Tainele Urzicii

Un cârd de gâşte cenuşii mereu nemulţumite stăpâneau fundătura Urzicii. Câteva cloşti cu pui se strecurau pe sub bâlii în coada Hambarului până jos la fântână. Plictisit de singurătate, pe cărare sub un nuc, un băieţel bălai cu părul dezordonat te întâmpina bucuros. Purta nişte pantaloni mult prea largi pentru talia-i subţire încinşi la brâu cu un cordon. Trupul îi era acoperit cu o camaşa albă cu nasturi lipsă pictată pe mâneci cu zeamă de iarbă. Văduvit de jucării, izolat adesea de ceilalţi copii, Petrică-şi petrecea timpul examinând atent universul gângăniilor şi al pietricelelor ce decorau marginile pârtiei de pământ bătătorit de paşii trecătorilor. Cu degete subţiri de pianist scormonea ţărâna căutând perle fermecate. Fericit, le aşeza cu o dexteritatea ieşită din comun pe vârful degetului arătător învârtindu-le până când spectatorul hipnotizat de talentul artistului era învins de curiozitatea încercării. Scump la vorbă, băiatul îşi îndemna admiratorii să-l imite. Nimeni nu reuşea să susţină pietricica pe vârful degetului darămite să o mai şi alerge pe mii de traiectorii controlându-i mişcare. Petrică nu-şi dezamăgea publicul niciodată. Când ochiul atent al martorului nu era mulţumit de prestaţia artistului, baiatul căuta un beţişor strâmb în gardul ce mărginea drumul, îl aşeza tacticos pe deget într-un echilibru vertical pefect apoi cu precizia unui chirurg îi ataşa în vârf pietricica năstruşnică. Odătă rotită, micuţa rocă dansa graţios pe articulaţia lemnoasă oferind magicianului consacrarea absolută.

Mai sus pe uliţă, în dreptul unei căsuţe modeste acoperite cu carton îmbătrânit de soare o femeie îmbrobodită într-un batic implora vântul:

Hai vântule de m-ajută

Că-s singură, părăsită

Alungă gunoaiele

Să rămână boabele

Într-o balie mare de zinc, împrumutată, Coanda-şi vântura fasolea. Nu avea mai mult de două găleţi. Trebuiau să-i ajungă până-n primăvară. Dincolo de gard, prietena ei mai în vârstă modela prispa din faţa casei.

– Mamă Rarucă ai găsit balegă de cal ? Bătrâna nu-i răspunse. Casânca pufoasă mărginită cu franjuri ce-i învăluia chipul dilua sunetele, atenuând vocea vecinei curiose. Cu mâinile încreţite de lut ofta lung ocărându-şi bătrâneţile. Trecuse demult peste optzeci de ani, vorba-i era clară ca sunetul de clopoţel iar miile de drumuri în râpă după apă şi lut o fortificaseră. Punea aţă-n ac dar memoria o chinuia, îi juca feste. Deseori uita pe unde-şi ascundea ghemul de chei legate cu şnururi roşii. Superstiţioasă de fel, nu le punea niciodată în acelaşi loc. Pezevenchiul Michiduţă se distra copios oferindu-i mereu sute de tainiţe: în cenuşar, sub căpătâiele ce susţineau butoaiele de vin, în ghiveciul cu chiperi, chiar şi-ngropate sub o scândură din prispă. Hoţii călăreau drumurile şi coclaurile. Trebuia să fie precaută căci locuia singură într-un colţ de uliţă uitat de lume. O dâră de stânjenei parfuma cărarea ce ducea spre casă. Două mâţe cenuşii şi-un câine alb, mereu slobod, stăpâneau curtea împodobită cu pruni. Dincolo de prispă, în dreapta casei, buchete de narcise albe, ocrotite de spinii unui trandafir roz, legănau pe rând un bondar toropit de arome. Pe casă, drugi de lemn şi un pat metalic descompus protejau acoperişul înfruntând curajos lăcomia vântului. La cinci paşi de chiler, peste poteca ce ducea spre vie, un zarzăr uriaş proptit în tăraşul din gard ocrotea o sobă văruită, dosită sub o perdea protectoare. În faţa casei pe hatul dintre grădina cultivată cu porumb şi bătătură coteneaţa chircită cu streaşina putredă domina ograda. Noaptea năvălea cu paşi repezi. De sus, dintr-un vişin cleios, cocoşul îşi chema consoartele la culcare. Era vară târzie iar răcoarea serii şi aerul curat le convenea de minune zburătoarelor cocoţate-n copacul plin de beteşuguri. Fiecare vietate din curtea bătrânei îşi rânduia viaţa după bunul plac. Soarele le era sfetnicul zilnic. Mama Raruca, mereu cu sapa-n mână printre butucii tufoşi din spatele casei, rar mai cobora să le acorde un dram de atenţie. Venită din Pupezeni odată cu sora mai mare Eleonora nu mai părăsise Bălăbăneştiul. Se aciuaseră amândoua în sat – Eleonora la buza dealului dinspre şosea, Raruca peste deal în Urzica. Lipsea doar Pavel. Purtat de valul războiului un glonţ păcătos îl răpuse pe mirişti străine.

