Vitraliu în flăcări – în numele poeziei

Aşa cum primăvara tresare în firul de iarbă, poezia răsare în floarea sufletului.

Din dragoste pentru frumos, un manunchi de condeie vă aduc ofrandă – Cuvântul – „55 poeţi contemporani – pagini alese” Editura Arhip Art, Sibiu, 2010, întru bucurie şi credinţă.

Vă invităm să luaţi loc la Masa Tăcerii şi să priviţi către Coloana Infinită a cugetării şi a scrisului românesc.

Tatiana Scurtu

PREFAŢĂ:

Cuvânt de bunăvoire – la naşterea unei noi antologii

VITRALIU ÎN FLĂCĂRI – ÎN NUMELE POEZIEI

Câte definiţii se pot da Poeziei? Memoria sufletului, Rugul Duhului Sfânt, Configuraţia sinelui, Înţelepciunea clipei, Limbajul memoriei…

Poezia poate ascunde în ea sufletul Luminii? Sufletul Luminii poate fi ascuns? Se vede că da. În intimitatea fiinţei, acolo unde aproapele şi departele se logodesc şi se cunună. Ea stăruie – halo reflexiv în jurul fiecărui nume şi ne conferă privilegiul de a fi, acum şi de-a pururi.

Poezia este bogăţia săracului, e cea mai de preţ avuţie pe care, cu iubire jertfelnică, autorul o depune obol, pe altarul sinelui, unde flacăra focului sacru luminează potirul cu vin şi pâinea cea suprafirească, pregătite de împărtăşire…

Un mănunchi de iubitori de frumos, legaţi cu noduri semantice de sublimul din ei înşişi, oferă prin această Antologie un dar nesperat: o fărâmă de miez ancestral, incandescent, care poate face lumea mai suportabilă.

„Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa”- spunea poetul leton Imants Ziedonis.

Poemele cuprinse în această Antologie – sunt păsări albe, gata să-şi ia zborul în azurul nesfârşit. Un zbor săgetat de păsări măiestre – cuvintele. În fiecare pasăre sălăşluieşte un cuvânt de taină. Nu puneţi zăvoare la uşi. Singurătatea poemelor e ca un halo pe frunte de sfânt… Sufletul vorbei răsare din lut, se leapădă de umbre, aşa cum s-ar lepăda de întunericul nepământean al urâtului.

Într-o continuă stare de har, în sanctuarul de sine, poetul ne trimite braţul de crini parfumaţi, ademenitori şi îmbătători. Oficiind ritualul tăcerii, el se slujeşte de propriile arderi. Şi iată, ochii noştri văd!!!

Ce văd? Se întreabă, peste măsură de uimiţi, oamenii. Ce văd ei şi noi nu vedem? Ce aud ei şi noi nu prididim cu auzul? Văd lumina de sine izvorând, punctul pe (i)inimă… Trebuie să ai ochii limpezi, dar, limpede nu poţi vedea decât cu sufletul.

Poemele acestea sunt hohotele mâinilor, ecoul picăturii de linişte în apele lăuntrice. Albul memoriei capătă forme şi rotunjimi temporale.

Poezia uneşte, edifică, îmbunătăţeşte, strânge-mprejur, – oferă căldură, complicitate, alungă cât colo singurătatea.

Să ne bucurăm acum de noi înşine şi de cei dimprejurul nostru! În numele Poeziei!

Încă mai putem să mângâiem arbori, să primenim o fântână, să dăm nume unui copil, să mai hrănim un prigor, oficiind cu gesturi hieratice faptul de a sorbi culorile şi miresmele dintr-un lujer de crin.

Să ne câştigăm armonia, paradisul pierdut. Doar aşa vom putea, între o vremelnicie şi alta, să dăm naştere unui timp etern, al tuturor lucrurilor.

Şi, să ne câştigăm în felul acesta, dreptul la nemurire.

