Stăpânii Hambarului

De la făntâna lui Sandu până în râpa Bourului, mărginind coasta lui Nătreţ se întinde şerpuind printre dealuri, adânc înfipt în pământ, Hambarul – cea mai fioroasă văgăună din Bălăbăneşti. De la bătrâni auzisem că, demult, Hambarul fusese doar un drum pentru căruţe ce ducea în inima pădurii. Timpul şi şuvoaiele l-au transformat într-un şanţ, apoi într-o râpă, ca în final apa să-l modeleze într-o mică prăpastie, neiertătoare pe alocuri. Tot ce cade acolo rar mai vede lumina soarelui, spuneau bunicii pentru a ne înfricoşa şi al ocoli. Noi însă n-ascultam. Acel univers tainic numit Hambar ne atrăgea, căci acolo eram liberi. Împânzit de salcâmi groşi, arbuşti şi bâlii cu aer tropical văgăuna era plină de viaţă. Plozi, şerpi, vulpi, vaci, câini şi pisici abandonate de bipezi fără inimă şi creier, toţi, împărţeam frăţeşte spaţiul întunecos, fugind unii de alţii. Deseori, văgăuna întunecoasă îi răsplătea generos cu cadouri pe cei curajoşi pentru vizitele gălăgioase ce-i alungau singurătatea. Aici o găsisem pe Molda, o căţeluşă drăgălaşă cu codiţa tăiată ce scâncea neîncetat printre tufele de boz şi urzici. Undeva în dreptul unei parcele de tutun, în vale de fântână, un foişor-pârleaz croit de rădăcinile ce susţineau malurile lutoase ne teleporta direct pe planeta numită Hambar. Era poarta secretă spre o altă dimensiune ce l-ar fi făcut şi pe Cooperfield invidios. Funcţiona perfect. Odată îmbrăţişat de vânele viguroase ale arborilor dispăreai complet în câteva secunde.

Copii fiind, ne plăceau baloţii. Hambarul ştia şi ne oferea generos spaţiu unde puteam dosi în siguranţă calupurile uriaşe de paie. Ca orice vietate aveam şi noi duşmanul nostru. Era Buru, cel mai silitor paznic de la Colectiv. Nu-i scăpa o mişcare. Ochii îi erau mai pătrănzători ca lupa lui Galilei, securea mai ascuţită ca briciul iar vorba-i era răstită, miliţenească. Buru nu ierta. Mâna nu-i tremura. Arunca cu securea precis la ţintă fixă şi la ghici la ţinte mobile. Nu ajunsese încă la îndemnarea apaşilor, dar uneori avea şanşă. Odată, a lovit o vacă nevinovată ce păştea nepăsătoare pe lângă drum. De fapt era cam singura lui ispravă ce putea fi contabilizată în caietul de sarcini de la locul de muncă. Nu cred că raportase la partid. Avusesem noi grijă însă să afle tot satul.

Gloriile şuierau ameninţător peste deal. Aveau să apară curând rânduite ordonat una după alta însoţite de tractoare. Balotierele nu se vedeau. Aveam nevoie de baloţi. Simplu de asamblat, luau forma unui pat solid în vreo colibă sau foişor numai de noi ştiut.

Oare vor balota până-ntunecă?!.. ne întrebam noi curioşi. Nu se vedea nici un semn.

Timp aveam destul. Aşteptam tăcuţi cu vacile slobode pe imaş spionând necontenit lanul de grâu. Cu pas sacadat, pe linia imaginară ce separa imaşul de tarla se plimba fudul, dintr-o parte în alta, Buru. El ştia ce dorim, noi ştiam pe cine urmăreşte. Noi eram numeroşi, el era înarmat.

Ugerul voluminos al vacilor prevestea lăsarea întunericului. Una după alta, patrupedele se îndreptau neconvingător spre teica de la fântână. Cu burtile burduşite de iarbă, înaintau încet mereu cu capul plecat după vreun smoc uitat. Nu credeam că mai au loc şi pentru apă. Şi totuşi ne înşelam. Niciodată nu refuzau o găleată seara înainte de mulsoare.

Se înnopta rapid. Grăbiţi pornirăm fiecare cu vacile spre grajduri. Era plăcut afară, senin. Nu se vedea decât albastrul cerului. Am legat cum am putut mai bine vaca de un măr în curte. Venea mai uşor la muls. Obosit după o zi de hoinărit pe dealuri am plecat la culcare. Mâncare nu-mi mai trebuia. Mâine avea să înceapă războiul. Stăpânii hambarului aveau să înfrunte temutul paznic al paielor. Am adormit cu gândul la baloţi.

Se lumina încet. Eram deja în picioare. Vacile ne-aşteptau. Astăzi aveau să fie pedepsite – priponite cât mai departe de lanul de grâu. Cu frânghiile târâite după ele bovinele se grăbeau să ajungă-n imaş. În Urzica, pe uliţă, moş Vasile stătea pe un scaun şubred de lemn fiert arcuit căutând mângâierea caldă a soarelui. Îl depăşirăm rapid, salutându-l politicos.

– Hai la peşte! Strigarăm în cor.