Rămasă singură după accidentul Eleonorei, mama Raruca îşi ducea bătrâneţea bucurându-se de viaţă ca oricare altă fiinţă. Purta însă cu ea un secret moştenit de la o bătrână din Pupezeni ce-şi ducea traiul într-o cociobă dărăpănată la marginea satului.

Copilă fiind păştea gâştele şi curcile pe imaş. Într-o dimineaţă pâcloasă bătrâna o trase deoparte cercetând-o:

– Cum îţi spune nepoato?

– Raruca, mătuşă.

– Să ştii fătuco că ai har! Am să te învăţ să faci bine! Apoi, pironindu-şi privirea în ochii albaştri de înger îi mărturisi primul descântec. Ai grijă! Să nu ceri vreun ban căci vei păcătui! …. şi dispăru miraculos după vreascuri în ceaţa ce acoperea râpa. Rămasă împietrită, cu privirea pierdută în cortina albă de abur rece, fetiţa se trezi repetând sacadat vorbele bătrânei: „Nu mai plânge, nu te mai văita, vino la Raruca că te-o descânta, cu cuţitu te-o rade, cu mătura te-o mătura, în balta neagră l-a arunca, unde cocoş negru nu cântă,………,şi s-o dus băietul, pe cale, pe cărare, pe drumul cel mare, ş-ontâlnit ceasul cel rău, ……………., aşa să rămână, curat, luminat, ca maică-sa ci l-o făcut, ca Dumnezeu ci l-o zidit. Amin”

Cuvintele veneau singure. Înşirate frumos ca vagoanele unui tren aveau să-i rămână în minte tot restul vieţii. La vreo şapte zile în locul unde se ivise bătrâna o grămăjoară de bobi, o sticluţă cu vin, o maturică din mălai uscat şi-o cureluşă îşi aşteptau cuminţi stăpânul în iarba îmbibată de rouă. Mai spre sfârşitul toamnei avea să desluşească de la bătrână trebuinţa lucrurilor găsite în iarbă şi cititul în bobi. Ani mai târziu avea să afle, din gura unui trecător ce-şi dusese copilul bolnav de epilepsie la lecuit, la Pupezeni, că bătrâna murise iar odată cu ea preotul satului înmormântase şi leacurile miraculoase dătătoare de speranţă.

Epilog: Pierzându-şi soţul de timpuriu Raruca, cea cu ochii albaştri şi grai şugubăţ, avea să-şi câştige prestigiul local prin descântec devenind peste ani mama Raruca din Urzica. Veneau oamenii necăjiţi, rude, consăteni, orăşeni să găsească remediul şi mângâierea unei bătrâne gârbovită de vreme şi greutăţi. Nu-i refuza, nu le lua bani. Accepta însă o pâine, o sticlă de vin sau ceva lemne să iasă din iarnă. În anul 1993, într-o zi de noiembrie cu zăpadă pufoasă mama Raruca privea de sus fundătura Urzicii scufundată-n tăcere. Doar într-o singură casă nu ardea focul.