţară sau din Basarabia. De ceva timp am descoperit trustul de presă al d-lui Pompiliu Comşa ce cuprinde publicaţiile “Realitatea”, “Veghea”, “Prietenii Omului” şi “Diaspora”, jurnale ce creionează realităţi de pe frontiera gălăţean-brăileană informând publicul despre paşii greşiţi ai unor concetăţeni, prezentând noutăţi şi opinii despre prietenii noştri patrupezi şi nu în ultimul rând realizând punţi de legătură sufleteşti cu cei plecaţi pe alte meleaguri.

Ne face o deosebită plăcere să colaborăm cu trustul d-lui Comşa şi să preluăm ocazional articole din publicaţiile respective, evident acordând creditul cuvenit autorului şi publicaţiei. Mai jos vă prezentăm un articol deosebit de interesant ce analizează lucid şi detaliat presa românească.

“Cum a ajuns presa o tropăială de rinoceri, dezgustătoare şi plină de ură”

Presa românească respiră din ce în ce mai greu la acest debut de 2010. Nici noi n-o ducem grozav. Probabil, de la ediţiile viitoare, vom fi nevoiţi să restrângem, datorită crizei economice resimţită de toată planeta, toate cele trei gazette într-una singură de 12 pagini, difuzată ca şi până acum, caz unic în ţară, gratuit. Scriu aceste rânduri pline de scârba breslaşului cu o vechime de peste 35 de ani convins că doar o anumită parte a presei scrise va muri. Au murit recent gazete cu sponsori generoşi, cu infrastructură de invidiat şi cu profesionişti, nu cu purtători de pix, ţâţe şi buci, dar lipsiţi de creier, ci doar tupeişti. Ziua, Gardianul, Cotidianul, Business Standard, iată primele victime ale unui model depăşit de a face presă. În opinia mea, ele s-au închis pentru c-au întors spatele publicului şi făceau doar politica patronilor, aşa cum se întâmplă şi pe la Galaţi. Sigur, că şi internetul schimbă faţa presei. iar jurnaliştii, sub presiunea publicului, vor trebui să se schimbe. În România, conturul meseriei de jurnalist e din ce în ce mai difuz, reguli nu mai există, iar deontologia a ajuns înjurătură. Avem vagi îndoieli c-ar mai fii moralitate în jurnalism sau presă liberă. Dacă m-ar întreba cineva aş răspunde ca în Ilf şi Petrov, la întrebarea “Dumnezeu există?” cu o altă întrebare “Dar brânză există?”. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Spre deosebire de anii ‘90, acum patronatul îşi impune mult mai puternic, interesele în raport cu politica editorială. În diversele televiziuni şi ziare, în interiorul lor, mulţi jurnalişti nu sunt liberi în ceea ce fac. Avem exemple cu duiumul şi în zonă. Totuşi, pe ansamblul presei româneşti, nu se poate spune că o informaţie poate să fie ascunsă prea multă vreme publicului pentru că, dacă majoritatea mediilor mari o blochează, se găseşte totdeauna un ziar mai mic, cum este cazul nostru, sau un radio mai mic sau un site, care s-o dea şi de aici ea se multiplică în avalanşă, forţându-i pe cei mari s-o ia în consideraţie. Nu e ca în dictatură. Dar presa e o afacere. Nu este Academia Română, nu este o şcoală, nu este o organizaţie non-profit. Prin presă se pot implementa programe estetice sau educative. Fireşte, totul depinde de opţiunea fiecărui mediu care poate să elimine componenta manelistă sau, dimpotrivă, s-o exacerbeze pentru profit. Subjugarea este un pericol mai mare, pentru că un mediu mort nu mai infectează pe nimeni. Probleme ziarelor de azi se datorează calităţii scăzute a ziariştilor care nu opun practic nici un fel de rezistenţă presiunii patronale. De asemenea, dezintegrării jurnalismului ca breaslă, ceea ce nu înseamnă că blogurile sunt surse mai credibile de informaţii. Recent i-am luat apărarea unui lider sindical din presă şi ne-am ales cu eliminarea oricăror colaborări de pe siteul organizaţiei cu pricina, spre mai mare ruşinea animalului care se referă doar la cititorul Ipingescu, care descifra cu religiozitate vocea patriotului naţional. Dar cititorul a trecut de la poiana lui Iocan la birou, e astăzi mult mai rapid, dar are mai puţin respect pentru litera tipărită. Internetul însuşi s-a dovedit un soi de lentilă măritoare pentru mizeria din presă. Dar şi utilizatorul de calculator poate fi troglodit, xenofob, cretin şi agresiv. Condiţia anonimatului pe Internet, precum şi “democratizarea” textului a dezlănţuit în cretinetzi umori înspăimântătoare. Cert este, pe de altă parte, că litera tipărită e tot mai mult uzată moral ca mecanism de transmisie a informaţiei. Cum distribuţia nu este un factor decisiv în falimentul presei scrise, mai ales când domeniul este înţesat de purtătoare de şunci care nici nu ştiu ce au pe tarabă şi care pleacă de acasă la serviciu ca să aibă de unde reveni. Poate c-ar fi utilă şi o lege nouă a presei, dar impostorii care-şi îndeasă în buzunare solde de pe la partide n-au nici un interes s-o promulge. Influenţa politicului în presa locală e mai mare decât ne-o putem închipui. Ne consolăm doar cu faptul că în 10-15 ani, cititul ziarului de hârtie la cafea va fi la fel de răspândit ca filatelia. Plus că printul suferă de o evidentă uzură morală ca mijloc de informare şi formare a opiniei publice. Mă consolez însă cu ideea că într-o presă liberă funcţionează mecanisme de autoreglare. Devierile, aberaţiile, sunt posibile până la un punct după care cititorii reacţionează şi readuc lucrurile pe făgaş. Poate şi pe viitor nu vor dispărea jurnaliştii şantajişti, fie că sunt la vedere, fie că se ascund sub pulpana unei gazete independente. Din păcate, publicul a pierdut din vedere ceea ce înseamnă jurnalism. Şi pentru asta sunt de vină jurnaliştii. Ei sunt cei care vor determina nu dispariţia presei tipărite, ci trecerea într-un plan secund sau chiar terţ. Jurnalismul părăseşte televiziunea, aşa cum a părăsit pe vremuri cinematograful, adică jurnalele săptămânale de ştiri. Este un fenomen inexorabil. Dispariţia actuală a unor gazete, urmate de altele cât de curând, pare un fenomen similar cu dispariţia organismelor neadaptate prin selecţie naturală. Nu e nici bun, nici, rău, este. E un spectacol trist dispariţia unui ziar, nu tragic. Sau, nu mai tragic decât închiderea unei firme care lasă oameni pe drumuri. Cu alte cuvinte a rămas doar prestatorul de servicii din presă şi tot mai puţini gazetari. De altfel, marele creator de şcoală în domeniu, Adrian Păunescu, îmi spunea că mai suntem doar vreo 50. Asta în timp ce presa fecală şi felaţia sunt exprimări cu caracter aproape ştiinţific, nicidecum scabroase sau obscene. Presa datorită lor a ajuns o tropăială de rinoceri, dezgustătoare şi plină de ură. Fără cele două calităţi existenţiale, cinste şi gramatică.

La bună vedere şi lectură!