Atât i-a trebuit să audă!

– Peşte, ai! Las că vă dau eu peşte pocitaniilor, şi-ncepu să ne blagoslovească şi ameninţe-n tot felul. Îl lăsasem mult în urmă şi el tot bâiguia. Greu cu nea Vasile, nu vrea nici mort să meargă la peşte, ne întrebam chicotind! Ajunşi în deal am rămas împietriţi. Cât vedeai cu ochiul, pe oceanul de mirişte aurit pluteau baloţi de paie. Un petec de pădure în mijlocul lanului ocrotea tăcut câte-un iepure sau o colonie de vrăbii. Cu siguranţă ar fi putut ascunde şi vreo câţiva baloţi, plănuiam noi cu voce tare. Nu mai înţelegeam nimic. Oare când au balotat? Dar unde-i Buru? O fi venit? Încă aveam puchini la ochi. Cuburile lunguieţe de paie înşirate în faţa noastră ne întărtau să acţionăm rapid. Am legat vacile de câte-un copac sau arbuşt mai sănătos şi am pornit tip-til spre tarla cu ochii cât cepele. Ca să fim siguri de pradă hotărâsem ca primii baloţi să-i aruncăm în Hambar, urmând ca o parte să-i ascundem în ochiul de pădure din lan până se mai linişteau apele. Ajunşi în tarla am înhăţat la întâmplare câte unul şi am pornit cu paşi mari spre râpă. La vale, cu baloţii-n spinare nimeni nu putea să ne mai oprească. Aţele ce înfăşurau paiele ne tăiau mâinile dar nici prin gând nu ne dădea să-i abandonăm. Calculele erau făcute, patru de căciulă ar fi fost suficienţi pentru nevoile noastre. Ajunşi la buza Hambarului cu grijă i-am dosit printre bâlii să nu se sfârâme. Prima incursiune avea să fie un succes deplin. Ca nişte mafioţi veritabili nu mergeam niciodată prin acelaşi loc. Gâfâind, urcam din nou – de această dată de-a lungul coastei prin spatele livezii de vişini şi cireşi, de la Jana. La nici douazeci de paşi o tufă de gutui sălbatec ne întâmpina suspectându-ne. Ceva nu era în regulă. Lăstarii de gutui păreau brăcuiţi ca porumbul de dihaniile de mistreţi. Din instinct ne-am oprit. Vântul nu adia. Era o dimineaţă tăcută, călduţă. Parcă ceva mişcase-n gutui. Am înlemnit. Odată cu noi şi clipele împietriseră. O secure scurtă vâjâia spectaculos în aer îndreptându-se spre noi în mişcări de bumerang. Ne-am trezit. Buru ne stricase toate socotelile, iar acum era pe urmele noastre. La o comandă invizibilă venită de Sus ne-am împrăştiat ca potârnichile. Buru îmi luase urma. Fugeam de-mi scăpărau picioarele. El după mine. Salvarea era Hambarul. Îi auzeam paşii, dar frica-mi poruncea să nu-ntorc capul. La un hop, papucul stâng m-abandonase. Nu mai simţeam spinii, aşchiile şi pietrele colţuroase ce-mi perforau talpa. Trebuia s-accelerez. Aveam nevoie de secunde bune pentru a utiliza poarta Hambarului. Nu mai era mult. Parcă nici urmăritorul nu mai avea vlagă. Ajuns la pârleaz, am dispărut alunecând cu genunchii şi mâinile împreunate pe formele neregulate ale rădăcinilor ce întăreau malurile. Într-o clipă am fost jos. Un minut mai târziu eram deja pe celălalt mal. Scăpasem. Acum eu spionam. Buru era dezorientat, căuta disperat trecerea. Era furios. Blestema şi suduia de-auzeau şi ciobanii ce-şi purtau turmele pe lângă pădure. Nu-l scăpam din ochi cu privirea. Neputincios, porni înapoi spre tarla să-şi caute securea. Spre seară umbla pe uliţele satului cu papucul în mână căutându-i stăpânul. Moş Vasile înţepenit în acelaşi loc ciocănea cu-n băţ într-o piatră alungând găinile dintr-o tablă de ceapă la coteneaţă. Buru trecu pe lângă el fără a scoate o vorbă. Văzându-l necăjit, cu papucul în mână, lui moş Vasile i se făcu milă. Din urma lui răsti cu glas încurajator:

– Nepoate vino mâine! S-o fi culcat Cenuşăreasa.

De la Ovidiu la contemporani

Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Sfîntu-Gheorghe a găzduit vineri pe 6 noiembrie a.c., o festivitate de amploare dedicată poeziei şi artelor, în cadrul modern asigurat de sala Multimedia de la acest liceu. Acordurile violine ale muzicii lui Mozart şi Vivaldi s-au împletit cu poezia şi dansul, într-o desfăşurare vibrantă de emoţie artistică, oferind publicului prezent prilejul de a asista la momente unice.

