Archive for March 29th, 2010

Rânduri înainte de Paşte …

Săptămâna patimilor

Dacă luni aş dispărea,

Cine m-ar mai căuta?

Numai ploaia ciobănească,

Rănile sa-mi oblojească.

 

Dacă marţea mor în zori,

Cine-mi va aduce flori?

Numai vântul, ca o boare,

Va sufla cu lăcrămioare.

 

Dacă miercuri n-aş mai fi,

Cine-n urmă m-ar jeli?

Numai tunetul ar bate

Clopotul în şapte sate.

 

Dacă joi voi fi plecată

Pe o stea îndepărtată,

Cine scară-mi va croi?

Păsările, într-o zi.

 

Dacă vineri voi apune,

Cine m-ar striga pe nume?

Numai focul ar trosni,

Fulgerele m-ar găsi.

 

Dacă sâmbătă-mpreună,

Naştem bobul de furtună,

Cine mă va ţine-n braţe

De Înviere, dimineaţă?

Autor: Tatiana Scurtu

Despre Eminescu în şoaptă

     Sunt de ceva vreme în această lume şi am apucat destule spectacole omagiale, întruniri festiviste, comemorări cu inerentul iz de tămâie, unde unii oameni vin în virtutea îndatoririlor de serviciu, alţii aduşi cu arcanul sau atraşi de speranţa vagă şi frivolă că cineva îşi va da filiaţia în vileag şi va face o boacănă, plătind astfel greşeala de-a accepta postul în virtutea relaţiilor de partid. Nici comemorările de pe 15 ianuarie, dedicate poetului naţional la scara întregii ţări nu scapă unei astfel de logici, dacă îl sărbătoresc au ei vreun interes, trebuie să fie ceva la mijloc. Nici la astfel de întruniri nu vor lipsi oamenii cu tragere de inimă din domeniul culturii, profesori cu ştiinţă de carte, artişti însetaţi de frumos, dar şi ceva strânsură de curioşi, elevi agitaţi şi nelipsiţii pensionari. Profesorii de română sunt chemaţi la ordine, oftează din străfundul rărunchilor, prinşi fiind de mulţimea de teze ce le-a invadat apartamentul strâmt, se mai mobilizează o dată, cu toate că tinerii învăţăcei pasionaţi de literatură în general şi de Eminescu în particular sunt din ce în ce mai puţini, în consecinţă vânzolesc sălile de curs, promit note mari în stânga şi-n dreapta, distribuie creaţii eminesciene în goana calului, (oricum nu sunt prea mulţi doritori) şi în final se mulţumesc cu doi, trei adolescenţi aiuriţi, care citesc monoton şi cu voce stinsă, neîndrăznind să ridice ochii de pe foile îngălbenite: “Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule…” Şi atunci bietul profesor de română sau biata profesoară de română (de cele mai multe ori e vorba de o femeie) cade pe gânduri, se hotărăşte să se concentreze la articolul despre Eminescu, care ar fi recomandabil să apară chiar în Şcoala Gălăţeană, altfel pe ce să se întemeieze renumele nostru de instituţie serioasă de învăţământ şi cultură şi cum să căpătăm oarecare greutate în faţa tinerei generaţii? Se înconjoară cu tomuri întregi şi de tot felul de materiale pe care le răsfoieşte pe gânduri, încet şi pe nesimţite epoca lui Eminescu prinde contur, marile lui entuziasme, inspiraţia arzătoare, fantezia lui înaripată se îngrămădesc laolaltă cu eşecurile dureroase, descurajările devastatoare în faţa realităţii plate, marcate de nedreptate şi mizerie. Şi o întrebare îi răsare în minte pentru a nu ştiu câta oara în viaţa ei de profesoară de română şi nu-i mai dă pace: Ce legătură au adolescenţii din ziua de azi cu Eminescu, ce filiere de gândire s-ar putea găsi, ce simţăminte în comun s-ar putea evidenţia, ce treabă au ei şi în general noi, toţi, cu un om ca Eminescu? Cum să-l faci credibil şi creditabil pe Eminescu unor tineri care admiră numai succesul şi banul, care visează şi vizează doar slujbe bine remunerate în companii străine sau afaceri grase cu statul, căsătorii reuşite cu prinţese ale momentului de avânt mediatic, maşini luxoase la scară şi secretare somptuoase în birouri la fel de somptuoase? Cum să explici şi să faci digerabil faptul că Eminescu n-a avut niciodată un bârlog al lui, o tindă, acolo, unde să nu-l deranjeze nimeni, unde să se simtă ca la el acasă, unde să-şi aducă şi el o nevastă, o prietenă, poftim, dacă nu vroia să se lege la cap cu acte în regulă. Cum să le explici că pe Speranţei, pe Caimata şi prin alte cotruţe închiriate făcea ravagii, nu se îngrijea şi nu-şi mătura cotlonul, toate erau în devălmăşie, cărţile aruncate peste tot, deschise la tot felul de pagini, iar foile înnegrite cu înfrigurare în timpul nopţii tronau în toate ungherele ca şi mucurile de ţigară. Bătrâna pusă să-i deretice era pur şi simplu izgonită cât locatarul se găsea în cămăruţă, iar după plecarea lui, uşa era cel mai adesea