Sursă: publicaţia “Veghea”: http://www.realitatea.rdsnet.ro/

Autor: Pompiliu Comşa

O călătorie pe câmpia limbii române

Motto: „ Un om nu poate avea decât o singură patrie. Restul sunt ţări”(Octavian Paler)

Doamna învăţătoare Ionica Gâţă şi domnul profesor Nicolae Pământ din Bălăbăneşti au hotărât că este bine să alcătuiască o antologie de poezie patriotică. Şi s-o boteze „O ţară mândră ca niciuna”. Şi s-o treacă prin Editura „Graphotek Press” din Tecuci. Şi s-o citim şi să scriem despre ea. Fiindcă este o antologie deosebită, chiar şi mai bună decât ar face-o mi/ni/sterioşii de pe sus şi de pe jos ori „specialiştii” în poezie de la centru sau de aiurea.

Antologia cuprinde titluri din 78 de autori. În deschiderea acestui florilegiu parasimpaticul scriitor/profesor/tecucean/ziarist Vasile Ghica decretează: „Făcută fără ostentaţie şi numai în spiritul adevărului, educaţia patriotică îi poate ajuta pe elevi să descopere şi să înţeleagă piscurile şi abisurile identităţii noastre naţionale”. Iar pe coperta a patra, domnul George Lateş ne anunţă că „ … patriotismul este un sentiment atunci când trăirea poate fi transformată într-un text (fie el poezie sau proză) al cărui mesaj stârneşte rezonanţe înalte în alte suflete capabile de emoţii solemne”.

Aprobăm pozitiv, cum ar spune Caragiale. Şi observăm că antologatorii au avut grijă de Mihai Eminescu, Radu Gyr, Adrian Păunescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, dar şi de Ana Blandiana, Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vasile Voiculescu etc.

Nu avem decât să-i felicităm pe autorii acestei antologii, să le mulţumim pentru efort şi realizare. Şi să vedem „O ţară mândră ca niciuna” în bibliografia şcolară. Şi, mai ales, să le acordăm respectul şi consideraţia cuvenită tuturor oamenilor de la catedră şi de pe frumoasa Câmpie a Limbii Române.

Autor: Ion Zimbru, 27 ianuarie 2010

Text preluat din cotidianul „Viaţa Liberă” Galaţi

Recunoştinţă în cunoştinţă de cauză

Patriotul Eminescu ne avertiza – „există o ierarhie a valorilor”. Şi Bălăbăneştiul nu a dezamăgit aşteptările geniul nostru. A ridicat, cu trudă, din codrii Tutovei o scara a talentului şi recunoştinţei pe care şi-a înşirat diamantele. Din vârful scării, ne întind mâna să-i urmăm: doamna învăţătoarea Ionica Gâţă, domnul profesor Nicolae Pământ, cunoscuţii scriitori Ion Zimbru şi Silvia Adamek, sculptorul Neculaiu Balaban, etc.

Bălăbăneştiul mai are şi aştri. Pe cerul înstelat al României i-am botezat, condamnându-i la veşnicie, cu numele: Rafail, Taşcă, Procopiu, Rugină, Balaban, etc.

Florin Munteanu

Notă: FLORILÉGIU, florilegii, s.n. Culegere antologică de fragmente literare; crestomație. – Din it. florilegio, fr. florilège.

Exerciţiu de memorie şi recunoştinţă, note din molitfelnic – biserica Sfinţii Voievozi, Bălăbăneşti

Părintele Teodor Cudriţescu s-a mutat la cele veşnice

La câteva zile după praznicul Înălţării Sfintei Cruci a adormit în Domnul părintele iconom stavrofor Teodor Cudriţescu, cel care, o întreagă viaţă de om, aproape 70 de ani, „s-a lepădat de sine” şi i-a urmat Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ducând „crucea” preoţiei.

Părintele Teodor s-a născut la 22 februarie 1917 în Basarabia, care pe atunci era parte integrantă a României Mari, în satul Echinăuţi din judeţul Orhei. Prin truda tatălui său, care, în ciuda condiţiilor grele, a asigurat şcolarizarea celor patru copii ai săi, a absolvit şcoala elementară din satul natal, după care a urmat cursurile Seminarului de la Chişinău. După terminarea cursurilor ce au durat opt ani, a cunoscut-o pe Tatiana Machedon, absolventă a Liceului General Berthelot, cu care s-a căsătorit în data de 21 februarie 1941. La numai un an după căsătorie, în data de 23 februarie, tânărul Teodor Cudriţescu a fost hirotonit pe seama Parohiei Puhoi din judeţul Lapuşna. Datorită condiţiilor vitrege ale acelor timpuri, după numai doi ani, părintele, din dragoste faţă de limbă şi ţară, s-a refugiat cu familia în zona Târnăvenilor. Mai apoi a slujit în zona Olteniei, la Segarcea, timp de trei ani, dar dragostea faţă de Moldova îl aduce pe meleagurile Eparhiei Dunării de Jos.

Din 1947 până în 1956, părintele Teodor slujeşte ca paroh la Bălăbăneşti, iar din 1956 a slujit lui Dumnezeu şi enoriaşilor din parohia Bereşti-Târg până în acest an, când Bunul Dumnezeu l-a chemat la slujirea cea de sus.

Trupul său, ostenit de povara celor 92 de ani, a fost depus chiar în seara zilei de 17 septembrie 2009 în biserica parohială, unde credincioşii păstoriţi vreme de peste 50 de ani, au venit să-i mulţumească, să-l pomenească în rugăciune şi să-i sărute pentru ultima dată dreapta sa plină de binecuvântare.

Slujba de prohodire s-a oficiat în ziua de 20 septembrie 2009 de un sobor de preoţi, sub protia Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. În cuvântul rostit, Înaltpreasfinţia Sa a amintit de momentele importante din viaţa părintelui Teodor, făcând referire şi la multele încercări pe care a trebuit sa le înfrunte de-a lungul vieţii sale. A fost amintită, de asemenea, prietenia şi preţuirea pe care a avut-o vrednicul de pomenire Arhiepiscop Antim Nica faţă de părintele Teodor. Nu a fost uitat nici muzeul de la Bereşti-Meria, fondat de părintele cu multă jertfă şi dragoste. Totodată, cuvântul rostit de Înaltpreasfinţia Sa ne-a adus aminte de entuziasmul şi de grija pe care părintele a ştiut să o poarte celor mai mici. A fost evocată în cuvinte alese calitatea de proistos a părintelui Teodor, care a ştiut să adune în jurul său preoţii tineri şi să-i înveţe ceea ce nu poate fi învăţat din cărţi. Trebuie amintit faptul că nouă dintre copiii ce au învăţat de la părintele cum se slujeşte lui Hristos urmează astăzi pilda înaintaşului lor şi slujesc la Sfântul Altar.

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian a încheiat cuvântarea sa prin evocarea chipului plin de iubire al părintelui, al celui ce din dragoste faţă de enoriaşii săi a păstorit mai bine de 50 de ani parohia aceasta.

După încheierea cuvântului, sicriul cu trupul adormit al părintelui Teodor a fost depus în cavoul familiei, din curtea bisericii parohiale, locul în care, cu doi ani înainte a mers spre veşnică odihnă şi doamna preoteasă Tatiana Cudriţescu, cea care a fost sprijinitoarea tainică a activităţii pastoral-misionare a părintelui în cei peste 90 de ani de viaţă.

Pr. Traian Chirilă, Parohia Bereşti Târg

Sursa: http://www.calauza.edj.ro/?p=500

MOLITVÉLNIC, molitvelnice, molitfelnic s.n. Carte de ritual ortodox, care cuprinde o serie de rugăciuni. [Var.: molitvénic, molitfélnic s.n.] – Din sl. molitvĩnikŭ.

