Archive for February 25th, 2010

La taifas cu Pietrosul

Pe coasta unui deal, arsă de foc, iarba crudă se-nfiripa răzleţ. Mieii ţopăiau ca lăcustele. Aerul proaspat de primăvară te-nbujora. Deasupra Hrainei codrul fredona elegii cu aromă de tei. Pete răzleţe de nori colindau cerul fugărite de vânt. Soarele radia timid. Şopârlele somnoroase se bucurau de fiecare rază. La auzul paşilor măturau cărările cu cozile lor alungite, acunzându-se rapid în iarba-naltă.

—————————————————————————————————————————-

Un bătrân chibzuit îşi depăna amintirile privind cerul încărcat de aştri. De-o vârstă cu el, doi nuci vânjoşi cu braţele crestate de viscol îi ţineau de urât.

– E sfânt cerul leatule! spuse Văraticul încercând să-i abată gândurile mohorâte

– E Tatăl Nostru răspunse bătrânul în dodii …

– Vezi tu vecine, de zeci de ani, zi şi noapte căutăm să-i desluşim taina! Şi tu, tu o biată făptura lipsită de minte, scrutând la El câteva ceasuri, crezi că ţi-e dat să-i citeşti rostul! Câtă făţărnicie! Vreţi să-i cunoaşteţi taina, dar priviţi Sus când durerea-i povară! îl apostrofă Pietrosul trântindu-i în spinare o desagă mult prea mare pentru a o putea duce.

Bătrânul nu se pierdu! Îşi scutură capul şi-i răspunse rece:

– Noi suntem născuţi din păcat fiind blestemaţi să trăim în ispită! Rostul vostru este să proptiţi cerul. Când voi şi codrul de pe deal nu veţi mai fi ne-om duce şi noi căci soarele, eternul nostru prieten, nu ne va ierta aroganţa. Suntem legaţi de Sus Pietrosule! Crezi oare că nu ştiu?! De n-aveam minte, de n-aveam suflet te-aş fi trântit demult în fânul moale! Am obosit să-mi sparg palmele Pietrosule! Dar cum sa-ţi las fratele singur la bătrâneţe? Cum?

De jumătate de ceas liniştea domnea regeşte. Bătrânul prins cu gândurile lui uitase de nuci. Cerul era impunător. Atât de ascuns, atât de găurit de aştri!

– Ascultă „tinere”, rupse ironic Pietrosul tăcerea! Mila e pentru cei săraci cu duhul, nu pentru mine! Am fost blestemaţi să fim împreună? Da, dar de nu umbreaţi ţărâna trăiam în paradis! De-aţi fi fost ca noi – pământul respira, de eraţi iarba – transpira ; de eraţi piatră – eram brazi…

– „Tinere”?! Pietrosule eşti cărpănos şi-nţepi ca viespea! Nu am avut de ales! Ne-am pomenit cu voi şi voi cu noi! Nu încerca să-nţelegi ce nu ne-a fost dat să pătrundem! Înflorim, privim soarele şi ne strecurăm în pământ mânaţi de vreme. Nu vezi ce viclean e ceasul?! Ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, la asfinţit ne tolănim în aşternuturi încântaţi de puful pernei ; suntem nişte orbi lacomi priponiţi de vreme între scoarţele unei căruţe ce bâjbâie pe cărări întortocheate până ce-i cad cercurile. Apoi se duc pe rând spiţele, oiştea, menirea…

– Nu-s veninos omule, tună Pietrosul! Mă răzvrătesc umanităţii! Cum voi, un singur chip, distrugeţi tot lăsând în urma voastră umbre?! Ce rost mai are veacul când graba voastră-i molimă precoce?

– Am fost cândva fraţi nucule! Ne respectam, ne dojeneam doinind împreună cu semenii tăi. Nesaţul însă ne-a schimbat. Nu mai suntem noi, ne-am pierdut de lumea voastră, ne-am rătăcit rostul, ne-am preschimbat în zmei cu ambâţ de zei! Suntem „mândri” nucule, dar singuri – împotriva tuturora … bâiguia bătrânul ameţit de aroma florilor de nuc.

Văraticul urmărea pârtiile de foc ce străbăteau cerul. Fiecare strop de lumina îl încânta, chiar şi zbenguitul unui licurici somnambul. Vântu-i răsfoia zgomotos frunzele trâmbiţând deschiderea cerului. Primii coconi legau rapid pe ramuri grăbiţi de barză. Împlinit, nucul cu goga de porţelan trosnea din braţe mulţumind Cerului.

————————————————————————————————————————–

Cu paşi sterpi cobora sprijinindu-se în cârja smălţuită de cauşul palmei. Două traiste de iută pline ochi cu nuci verzi pendulau nehotărâte pe umăru-i osos. Marţea era zi de târg la Bârlad. De-ar merge nucile ca şi vişinile bine-ar mai fi, spuse bătrânul uitându-se lung la cărarea ce unduia spre uliţa satului.

La Bălăbăneşti, nucii creşteau peste tot, pe râpi, prin vii şi curături, prin ochiuri de pădure. Rar întâlneai gospodărie în sat fără să n-aibă-n curte sau la câmp un pui de nuc. Nopţile de mai când înflorea nucul erau magice. Niciodată bătrânul nu prinse una. Duhul nucului nu-i ierta îndrăzneala. Pleoapele-i cădeau acoperindu-i ochii ca o cortină ce tăinuia scena unui spectacol unic.


Acces brosura de prezentare monografie

Meteo Bălăbănești

Vă dorim o zi plăcută
February 2010
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728