blocată ca nu cumva să-i fie rătăcite manuscrisele şi citatele. Şi mai greu de explicat este cum înţelegea Eminescu să se comporte cu Mite Kremnitz, căreia, la recomandarea lui Maiorescu, îi preda ore de limba română. Eminescu începe să-i facă avansuri, îi dedică “Cu mâine zilele ţi-adaugi”, deşi poezia era scrisă din perioada ieşeană şi dedicată unei alte femei cu părul bălai. Prin urmare are nişte discuţii neprincipiale cu Maiorescu, ultimul însufleţit şi el după divorţ de unele simţăminte cam neclare faţă de Mite. Tot mai agasat de insistenţele poetului pe lângă noua muză, Maiorescu o ia după lungi insistenţe într-o călătorie prin Germania cu dorinţa sinceră de-a o readuce cu picioarele pe pământ. La întoarcere Eminescu o revede cu emoţie pe Mite, îi mai dedică poezia “Atât de fragedă”, pe care o avea tot din perioada ieşeană, şi care fusese dedicată iniţial Veronicăi. Maiorescu se arată oripilat că Mite ar putea consimţi să înlocuiască în inima lui Eminescu pe Veronica, o femeie cel puţin dubioasă după părerea sa, relaţiile dintre cei doi devin tot mai încordate, Eminescu cere intervenţia lămuritoare de la Mite şi într-un acces de furie rupe şi aruncă în foc o sută de lei, plata pentru orele sale de română pe o lună de zile. Mai mult, Eminescu publică în Timpul un articol în care deplânge soarta deplorabilă a ţărănimii, încheind cu o diatribă devastatoare împotriva celor care de la înălţimea unor funcţii oficiale au profitat de pe urma războiului, exemplificând cu afacerea Mihăilescu-Warszawsky, şi arătând cu degetul spre funcţionarii din diferite partide, însărcinaţi cu aprovizionarea armatei şi, care, prin inginerii financiare, adunaseră averi uriaşe. Apărător le-a fost nimeni altul decât vajnicul şi solemnul orator Maiorescu, de la care Eminescu aflase de onorariile grase pe care acesta le primise în calitatea sa de avocat al apărării. Ei, acum vă întreb cum să explicăm situaţia ingrată în care se punea Eminescu odată cu publicarea articolului, deşi suntem convinşi de discrepanţele şi nedreptăţile din societatea românească şi nu ne îndoim câtuşi de puţin că viaţa ţărănimii, care dusese greul războiului, era într-adevăr vrednică de plâns? Cum să ne explicăm că la invitaţia regală Eminescu n-a avut nicio tresărire, nu s-a îngrijit în mod deosebit, nu s-a tuns şi umbla cu un surtuc ros la mâneci? Noroc cu Maiorescu, acesta a intervenit iarăşi pentru ca poetul să arate cât de cât cuviincios, în schimb la recepţie Eminescu a fost inabil, morocănos, lipsit de politeţea pe care protocolul unor astfel de întâlniri îl presupune. A fost de altfel prima şi ultima recepţie regală la care a luat parte. Cum să le explici celor tineri că, găzduit la Maiorescu în casă, nu se acomodează şi dă bir cu fugiţii, apoi oploşit la Slavici, Eminescu pur şi simplu îi teroriza acestuia familia, vorbind singur toată noaptea, patrulând şi vociferând prin camera alăturată şi cu toate insistenţele lui Slavici nu se culca decât în zori? Cum să le explici tinerilor de azi că Eminescu nu s-a îngrijit măcar să-şi strângă poeziile risipite prin reviste pentru a le publica şi a-şi asigura un câştig cât de cât consistent, în conformitate cu marele său talent şi înalta valoare a poeziilor? Eminescu e greu de priceput, pare din altă planetă, faptele lui nu pot fi înţelese, a lucrat împotriva tuturor, împotriva curentului şi împotriva lui însuşi. Nu-i de mirare că Arghezi, Sadoveanu şi atâţia alţii au avut grijă să-şi vândă lucrările numai la preţuri avantajoase, fiind taxaţi de mulţi editori drept cărpănoşi, arghirofili şi iubitori de arginţi. Dar după spaima pe care o trăim când auzim de isprăvile lui Eminescu şi felul cum bietul poet îşi încheie ultimii ani de viaţă, devenind pacoste, sursă continuă de incriminări şi veşnic complex de vinovăţie pe capul rudelor, prietenilor, cunoştinţelor, a naţiunii întregi, parcă îi înţelegem mai uşor pe ceilalţi şi întrezărim ca pe-o străfulgerare de ce e mare şi greu de plătit preţul pentru arta adevărată. Aşadar, să ne mai lăsăm o dată prinşi de fiorul problematizării: Ce treabă avem noi cu Eminescu? Iertaţi-mă, profesoara de română pune întrebarea, nu eu. Şi la urma urmelor întreabă şi ea, ca omul, nu dă cu parul.

Autor: prof. Grigore Postelnicu – Sursă: http://www.realitatea.rdsnet.ro/


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
March 2010
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031