La 2 martie s-au împlinit 18 ani de la începutul războiului din Transnistria

Ziua de 2 martie a fost declarată, prin decizia Guvernului Republicii Moldova, zi de comemorare a persoanelor căzute în conflictul armat pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992).

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană privind exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu.

Conflictul a început în anul 1990, imediat după autoproclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stânga Nistrului, în cursul nopţii.

În conflictul armat din 1991-1992 au participat circa 29 mii de persoane, 800 persoane au decedat, iar 289 au rămas invalizi de gradele I şi II.

Prin urmare, în fiecare an pe 2 martie participanţii la conflict împreună cu reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale organizează acţiuni comemorative: conferinţe, mese de pomenire, întâlniri cu veteranii, unde au loc slujbe de pomenire a celor căzuţi în timpul conflictului armat, depuneri de coroane şi jerbe la cimitirele eroilor.

Aşa s-a întâmplat şi în acest an la Călăraşi. Au fost invitaţi toţi veteranii conflictului transnistrean, dar şi văduvele celor care au murit pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei. Prezenţi la ceremonia de comemorare au fost şi Ilie Rău, preşedintele raionului, Vasile Timofte, vicepreşedintele raionului, Vladimir Susarenco, vice-primarul oraşului Călăraşi, Vasile Bragoi, comisarul raionului Călăraşi, Dumitru Gajim, preşedintele Asociaţiei Veteranilor al războiului de pe Nistru, dar şi colaboratorii Comisariatului de Poliţie Călăraşi.

În cuvântul de salut, preşedintele Ilie Rău şi-a exprimat condoleanţele pentru familiile celor care au participat la război. Apoi, a felicitat şi a mulţumit celor care au rămas pentru eroismul de care au dat dovadă pentru binele republicii noastre: „Ziua de 2 martie ne va aminti tuturor despre cei care şi-au dat viaţa pentru independenţa ţării, ne va face să preţuim întotdeauna valorile noastre naţionale. Şi ne va aminti mereu că independenţa şi libertatea costă. Plecăciune tuturor voluntarilor ce au luptat, mai ales celor care şi-au pierdut viaţa în urma acelor evenimente. Să comemorăm Eroii acestui război care au înscris o filă aparte în istoria statului nostru, ce constituie o adevărată şcoală a vieţii pentru tânăra generaţie, care urmează să preia ştafeta spre edificarea unui stat integru şi democrat, în care drepturile şi libertăţile omului îşi au locul bine meritat, în care valorile naţionale, independenţa, integritatea, suveranitatea statului sunt mai presus de orice interese politice”.

Şi viceprimarul Vladimir Susarenco a venit cu felicitări şi recunoştinţă pentru toţi cei care au participat.

Apoi, cu date oficiale de pe raionul Călăraşi, dar şi cu multe cuvinte de suflet la adresa celor care au fost implicaţi în acest conflict, a venit Ecaterina Rău, specialist coordonator al Fondului local de sustinere a populatiei, care a anunţat că Direcţia Asistenţă Socială şi Protecţia Familiei a acordat câte 500 de lei pentru 9 invalizi şi reprezentanţi ai familiilor celor decedaţi pe câmpul de luptă în timpul războiului de pe Nistru. Banii au fost alocaţi din Fondul pentru susţinerea socială a populaţiei.

Mame îndurerate, văduve şi combatanţi au primit distincţii militare pentru eroismul participanţilor războiului de pe Nistru.

Ceremonia festivă a fost încheiată de către un grup de elevi de la Liceul „Vasile Alecsandri” din Călăraşi, care au recitat, cântat şi au adus omagii veteranilor şi au menţionat că nicicând ei nu vor fi uitaţi de generaţia tânără.

Preotul Ioan Mutu de la Biserica „Sfânta Treime” a ţinut o slujbă de pomenire în memoria celor căzuţi în războiul transnistrean, iar din partea Consiliului raional Călăraşi a fost organizată o masă de binefacere pentru cei care au avut marele noroc să ajungă acasă la familii.

Am decis să stăm de vorbă cu Vasile Iosob, preşedintele Consiliului raional de veterani al organelor afacerilor interne Călăraşi ca să aflăm unele detalii de atunci.

-Ce funcţie deţineaţi în perioada când s-a declanşat conflictul?

– La ziua de 2 martie 1992 activam în Comisariatul raional de poliţie Călăraşi la funcţia de şef al Unităţii de gardă.

-În urma conflictului transnistrean s-au schimbat sarcinile de serviciu?

– Da, printre atribuţiile de serviciu aveam datoria de a înzestra cu echipament şi armament efectivul comisariatului, care se deplasa pe platourile de lupte şi anume Podul de la Dubăsari, satul Cocieri şi satul Holercani, dar mai erau şi alte localităţi.

-De unde făceaţi rost de armament?

– La indicaţia lui Vasile Troienco, comisarul de atunci, mă deplasam în oraşul Chişinău la depozitele MAI al Republicii Moldova pentru a primi armamentul necesar şi anume: pistoale, automate, grenade, cartuşe, veste antiglonţ ş.a. Erau cazuri când la deplasarea mea, responsabilii de la depozite invocau diferite motive şi nu primeam la timp armamentul şi echipamentul cerut.

Peste un timp conducerea MAI a făcut careva reînnoiri în responsabilii de depozitele de armament şi deja nu mai erau piedici de a primi armament.

-Care a fost implicarea Dvs. în conflictul transnitrean?

– Cât priveşte participarea mea la acel conflict armat, care cred eu istoria îi va da apreciere, ea se referă la următoarele: împreună cu alţi colaboratori de poliţie în perioada aprilie-mai 1992 am fost de patru ori la Podul de la Dubăsari. De partea cealaltă a podului erau forţele separatiste şi printre ei am observat un număr mare de cazaci înarmaţi. Având la dispoziţie lunetiştii, ei efectuau împuşcături spre locurile noastre de dislocaţie la acel pod.

Datorită instrucţiilor date de superiorii de grupe, cum să ne protejăm la acest pod ca să nu avem pierderi omeneşti din partea efectivului CPR Călăraşi, nu au existat victime.

O altă participare la acest conflict a fost în luna iunie 1992. Cu un efectiv de 23 de colaboratori am fost pe platoul de luptă al satului Cocieri. În acel sat am fost dislocaţi în fosta cazarmă militară a Armatei Sovietice.

-Care era atmosfera de acolo?

– Era o situaţie foarte complicată. Cetăţenii au abandonat casele care se aflau în perimetrul de luptă cu forţele separatiste.

În cimitirul din sat erau o mulţime de morminte proaspete, unde erau îngropaţi oamenii, care ripostau forţelor separatiste.

Acoperişurile caselor în mare majoritate erau dărâmate în rezultatul împuşcăturilor din diferite tipuri de armament din partea forţelor militare separatiste.

Staţia de radio „Maiac”, care era la dispoziţia separatiştilor, transmitea permanent diferite informaţii calomnioase la adresa conducerii, care îşi apăra suveranitatea şi integritatea.

În primele zile a lunii iunie 1992, alături de efectivul Poliţei din Călăraşi, alături de noi în trasee se aflau şi colaboratorii de poliţie din raionul Drochia, unde în timp de noapte, în rezultatul atacului armat, au fost ucişi 3 colaboratori de poliţie din acest raion, iar dimineaţa trupurile lor au fost transportate în fosta cazarmă militară.

-Care au fost cele mai periculoase momente de atunci?

– Cel mai periculos era în timpul nopţii. Provocatorii care se ascundeau în acoperişurile caselor efectuau împuşcături în direcţia separatiştilor. În acest mod provocau multiple atacuri armate din diferite tipuri de armament în direcţia noastră. Foarte des forţele separatiste efectuau atacuri din aruncătoare de grenade.

-Câţi colaboratori ai Comisariatului de Poliţie Călăraşi aţi participat, aţi fost impuşi să mergeţi acolo?

– Aproape 100% din efectivul CPR au participat activ la apărarea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova. Toţi am plecat de la aceste poziţii de bună voie, nu am fost supuşi ordinului chiar dacă a existat riscul că nu ne vom mai întoarce acasă.

În jur de 286 de poliţişti şi combatanţi şi-au pus propria viaţă pe altarul suveranităţii Republicii Moldova. Până şi astăzi părinţii îşi plâng feciorii, soţiile pe soţii lor, care nu s-au mai întors acasă, iar copiii îşi plâng părinţii, nemaivorbind de cei 289 de participanţi care au rămas invalizi pe toată viaţa.

– Aţi avea cuiva de mulţumit?

– Vreau să spun câteva cuvinte şi despre fostul comisar de poliţie Vasile Troienco, actualmente general – maior de poliţie, care cu risc mare pentru viaţa proprie a făcut tot posibilul să ne protejeze pe noi ca să nu se înregistreze jertfe omeneşti. Nu în ultimul rând merită mulţumiri Viorel Juşcov, specialist militar în fortificaţie, care a făcut mult pentru siguranţa noastră în timpul multiplelor împuşcături în direcţia noastră, care apăram satul Cocieri de invazia separatiştilor.

Nu ne rămâne decât să le păstrăm memoria celor decedaţi, să ne amintim de cei care sunt în viaţă. Ar fi bine pe viitor să facem în aşa fel ca asemenea evenimente să nu se mai întâmple.

Vă mulţumim!

Autor: Elena Raţă

Sursa: http://www.calarasii.pe.md/societate/69-la-2-martie-s-au-gmplinit-18-ani-de-la-gnceputul-rdzboiului-din-transnistria.html

Ştefan Procopiu – un interviu tulburător în revista cultural-ştiinţifică “Lohanul” despre viaţa şi activitatea ştiinţifică a marelui fizician

Sute de ziare şi reviste cu apariţii tot mai colorate, mii de site-uri şi blog-uri virtuale, şi totuşi ce citim? Intervine procesul de selecţie, fiecare cu gusturile şi necesităţile lui. Astăzi am decis să vă facem o recomandare, şi anume revista cultural ştiinţifică “Lohanul” ; o publicaţie fondată de domnul Vicu Merlan, ce cuprinde zeci de articole, interviuri, prezentări, analize deosebit de documentate scrise de profesionişti în domeniu pentru toate categoriile de vârstă. Publicaţia poate fi “răsfoită” direct utilizând internetul sau poate fi descărcată pe ordinatorul personal cu ajutorul programul de partajare Scribd.

Mai jos vă prezentăm un amplu interviu publicat în revista Lohanul nr. 9, din iulie, 2009 în care ne sunt prezentate amănunţit secvenţe memorabile din viaţa şi activitatea ştiinţifică a marelui fizician, cu adânci rădăcini în Bălăbăneşti, Ştefan Procopiu.

De vorbă cu personalităţi ale vieţii ştiinţifice ieşene despre fizicianul şi omul Ştefan Procopiu

Lect. univ. dr. Daniel Radu

Fără îndoială, Ştefan Procopiu a fost, este şi va rămâne una din cele mai de seamă personalităţi ale vieţii ştiinţifice româneşti şi fără a fi lipsiţi de modestie, chiar mondiale.

Stephen Procopiu was, is and will remain one of the most outstanding personalities of Romanian scientific life without being deprived of their modesty, even worldwide.

Viaţa şi activitatea sa ştiinţifică au avut privilegiul de a fi fost marcate de o mulţime de evenimente deosebite, cu o puternică influenţă asupra vremurilor care au urmat. Dar, cum cel mai adesea se întâmplă când este vorba despre oameni excepţionali, nu în puţine locuri adevărul aşa cum a fost el se împleteşte cu legenda, uneori armonios şi benefic, dar alteori cu efecte mai mult sau mai puţin neplăcute.

Despre fizicianul şi mai puţin despre omul Ştefan Procopiu s-a scris mult şi s-a vorbit şi mai mult, însă nu întotdeauna în spiritul dreptăţii şi adevărului. De aceea ne-am gândit că ar fi de un real interes şi de ce nu, chiar de un real folos, să aducem lumină – fie şi numai parţial – în bogata viaţă şi activitate a ilustrului fizician Ştefan Procopiu. Şi la cine altcineva am fi putut apela, decât la cel ce i-a fost alături şi la bine dar – după cum vom vedea – şi la greu, timp de aproape patruzeci de ani, împărţind atât bucuria reuşitei cât şi amărăciunea insuccesului, anume, dl. prof. dr. Vasile Tutovan, actualmente professor consultant la Facultatea de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, acolo unde fizicianul Ştefan Procopiu şi-a desfăşurat cea mai mare parte a prodigioasei sale activităţi. Ca student, apoi ca preparator, şi urmând după aceea toate gradele carierei didactice universitare, dl. prof. dr. V. Tutovan i-a fost alături până în ultimele clipe ale vieţii, când s-a învrednicit a duce pe proprii umeri, pe ultimul drum, sicriul cu corpul neînsufleţit al celuia care fusese eminentul fizician Ştefan Procopiu, ce se reîntorcea după o viaţă merituoasă, acolo de unde venise: în Veşnicie. Se născuse pe 19 ianuarie 1890 la Bârlad şi a părăsit această lume după 82 ani, 7 luni şi 3 zile de la naştere, adică pe 22 august 1972. Ca nimeni altul, dl. prof. dr. V. Tutovan s-a aplecat cu multă dragoste, dar în acelaşi timp şi cu mult profesionalism, asupra meticuloasei munci de biograf, redactând unele dintre cele mai importante pagini despre cel ce a fost – şi care prin opera sa ştiinţifică a rămas – fizicianul de excepţie Ştefan Procopiu.

L-am întâlnit pe dl. profesor Tutovan în cabinetul dumnealui, acelaşi cabinet care odinioară fusese al domnului professor Procopiu, i-am făcut cunoscut ce m-a îndemnat să îl caut şi cu bucurie a binevoit să-mi răspundă la mulţimea de întrebări pe care mi le pregătisem. Aşadar:

– Domnule profesor, cum aţi ajuns să îl cunoaşteţi pe dl. Procopiu ?

– Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, te-aş ruga să îmi dai voie să fac câteva observaţii foarte importante, fără de care este greu ca cineva să înţeleagă aşa cum trebuie orice referire la dl. Procopiu.

În primul rând trebuie făcută o distincţie clară între Procopiu cel de dinainte de 1955 şi cel de după acest an nefast în existenţa lui. În anul 1955 Şt. Procopiu a făcut o congestie cerebrală care i-a provocat o afazie şi astfel nu a mai putut o perioadă de câţiva ani nici măcar să vorbească. Cu greu a reuşit apoi încetul cu încetul să scrie, apoi să articuleze câte un cuvânt şi tot aşa până ce şi-a revenit, însă nu a mai fost nici pe departe cel de dinainte. Îmi reamintesc cu emoţie de clipele când, după eforturi supraomeneşti, a reuşit pentru prima dată după îmbolnăvire să pronunţe două cuvinte consecutiv. Arăta cu degetul spre mine dar eu nu înţelegeam ce voia să spună. Când într-un sfârşit am spus „Tutovan“, a dat bucuros din cap. Ghicisem. Apoi a arătat din nou tot spre mine, iar eu contrariat am spus încă o dată „Tutovan“. Dar nu era asta. S-a întristat şi a arătat din nou şi din nou înspre mine. După multe alte încercări am spus „Vasile“. Este de nedescris bucuria ce se putea citi atunci pe faţa lui. Reuşise să se facă înţeles: „Tutuvan Vasile“. Da, da! Un al doilea aspect foarte important este legat de faptul că în acele articole care s-au scris despre Ştefan Procopiu în reviste mai mult sau mai puţin importante, s-au dat informaţii greşite despre viaţa şi opera lui. Două dintre acestea sunt celebre: mai întâi unii au amintit cum că dl. Procopiu a descoperit „magnetoul“. Este cu totul eronat şi cu siguranţă ei ar fi vrut să se refere nu la magnetou (care este o maşină electrică) ci la „magneton“, care este cu totul altceva: este momentul magnetic elementar al atomului. Cu toate că ar putea fi interpretată ca o greşeală de tipar, din păcate mam convins că nu este aşa. Apoi unii au pretins că renumitul om de ştiinţă danez Niels Bohr (al cărui nume îl poartă azi magnetonul) i-ar fi „furat“ Premiul Nobel d-lui Procopiu, ceea ce iarăşi este o foarte mare eroare. Şi lista ar putea continua, dar eu mă opresc aici şi o să revin la întrebarea pe care mi-aţi pus-o la început. Aşadar, cum l-am cunoscut pe dl. Procopiu. Pe atunci eram proaspăt student, iar personalitatea puternică şi faima d-lui profesor Procopiu m-au oprit la început să îl abordez direct. Abia în anul doi de facultate, când am urmat cursul dumnealui de electricitate, m-am remarcat ca un student bun, şi pot spune că de fapt dl. Procopiu a fost cel care m-a interpelat pentru prima oară, cu toate că eu aveam încă de la terminarea liceului o scrisoare de recomandare către profesorul Procopiu, de la fostul meu profesor de geografie şi istorie din liceu, Cristofor Mironescu, fost coleg de liceu cu dl. Procopiu. M-a luat şi m-a dus în bibliotecă, indicându-mi materialele pe care să le studiez în mod special. Aşa obişnuia să facă cu toţi studenţii buni.

– Cum a decurs apoi relaţia dintre dvoastră şi dl. Procopiu ?

– La început a fost o relaţie firească dintre un student bun şi un profesor care se preocupa îndeaproape de pregătirea profesională a studenţilor. Apoi, cu trecerea anilor am ajuns – ţin minte – la un moment dat să ne şi certăm. Eram un tânăr aprig şi mă înfierbântam repede atunci când aveam dreptate, iar ceilalţi doreau să mă convingă de contrariu. Era şi dl. Procopiu om şi cum orice om „are dreptul“ să greşească, aşa am ajuns şi la divergenţe. De altfel acest lucru mi se pare oarecum firesc într-o relaţie autentică. Cred că doar în acele relaţii de suprafaţă, superficiale, care se menţin la coaja realităţii nu apar niciodată conflicte. Dar apoi ne-am împăcat şi am colaborat cu mult succes.

– Ce fel de om era dl. Procopiu ?

Haideţi să ne referim aici dintr-o dublă perspectivă: cea de om de ştiinţă (deci privit din punct de vedere profesional) şi cea de „om pur şi simplu“ (deci din punctul de vedere al relaţiilor umane, social-cotidiene).

– În primul rând aş face două observaţii foarte importante. Prima se referă la faptul că dl. Procopiu s-a ocupat cu perseverenţă şi îndeaproape, chiar cu tenacitate, de pregătirea şi formarea celor ce urmau să fie viitori fizicieni sau chimişti. În această direcţie a depus o muncă susţinută şi neobosită, nelipsită pe alocuri de adevărate ceremonialuri (mai ales în ceea ce priveşte partea organizativă a cursurilor). Că este aşa ne stau mărturie însăşi cuvintele lui Ştefan Procopiu care pot fi citite de către oricine intră în universitate: Misiunea oricărei universităţi nu este numai de a răspândi ştiinţa, dar şi de a ajunge să creeze ea însăşi valori, insuflând vocaţii şi întreţinând focul sacru la generaţiile care i se prezintă. Evident, pe atunci erau totuşi alte vremuri şi întreaga muncă didactică şi de cercetare avea un farmec al ei aparte, care astăzi a dispărut aproape complet. Pe atunci se punea mare accent pe contribuţia de autor, iar ideea ştiinţifică originală valoroasă a unui om era altfel primită şi respectată. Era un fel de „bătălie de idei“ între marile şcoli de fizică ale lumii, şcoli ce se formau pe lângă marile personalităţi ştiinţifice ale vremii. Şi acele vremuri nu au dus lipsă de astfel de oameni remarcabili. Să nu uităm că tocmai în acea epocă s-au pus bazele fizicii moderne. Azi în schimb, când activitatea ştiinţifică practic s-a industrializat, acest aspect este total schimbat; azi se lucrează mai mult în echipă şi foarte rar mai găseşti câte un articol de autor. Îmi aduc perfect aminte că asistenţii trebuiau să asiste cu conştiinciozitate la cursuri şi să pregătească împreună cu dl. profesor experimentele de curs. Pregătirea lor se făcea cu 3-4 zile înainte de fiecare curs şi aparatura era montată în amfiteatru cu o zi înainte, între timp nimeni ne mai având accesul în amfiteatru. Practic el se închidea până la intrarea la curs (care se ţinea totdeauna marţea de la orele 18 la 20 şi care se bucura adesea de o largă audienţă publică). Întotdeauna experimentele reuşeau excepţional. Venea cu regularitate la seminariile ţinute de asistenţi şi participa activ, iar la sfârşit erau totdeauna discuţii din care se învăţa foarte mult. Această atentă preocupare i-a folosit ulterior din plin, căci acum, având cadre bine pregătite profesional a avut încredere deplină în cei care i-au continuat activitatea didactică şi de cercetare. Acest lucru s-a simţit cel mai mult în perioada de imediat după îmbolnăvire, când, ne mai putând vorbi, propunea cine să-l însoţească la curs, d-lui fiind în prima bancă. Astfel eu am ţinut cursul – pe atunci fiind lector – între anii 1955 şi 1958, apoi câte doi ani fiecare domnii Ilie Bursuc şi Mardarie Sorohan. A doua observaţie pe care doresc să o fac se referă la activitatea susţinută de pregătire a studenţilor şi în special a studenţilor sârguincioşi. Astfel, pe cine remarca la seminarii, îi ducea în bibliotecă şi le recomanda să studieze şi chiar să scrie articole de informare ştiinţifică. De exemplu, în anul universitar 1943-1944 studenta Magda Alexa (căsătorită Petrovanu) a pregătit şi prezentat la seminar o lucrare foarte bine documentată despre Galileo Galilei şi tot atunci eu am scris despre viaţa şi opera lui Isaac Newton, pregătind două articole pe care le-am prezentat la două seminarii, şi care ulterior au fost publicate în Revista Ştiinţifică „V. Adamachi“. Ţin minte cum chiar el se urca pe scară şi lua cărţile. Era un om voinic, bine făcut. Vorbea tare, clar, concis, manifestând un comportament integru. Adesea ironiza prostia celor din jur, fără a fi totuşi un om excesiv de volubil. Avea „măsură“ în toate.

– Ce fel de fire avea dl. Procopiu ? Aţi reuşit în atâţia ani cât aţi fost împreună să pătrundeţi câtuşi de puţin în sufletul d-lui ?

– Din acest punct de vedere era un om destul de dificil. Nu îi plăceau distracţiile frivole. Nu ştiu să fi frecventat petrecerile. Era un om oarecum retras în această privinţă. Cu toate acestea îi plăceau teatrul, muzica şi poezia bună.

– Avea mulţi prieteni ? Întreţinea relaţii cu alte personalităţi ale vremii ?

– Mulţi prieteni nu cunosc să fi avut, însă dacă îi avea, atunci nu erau oricine. De exemplu, ştiu că era foarte apropiat de Iustin Nicolau, George Strat, I. G. Botez, George Topârceanu (care a avut la un moment dat intenţia de a se înscrie la facultatea de fizică).

– Aveţi cumva cunoştinţă de convingerile d-lui Procopiu relativ la sensul existenţei ? Era ateu ? Sau poate era un bun şi credincios creştin ? Sau poate altceva ? Ştiţi cumva care a fost relaţia d-lui Procopiu cu Dumnezeu ?

– Fiind un om destul de retras în el cu greu reuşeai să pătrunzi în adâncul sufletului său. Totuşi, din câte am reuşit să îl cunosc din această perspectivă, cu siguranţă dl. Procopiu nu era ateu. Ba dimpotrivă, avea simţământul unei credinţe certe în Dumnezeu, chiar dacă nu o manifesta în mod vădit. }in minte, când acordarea Premiului de Stat i-a permis, şi-a

cumpărat un automobil Moskvici cu care colinda Bucovina mergând pe la mănăstiri chiar şi în cursul săptămânii. Adesea, sâmbăta pleca la mănăstirea Neamţ, să ajungă la vecernie pentru a asculta dangătul clopotelor – cum îl descria Gala Galaction – închipuindu-şi că îl vedea pe Ştefan cel Mare intrând în mănăstire, ca în tabloul zugrăvit de Sadoveanu în Fraţii Jderi. A purtat la el până la moarte medalia cu efigia lui Ştefan cel Mare, oferită cândva de nepotul său Adrian.

– Să ne întoarcem acum un pic atenţia asupra activităţii ştiinţifice a d-lui profesor Procopiu. Din câte cunosc cele mai însemnate realizări ale d-lui – care au şi fost recunoscute ca atare atât în ţară cât şi în străinătate – sunt efectul Procopiu şi determinarea pentru prima dată a momentului magnetic elementar al atomului care azi – cel puţin la noi în ţară – este numit magnetonul Bohr-Procopiu. Ce ne puteţi spune în legătură cu aceasta ?

– Da, aveţi dreptate însă ar mai fi „ceva“. Şi acest ceva cuprinde în primul rând fenomenul Procopiu şi apoi o seamă de alte numeroase cercetări legate în principal de magnetismul pământesc, difuzia electroliţilor, spectroscopie, depolarizarea luminii, coloizi, descărcări electrice în gaze, electrooptică, forţele electromotoare ale păturilor subţiri ş.a. Însă contribuţiile majore şi absolut originale ale lui Şt. Procopiu – ceea ce a şi făcut ca ele să-I poarte numele – sunt trei la număr şi anume: efectul Procopiu (adică fenomenul de magnetizare a unui eşantion cilindric de substanţă feromagnetică, sub acţiunea simultană a unui câmp magnetic alternativ circular şi a unui câmp magnetic longitudinal staţionar, ceea ce determină apariţia unei tensiuni electromotoare într-o bobină coaxială cu eşantionul), fenomenul Procopiu (adică fenomenul de depolarizare a luminii de către suspensii cu particule grosiere) şi magnetonul Bohr-Procopiu (momentul magnetic orbital al electronului).

– De ce la ora actuală momentul magnetic elementar al atomului se numeşte magnetonul Bohr şi nu magnetonul Procopiu ? În fond, cel care l-a determinat pentru prima dată a fost dl. Procopiu, nu ?

– Legat de găsirea de către profesorul Procopiu a relaţiei ce exprimă momentul magnetic elementar al atomului se impun o serie de precizări, deoarece după cum am mai amintit, în această direcţie s-au spus şi chiar s-au scris o sumedenie de neadevăruri. Şi aţi făcut

foarte bine că mi-aţi pus această întrebare, dându-mi astfel posibilitatea de a clarifica aceste lucruri. În primul rând, denumirea de magneton (termenul în sine) a fost introdusă de către Pierre Weiss, ceea ce a şi făcut ca la început să poarte numele de magnetonul lui Weiss, sau magnetonul experimental al lui Weiss, deoarece el rezulta din datele experimentale privind punctele Curie la fier, cobalt şi nichel. Acesta era un factor la care se împărţeau exact aceste date experimentale, iar Weiss a crezut că a găsit astfel cuanta de moment magnetic. Din nefericire pentru el nu a fost aşa, căci valoarea determinată de către Weiss era de câteva ori mai mică decât adevăratul magneton, care în cele din urmă avea să-i poarte numele lui Bohr. La puţin timp după aceea, mai precis în decembrie 1912, pe când era încă student, Procopiu a comunicat o lucrare în care a prezentat o formulă originală de legătură între constanta h din teoria cuantelor a lui Planck (care ulterior s-a numit constanta lui Planck) şi momentul magnetic elementar al atomului

M = h/4 pi * e/m

Deci, până la Procopiu existau ambele noţiuni: şi cea de constantă fundamentală a teoriei cuantelor, h, cât şi cea de magneton (aşa cum P. Weiss a denumit în 1911 momentul magnetic elementar al atomului). Procopiu are marele merit de a fi găsit relaţia care leagă cele două mărimi, determinând practic cuanta de moment magnetic pentru prima dată. Ceea ce însă trebuie spus, este faptul că dl. Procopiu nu şi-a propus în respectivul articol să cuantifice momentul magnetic al atomului. În fapt Şt. Procopiu folosind consideraţiile lui Langevin asupra magnetismului substanţelor şi aplicând teoria cuantelor a lui Planck a stabilit pe cale teoretică o relaţie între momentul magnetic orbital al electronului şi constanta h din teoria cuantelor a lui Planck. Astfel, prin comunicarea de pe 13 decembrie 1912 şi apoi prin publicarea lucrării „Sur les éléments d’énergie“, apărută în Ann. Sc. Univ. Jassy, 7, 1911-1913, p. 280, Şt. Procopiu determinase ceea ce O. von Auwers a numit cuanta elementară de magnetism. Într-o a doua lucrare intitulată „Détermination du moment magnétique moléculaire par la théorie de M. Planck“ şi publicată în Bull. Scient. Acad. Roum., no. 1, 1913, p. 151, Şt. Procopiu a abordat calculul momentului magnetic molecular pe baza teoriei cuantelor a lui Planck. Momentul magnetic elementar pe care Şt. Procopiu l-a numit magneton teoretic, poartă astăzi denumirea de magneton Bohr, deoarece el rezultă în modul cel mai firesc din modelul planetar al atomului propus de către Niels Bohr, şi pentru care celebrul fizician a primit Premiul Nobel. Deci denumirea de magneton Bohr a fost dată în onoarea lui Niels Bohr şi nu din alte considerente. Însă O. von Auwers precizează în „Gmelins Handbuch der anorganischen Chemie“, 8-te Aufl., Eisen, System Nummuber 59, Berlin 1934, p. 1438, ca şi în „Muller-Pouillet Lehrbuch der Physik“, 11 Auflage, Bd. IV, Teil 4 de 1934, p. 665, că magnetonul Bohr a fost calculat pentru prima dată de către Şt. Procopiu. De aceea, în România, prin Standardul de Stat no. 2848 – 61, magnetonul Bohr figurează sub numele de magnetonul Bohr-Procopiu. În alte lucrări nu se fac precizări aşa clare şi un exemplu în acest sens este lucrarea „Le Magnétisme“, A. Colin, Paris, 1926, p. 171, a lui P. Weiss şi G. Foëx, care afirmă că mai mulţi autori (Einstein 1913, Procopiu 1913, Chalmers 1914, Wereide 1917) au arătat independent unul de altul şi pe căi relativ diferite, că teoria cuantelor conduce la momentul magnetic elementar 

M = h/4 pi * e/m

– Înţeleg deci că dl. Procopiu a calculat primul magnetonul Bohr, independent de teoria lui Bohr asupra structurii atomului.

– Da, aşa este.

– Credeţi că Bohr ştia de faptul că dl. Procopiu a calculat primul magnetonul ?

– La început cu siguranţă nu ştia, însă mai târziu, după ce au apărut articolele lui Auwers şi Weiss, mai mult ca sigur că a luat cunoştinţă de acest lucru. De altfel, vreau să atrag atenţia încă o dată asupra faptului că magnetonul Bohr nu a fost găsit de către Bohr, cu toate că îi poartă numele. Şi am explicat mai înainte de ce este aşa.

– Dl. Procopiu a corespondat cu Bohr ? A existat vreo legătură în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică între cei doi fizicieni ?

– Da, cei doi fizicieni au corespondat, evident, pe tema magnetonului. Şi în legătură cu acest aspect aş dori să fac unele precizări: după cum am mai spus, în 1955 dl. Procopiu s-a îmbolnăvit şi astfel şi-a pierdut extrem de mult din capacitatea de muncă şi din forţa combativă pe care ar fi putut-o îndrepta împotriva calomniei şi neadevărului în general. Astfel, a rămas mult timp după aceea în anturajul unor colegi atât din Universitate, cât şi de la Politehnică. Fapt este că, de unde înainte de boală Şt. Procopiu nu îşi pierdea deloc timpul în discuţii sterile, ci discuta doar atât cât era necesar, iar restul timpului îl acorda unei munci neobosite (lucra în laborator şi în bibliotecă adesea până la 11-12 noaptea), după ce s-a îmbolnăvit a devenit un cu totul alt om. Şi aici „l-au ajutat“ şi unii colegi cu care a început să discute din ce în ce mai mult şi evident din ce în ce mai multe. Cert este că în aceste discuţii „binevoitorii“ lui colegi au căutat să-l convingă de faptul că el este cel care ar fi trebuit să primească Premiul Nobel şi nu Bohr, totul culminând cu o scrisoare a unui vecin la fel de „săritor şi binevoitor“ adresată lui Bohr, scrisoare în care respectivul îl acuza direct pe Bohr cum că i-ar fi furat Premiul Nobel lui Şt. Procopiu. Bohr a răspuns că nu a avut nici o pretenţie în a i se acorda Premiul Nobel şi că de fapt el nici nu primise Premiul Nobel pentru determinarea magnetonului care îi poartă numele. Este păcat şi în acelaşi timp foarte penibil că s-a petrecut aşa, însă acesta este adevărul.

– Să înţeleg că Şt. Procopiu nu şi-a revendicat întâietatea în privinţa determinării magnetonului ?

– Dl. Procopiu era un om modest, cinstit şi onest şi niciodată nu ar fi făcut ceea ce din păcate au făcut alţii pentru el ! (mă refer aici la acea scrisoare penibilă). De altfel, nici nu ar fi fost nevoie de această revendicare, întrucât întâietatea descoperirii magnetonului îi era deja recunoscută atât în ţară, cât şi în străinătate. Vedeţi d-voastră ? Nu-i aşa că-i curios faptul că timp de 43 de ani, adică din 1912 şi până în 1955 – timp în care dl. Procopiu era în deplinătatea forţelor sale fizice şi psihice şi putea fi mereu stăpân pe orice situaţie, neputând fi influenţat chiar aşa de uşor – nimeni nu a revendicat nimic, şi că brusc după îmbolnăvire a început această adevărată campanie de „recunoaştere a meritelor”?

– Fiindcă prin acestea a-ţi ieşit din domeniul activităţii ştiinţifice a d-lui Procopiu, spuneţi-mi d-le profesor, Şt. Procopiu era un om activ şi în afara vieţii universitare ? Se ştie că în general marii oameni de ştiinţă au avut un rol destul de important în viaţa publică. E destul să-l amintim aici pe Einstein, care spre sfârşitul vieţii era deja un om cuasi-politic (se ajunsese până acolo încât i s-a propus preşedinţia Israelului).

– După cum am mai spus, înainte de anul 1955, când era în plină putere creatoare, muncea mult, chiar foarte mult, astfel că nu îi mai rămânea prea mult timp pentru alte activităţi. Chiar discuţiile lui cu membrii catedrei care aveau loc totuşi zilnic, şi cu fiecare în parte, erau scurte şi la obiect; se vorbea numai despre activitatea de laborator. Nu ştiu dacă era bine sau nu, dar cred că aşa era spiritul ştiinţific al acelor vremuri. Amintiţi-vă aici şi de munca atât de istovitoare, practic până la epuizare a soţilor Curie, care şi-au sacrificat nu doar întreg timpul lor, ci chiar şi viaţa, pe altarul ştiinţei. Şi exemple în acest sens, aparţinând acelor vremuri, sunt foarte numeroase. N-aş dori totuşi să se creadă că dl. Procopiu era un fanatic în această privinţă, căci ştia ca nimeni altul să preţuiască ieşirile în natură, cu precădere în timpul vacanţelor, când se întâlnea la mănăstirile Agapia şi Văratic cu prietenii şi cunoscuţii lui: Garabet Ibrăileanu, Octav Botez, fraţii Teodoreanu, George Topârceanu ş.a., sau străbătând cărările munţilor alături de C. V. Gheorghiu sau Radu Cernătescu. După îmbolnăvire şi-a schimbat însă complet conduita. Nu mai era acelaşi pătimaş om de ştiinţă, însă nici în activitatea publică în general şi în politică în particular, nu a intrat aproape deloc.

– Să înţeleg că dl. Procopiu nu era un om cu convingeri politice clare ?

– O nu, dimpotrivă. Să ştiţi că, fiind un om integru şi onest, niciodată nu a agreat comunismul, ci dimpotrivă trăia cu convingerea clară şi de nezdruncinat că, zicea el „…vom scăpa noi de comunismul ăsta“. Şi iată că a avut dreptate. Însă nu a mai avut şi ocazia pentru a se bucura de acest lucru.

– Dacă era aşa pornit împotriva comunismului, cum totuşi de a fost ales membru al Academiei şi i s-au acordat atâtea distincţii comuniste ? Din câte cunosc, ştiu că i-au fost acordate pe rând: în 1960 Ordinul Muncii clasa I, în 1962 Steaua Republicii Populare Române clasa a II-a, în 1964 Premiul de Stat clasa I, în 1970 Steaua Republicii Socialiste România clasa I, ş. a.