Poezia – dreptul nostru la spovedanie. Triumful asupra ispitei, asupra neputinţei, călcâiul gingaş strivind capul veninosului şarpe…

O taină a zămislirii spirituale…

Poezia, al cărei nume e tulbure şi seducător, suav melancolic precum glasul toacei din lemn de cireş, chemându-ne la ruga comună, ca sunetul tânguitor al limbii de clopot vestind ceasul vecerniei.

Nume dulce pentru buze neprihănite, duios şi alinător ca un cântec de leagăn.

La rostirea ei se deschid izvoarele, cerurile se spintecă în prăpăstii de-azur prea înalte, cele vremelnice se mistuie-n cele eterne, munţii se pot disloca şi rostogoli şi se pot înălţa iarăşi, maiestuoşi, într-o clipită.

În numele tău, Poezie, ne purificăm şi ne înnobilăm făptura. Ce melodie celestă!

Numele Poeziei aninat la piept pe dinăuntru. Ca să ne dea tărie în atingerea cu Infinitul. În care păşim, de la neliniştea lumii la pacea lui Cristos.

Ea ne distinge de celelalte fiinţe. Dar şi ne apropie de celelalte făpturi, înfrăţindu-ne, în numele aceluiaşi Dor mistuitor de frumos.

Poezia – cea care ne redă libertatea de a crede.

A te recunoaşte în altul, a-l recunoaşte pe altul în tine, fără a te confunda însă cu alţii, această empatie firească – ne este dată şi prin această Antologie de Poezie.

Naşterea acestui nou Prunc de Lumină este un eveniment benefic care îmbunătăţeşte destinul celor care-l aşteaptă. Orice naştere e o taină învăluită-n lumină duhovnicească, e un dar sublim din mâini divine. E un prinos sufletesc adus de creatori, Creatorului Suprem. Omagiu, ofrandă, jertfă. Pe rugul de linişte. Pe rugul iubirii.

O naştere în duh, o naştere spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.

Cu dăruire jertfelnică şi cu o ardere pe măsură, se înfăptuieşte acest act sublim, într-o fericită comuniune de spirit, astăzi, prin acest volum – care ne înveşmântează într-o pace înaltă în care adâncul de sus se oglindeşte în adâncul nostru, ne deschide ochiul inimii şi ne întemeiază sufletul pe iubire.

Graţie muncii asidue şi jertfelnice a Valentinei Becart cea veşnic îndrăgostită de frumos, care a avut ideea generoasă de a aduna creatori de toate vârstele şi condiţiile, ne bucurăm astăzi împreună, de această naştere.

Gaudeamus, igitur!

Cezarina ADAMESCU

10 decembrie 2009

Să arzi…

pe altarul cuvântului, ardere când domoală şi blândă, când mistuitoare, aş îndrăzni să afirm, că este un privilegiu – nu tocmai la îndemâna oricui.

Unul dintre aleşii sorţii (Michelangelo) era în stare să-şi ardă degetele cu flacăra cu care îşi lumina drumul ( aşa cum scrie Octavian Paler), durerea incitându-l, determinându-l să creeze cu mai multă îndârjire. Cu cât „focul” va atinge corzile cele mai sensibile ale sufletului, ale trăirilor, cu atât poetul va aşterne pe hârtie cuvinte ce nu vor putea fi „stinse” odată cu trecerea invincibilă a timpului…

Eliberarea Cuvântului din temniţa logicii, raţiunii… îi este refuzată de multe ori. După mari sfâşieri în adâncul materiei… apare punctul luminos, momentul revelator când este smuls „vălul” de pe chipul adumbrit al semnelor… Cuvintele se deschid către cel ce le caută – într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată nu-şi dezvăluie pe deplin adevărata înfăţişare, adevărata semnificaţie…

… Tu, căutător de semne –

nici o mie de nopţi de nesomn

nu vor fi destule pentru a descifra

prima taină a devenirii…

Indiferent de obstacolele care apar în cale, forţa şi frumuseţea gândului aduc pe buzele însetate ale poetului – cuvântul – ce se înalţă biruitor peste toate anotimpurile. Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porţile necunoscutului în căutarea spaţiilor pure, în căutarea magiei şi a povârnişurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrăneşte cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului – poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune . Refuzând îngrădirea între limitele existenţiale, poetul îşi asumă în scrierea sa confruntarea cu marile întrebări ale fiinţării în faţa neantului… confruntarea cu trăirile sale, devorate, măcinate de căutarea neobosită a absolutului, a Căii neumbrite de îndoială.