Amfitrionii acestui program au fost liceenii din clasele de uman, coordonaţi de profesoara Maria Stoica, iniţiatoarea cenaclului literar “După-amiezele poeziei”, aflat la împlinirea unui an de activitate.Momentul aniversar a fost sărbătorit cu fastul cuvenit, constituind prilejul de întâlnire a tinerilor talentaţi cu oameni de cultură din zonă, scriitori consacraţi şi publicişti.Tot ceea ce s-a întâmplat în această seară s-a adresat îndeosebi tinerilor, prin discuţiile ce au acreditat ideea de permanenţă a poeziei în conştiinţa veacurilor, subliniind importanţa literaturii ca formă de conservare a timpului.

Personajul principal al acestei întîlniri a fost desigur, CARTEA.De aceea, şedinţa de cenaclu din seara de vineri a avut un caracter mai aparte, fiind dedicată lansării a trei volume ce au pus în acord genul liric cu genul epic, cartea de beletristică cu cea literar-ştiinţifică şi proza memorialistică.Programul a evidenţiat nevoia de exprimare culturală a tinerilor care îşi găsesc resursele şi mijloacele de a evolua nu numai prin folosirea tehnicii moderne de calcul, ci stând mai ales în lumea cărţii tipărite, capabilă să hrănească intelectul şi să dezvolte sensibilitatea, oferind viziunea frumuseţii integratoare a literaturii valoroase.

Leitmotivul întâlnirii a fost chiar ideea de valoare autentică, fie că s-au citit poezii ori s-au vizionat filme , s-au prezentat noi apariţii editoriale şi s-au purtat discuţii pe tema misiunii sociale a profesorului responsabil cu formarea personalităţii culturale a tinerilor.

Partea de început a programului a fost dedicată lansării “oficiale”a volumului “Aetas aurea- Feţele unui veac”, apărut la Ed.Eurocarpatica la pragul dintre anii 2008-2009, cu scopul de a consemna împlinirea a 2000 de ani de la exilarea poetului Ovidius în ţinuturile dobrogene ale Pontului Euxin.Despre această carte au vorbit scriitorii Ion Topolog şi Doru Munteanu, directorii prestigioaselor reviste literar-culturale Astra şi Dealul melcilor din Braşov, subliniind importanţa muncii de cercetare a profesorului care asigură pregătirea tinerei generaţii.S-a putut face astfel firesc trecerea la prezentarea cărţii “Scrisorile tatălui către fiul său”, autor Ion Topolog, care adună între paginile romanului memorialistic amintiri ce acoperă durata a peste şapte decenii de viaţă trăită în contextul schimbărilor socio-politice determinante pentru istoria României.”Pretextul literar al scrisorii literar-confesive îi îngăduie scriitorului să pătrundă în esenţa evenimentelor, reconstituind anii de formare a tânărului, activitatea la catedră a profesorului şi bogata contribuţie la dezvoltarea literaturii, a culturii româneşti”- a subliniat scriitorul Doru Munteanu în aserţiunea domniei sale.

Cel mai aşteptat moment al serii a fost, desigur, lansarea volumului” Ipostaze lirice”apărut la Ed.Eurocarpatica , volum ce reuneşte poeziile tinerilor, actuali elevi sau absolvenţi ai C.N.M.V.Prezentarea volumului a fost precedată de un moment coregrafic, în cadrul căruia eleva Laura Ghinea din clasa a X-a D a oferit oaspeţilor cartea recent publicată, pe fondul sonor al Anotimpurilor lui Vivaldi, secvenţa Primăvara, ca o ilustrare a ideii de tinereţe eternă a poeziei.

Talentaţii autori şi-au prezentat singuri poeziile, începând cu Alexandra Onofrei din clasa a XI-a A şi Tania Scurtu, absolventă a liceului în anul 2004.În continuare au citit Alexandra Munteanu, Andrada Năstasă şi Ştefania Misăilă din clasa a XII-a E.

Scriitorul Ion Topolog, în calitatea poetului consacrat, dar şi cu autoritatea profesorului de română, a evidenţiat frumusţea specială a unor versuri, citând din fiecare autor poezii care i-au atras atenţia.

Intervenţia profesorului dr.Ioan Lăcătuşu a scos în evidenţă eforturile depuse de comunitatea românească din zonă pentru realizarea climatului cultural, evocând cei zece ani de activitate a Editurii Eurocarpatica unde s-au publicat numeroase cărţi cu un conţinut tematic variat.

Au rostit aprecieri deosebite şi oficiali prezenţi la întâlnire :Insp.Gen.Adj.Ligia Ghinea, care a coordonat editarea primului volum din seria antologică; de asemenea, Direcţiunea liceului, prin profesor Brânduşe Roman şi Rădiţa Palela care au subliniat necesitatea implicării active a dascălilor în stimularea creativităţii tinerilor.

Seara de vineri a fost un adevărat regal al artelor, al poeziei de calitate, al comuniunii spirituale ce a marcat multiplele acorduri stabilite prin reverberaţii de gând bun şi ziditor, de trăire şi simţire elevată.

Gazdele acestei după-amieze a poeziei au adresat calde mulţumiri tuturor celor care au onorat seara prin prezenţa lor deosebită, neuitând să-i menţioneze pe cei care au sprijinit realizarea proiectului.

prof. Maria Stoica