– A, e o poveste lungă… În primul rând să ştiţi că în ciuda celor ce ar putea să se înţeleagă din ceea ce aţi prezentat d-voastră, dl. Procopiu a avut destul de mult de suferit de pe urma totalei lui antipatii faţă de regimul comunist. S-a ajuns chiar până acolo încât i s-a intentat proces şi a fost adesea interogat de autorităţile comuniste. La un moment dat, cu toată forţa lui a ajuns să-i fie foarte frică şi chiar a trăit momente în care şi-a simţit clar sfârşitul activităţii sale ştiinţifice la universitate, căreia îi era atât de dăruit. Îmi amintesc că la o astfel de anchetă, când era doar el şi cu autorităţile comuniste – care l-au izolat atât de bine în cabinetul lui, încât iniţial nici chiar noi, cei mai apropiaţi lui nu ştiam despre acest lucru – simţindu-se încolţit, şi-a păstrat totuşi cumpătul şi a rostit tare ca să audă toţi – însă cum nu l-a înţeles nimeni au rămas ca pentru el – patru versuri în franceză, care îi plăceau lui foarte mult şi care exprimau foarte bine situaţia în care se afla atunci. Din acele versuri reieşea clar că Şt. Procopiu era conştient de faptul că trebuia să se apere pentru a supravieţui. În plus, se poate observa aici atât o detaşare admirabilă cât şi clasa net superioară a profesorului Procopiu, care nu a pregetat să pună cu curaj o cultură vastă şi un caracter nobil şi superior modelat împotriva inculturii şi perversităţii celor care îl anchetau. În ajutor i-am venit apoi şi noi – care între timp aflasem ce se pusese la cale – şi am depus cu toţii mărturie în favoarea lui. Comuniştii îl acuzau cu tot felul de neadevăruri în maniera atât de bine ştiută, ajungându-se chiar până acolo încât a fost găsit

antisemit şi persecutor al studenţilor de sex feminin. Marele lui „noroc“ a fost că pe atunci responsabil pe întreaga Moldovă din partea clicii comuniste era un evreu descuiat la minte, care şi-a dat seama de adevărata valoare a lui Şt. Procopiu. Acesta l-a prezentat celor de la Bucureşti ca atare, astfel încât în curând s-a schimbat complet viziunea asupra d-lui Procopiu. Astfel s-a ajuns să i se recunoască întrega muncă didactică şi ştiinţifică, acordându-i-se mai multe premii şi titluri ştiinţifice, alături de cele pe care le-aţi amintit d-voastră, mai primind şi Premiul I al Ministerului Învăţământului în 1959, titlul de Profesor emerit în 1962, ordinul Meritul Ştiinţific clasa I în 1966 şi titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic „Gh. Asachi“ din Iaşi. Cu toate că aceste onoruri

erau binemeritate, mai mult ca sigur că unul din motivele acestei schimbări bruşte în relaţiile dlui Procopiu cu comuniştii a fost strâns legat de o binecunoscută metodă de a îndepărta oamenii cu adevărat valoroşi de la a atrage atenţia publicului larg despre adevărata faţă a comunismului. Şi aceasta constă în a plăti cu bani mai mult decât suficienţi şi de a acorda tot felul de titluri şi onoruri celor care prin gândirea şi poziţia lor le-ar putea fi incomozi, făcându-I astfel „să închidă ochii“ şi să tacă. Evident, nu este cazul lui Şt. Procopiu – care pe drept merita respectivele titluri – dar cu siguranţă comuniştii au gândit şi aşa, dacă nu cumva numai aşa. Cert este că în acest fel cele „două părţi“ nu s-au mai „atacat“ reciproc. Dar în adâncul sufletului său, Şt. Procopiu trăia convingerea că mai devreme sau mai târziu comunismul tot va cădea. Şi până la trecerea în eternitate nu şi-a schimbat acest gând. Da, a fost un om cu o inimă mare şi nu rareori prin modul lui de gândire şi prin conduita lui – mai cu seamă în perioada de şedere la studii în Franţa (1919-1924), unde a urmat cursurile unor fizicieni renumiţi ai vremii: Lippmann, Langevin, Marie Curie, Cotton, Fabry şi în „Laboratoire de Recherches Physiques“ de la Sorbona şi-a elaborat sub conducerea lui A. Cotton teza de doctorat în fizică – a dat dovadă de un patriotism exemplar. Şi ţin să îmi exprim aici întreaga admiraţie pentru aceste nobile calităţi ale lui Şt. Procopiu; cu adevărat, în această privinţă era un exemplu de urmat pentru toţi.

– Fiindcă tot aţi amintit despre trecerea în lumea de dincolo a d-lui Procopiu, care a fost reacţia publicului larg şi în particular a colegilor d-lui la dispariţia sa ?

– Să ştiţi că mare vâlvă nu a fost. Dl. Procopiu a murit aş putea spune în spirit eminescian. S-a stins liniştit, fără zbucium, în câteva minute petrecându-se totul. Şi nici după aceea nu au fost organizate manifestări fastuoase.

– Se poate spune că dl. Procopiu a lăsat prin dispariţia sa un mare gol în ceea ce reprezintă şcoala de fizică românească, sau au existat discipoli care să-i suplinească locul şi rolul d-lui în activitatea ştiinţifică ?

– După cum am mai spus, dl. Procopiu s-a preocupat îndelung şi întotdeauna pentru pregătirea viitorilor fizicieni. Acest lucru a făcut să lase în urma sa oameni bine pregătiţi, capabili să ducă mai departe întreaga muncă iniţiată de el.

– Se poate spune că dl. Procopiu a avut discipoli şi urmaşi pe măsură ? Cine ia continuat îndeaproape activitatea de cercetare ştiinţifică ?

– Continuatorii direcţi ai activităţii d-lui Procopiu au fost subsemnatul, dl. Constantin Păpuşoi, dl. Ilie Bursuc, dl. Mardarie Sorohan. Cu toţii ne-am străduit să ducem mai departe cât mai mult din ce a iniţiat – atât ca activitate didactică, cât şi de cercetare – profesorul Procopiu. Dar, dacă ne-am ridicat la nivelul ştachetei înălţată de profesorul Procopiu nu cred că sunt eu cel mai în măsură să afirm acest lucru. Aşa cum este şi firesc, las această apreciere celor din jur, celor care sunt şi celor care vor veni, căci doar timpul şi faptele concrete ale noastre pot da verdictul cel mai apropiat de realitate.

– Vă mulţumesc din suflet, domnule profesor!

– Să fie bine primit!

Pentru cei interesaţi vă recomandăm un alt articol cu referire la personalitatea  Ştefan Procopiu, în acelaşi număr al revitei “Lohanul”, articol care a mai fost evidenţiat pe site-ul nostru realizat de Dr. ing. Octav Gheorghiu.

Un mărţişor, o floare, o zi de sărbătoare

PEISAJ

Pian şi candelă de ceară

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

 

 

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă discerni.

 

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

 

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcearea noastră s-o asculte.

 

Vibrează peste amândoi

Şi note umede din noi,

Acorduri vii de primăvară,

Pian şi candelă de ceară.

TATIANA SCURTU, Călăraşi, Rep. Moldova

“La mulţi ani” ! Vă dorim o zi minunată plină de bucurii, înţelegere şi iubire.

Echipa XpressBălăbăneşti


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
March 2010
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031