Rod al imaginaţiei şi al sensibilităţii, lirismul ia naştere ( de cele mai multe ori) dintr-un amestec de speranţă şi strigăt, de iluminare şi chin, de pendulare între sacru şi profan… Privind în oglinda propriei conştiinţe, aparent detaşat, poetul (spirit incandescent, predispus introspecţiei şi meditaţiei) se opreşte o clipă, întrebându-se mirat: „ Cine eşti, imagine efemeră, chip de lut?”

Întrebarea odată rostită, nu poate rămâne fără ecou. Flacăra cunoaşterii bântuie conştiinţa poetului – neîmpăcat cu senzaţia „de vid metafizic” – acesta încercându-şi aripile şi zborul în „necunoscut”… în imaterial şi ilimitat. Purtând amprenta fragilităţii lucrurilor, eul lăuntric porneşte în căutarea certitudinii propriei identităţi, identitate „risipită într-o lume a aparenţelor”.

Poetul simte nevoia permanentă de a-şi îmbogăţi limbajul, de a găsi noi mijloace de expresie şi, astfel – Cuvântul scris – purtător de semnificaţii şi sonorităţi fine, profunzime, emotivitate radioasă… să aibă forţa să producă reverberaţii cu ecouri infinite în sufletul cititorului.

„… şi dacă se va afla, întâmplător, că strigătul de la

miezul nopţii nu este altceva decât un „scâncet”… zorii

se vor „spăla pe mâini” precum Pilat din Pont…”

Valentina Becart

DIN CONŢINUT:

 CRISTINA ŞTEFAN, Iaşi

 Ţara

Nu sunt poet!

Sunt doar un tril

Din nucul falnic

 

Din Haret

Ce-l îngâna încet

Bunicul meu

Emil.

 

Sunt doar un pas

Pe-alei de tei

Sub cerul violet

Ca-ntr-un tablou

Prin des Copou

Nu sunt poet.

 

Albă privire sunt

Spre-albastrul pur

De Voroneţ

Şi sunt un dangăt

Lung, molatec,

Din asprul clopotului

Cânt

De la Văratec.

 

Sunt foşnetul pădurii

Şi umbra ei prin raza

Din Haţeg

Sunt faurul armurii

Pământului s-o leg.

 

Şi sângele

Furtunii brici

Ce a lăsat o oază

De mereu şi-aici.

 

Nu sunt poet.

Dar sunt acasă

Sunt ale mele pâinea

Şi vinul de pe masă.

E-al meu ulciorul înflorit

Cu meşteşug,

Îmi place cântecul

De plug.

 

Iubesc

 

Şi cânt cu tot

Ce mă-nconjoară

Şi-mi fac din viaţă

Un poem

Aici, la mine-n ţară.

 

ALEXA GAVRIL BÂLE, Maramureş

SPERANŢE BĂLŢATE ŞI LUMINĂ

 Numărând umbrele copacilor

căzuţi pentru biblioteci

unii rafturi, alţii cărţi

 

din ochiul pios alunecă-ţi-se

ruginite zâmbete

precum pietrişul într-o surpătură de munte

la raza lămpii fluturii murind

învaţă un preţ

mai mare decât al zborului: lumina

 

pe seară, încet coboară

ca pe umedul trunchi

al unei buturugi

bălţată ca o salamandră, speranţa

 

bătăile inimii

singura, mai nouă

retorică despre poezie.

 

CEZARINA VICTORIA ADAMESCU, Galaţi

UN MUGUR DE-ORHIDEE PRESAR-AM ÎNTR-O CARTE

Un mugur de-orhidee presat-am într-o carte

să-ţi lumineze versul pe care îl vei scrie;

păleau cuvinte albe, păleau petale moarte

dar focul din peniţă părea că te îmbie…

 

Cu lacrima din frezii eu ţi-am stropit obrazul

şi c-un surâs răbdarea ţi-am pus-o la oblânc,

când înfloreau lumine sfioase ca topazul

în tainiţele firii cutreierai adânc…

 

Şi dezgoliţi de umbre sub lespedea-nserării

alunecam alături, îmrăţişaţi în carte

simţind pe buze – roşu – acelaşi gust al sării

când despicam genunea în două-a Mării moarte.

 

Dar necuprinsu-acela, nici nu mai ştiu de vremu-l.

Îmi curge mir din gură, când îţi citesc Poemul…

DAN SÎRBU, Timiş

DIMINEŢILE LUMII

S-a  născut cuvântul din lumină.

Lumina, mai apoi, a generat

Viaţa – iluzie cristalină –

Din praful căreia ne-am întrupat.

 

Ne-am zamislit istoria în timpuri

Rănite de războaie-n chip de hidră

Şi ne-am călcat şi umbra din nisipuri,

Rătăcitoare-n veşnica clepsidră.

 

Am inventat iubirea, suferinţa,

Speranţa îndrăgită ntr-o idee

Şi-n dimineaţa lumii doar credinţa

Ne-nvăluie cu albe curcubee.

 

Ne vom întoarce-n praful răspândit

Ermetic în clepsidre din trecut

Şi vom renaşte-n cei ce ne-au iubit

Ca să putem s-o luăm de la-nceput.

 

MARIANA ROGOZ STRATULAT, Iaşi

MI-S VISELE CĂRARE

Mi-s visele cărare ştearsă

când amintirile-şi revarsă

puhoi de ape, vorbe multe,

stau cerbii în poieni s-asculte

şi coarnele le cresc încet

ca rămurişul de făget.

Mi-s clipele într-o uitare

de naştere şi căutare

când stelele-au murit în ochi

şi melcul cântă de deochi,

de mers căzut pe brusture

şi pe urzici să usture.

Mi-s dorurile-ngrămădite

în vechile cântări cioplite

pe frunza neagră de cucută,

pe limba peştelui tăcută,

culcat în mare, în ocean

să-şi doarmă timpul cu alean.

 

MIRELA ŞOVA, Bucureşti

RĂBUFNEŞTE IARNA-N NOI

Stă ascuns în mine-un sloi

Netopit. Netulburat.

Răbufneşte iarna-n noi,

De spunem : „M-am săturat…”

 

Cum de-l ştiu? Puţin sclipind,

L-am zărit. Raza de har

Mi l-a arătat, glumind:

–         Ca să ştii de el, măcar.

 

Ah, un sfat mi-ar trebui,

Să mă-ncurajez. Ceva…

–         Uite cin va birui:

Cel ce capu-şi va pleca.

 

Ghiocelu, -atât de mic,

Neajutorat părea –

Dar se-nalţă şi pe frig –

O smerită floricea.

 

Sloiul nu se va topi,

De nu-i primăvară-n gând.

Când tristeţea va muri,

Flori vor răsări, curând.

 

TATIANA SCURTU, Călăraşi, Rep. Moldova

 PEISAJ

Pian şi candelă de ceară

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

 

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă discerni.

 

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

 

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcearea noastră s-o asculte.

 

Vibrează peste amândoi

Şi note umede din noi,

Acorduri vii de primăvară,

Pian şi candelă de ceară.

 

0 Responses to “Vitraliu în flăcări – în numele poeziei”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s




Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
February 2010
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728

%d bloggers like this: