Pe deal, la bostănărie

Vară târzie caniculară. Demult nu căzuse de sus picătură de apă. Cu spicele plecate de arşiţă, îmbătrâniţi înainte de vreme, păpuşoii se uscau văzând cu ochii. Lanul îngălbenea rapid vlăhuit să mai aştepte norii aducători de ploaie. Via se pârguia şi ea înainte de vreme. Boaba-i era mică, pălidă şi plină de seminţe. Câmpul era bărbierit de soare şi bovinele oamenilor din mahala. Lâng-un gard de spini sau de-a lungul pârâului ce străbătea valea Bourului, rareori mai găseai un colţ de iarbă proaspătă să priponeşti un cal. Ţăruşii de salcâm uscat crăpau sub muchia securii despicându-se în patru zări. Imaşul era tare ca nuca pietroasă. Musca bântuia colinele băgând strechia-n hăramuri. Era un an dezastros iar sătenii aşteptau toamna să aducă răcoarea căci de la recolte îşi luaseră nădejdea. O fi lumea tare păcătoasă de nu mai dă Domnul picătură de ploaie, şuşoteau bătrânii pe la colţurile uliţelor. Cu mic cu mare, având în frunte preoţi şi icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Adam porneau în pelerinaj şi rugăciune cerând Eternităţii iertarea păcatelor şi strop de ploaie pentru firul de iarbă. Avea să fie greu pentru toţi, de la căţel pân la purcel. Toţi aveau să sufere. Dar soarele, soarele nemilos era profund dezinteresat de viaţa lighioanelor din Bălăbăneşti.

Sus pe deal, pe coasta lui Nătreţ o colibă împletită din nuiele de alun acoperită cu paie, măzăriche şi pelin domnea regeşte scrutând orizonturile spre liziera pădurii. Adăpostită de un măcieş îndrăzneţ împodobit c-o talangă, coliba profesorului era garnizoana ce avea în pază sutele de harbuzi dolofani mângâiaţi de fiecare rază de soare. Rotofei, plini de viaţă îşi împleteau curpenii în coroniţe, coroniţele în reţele, iar reţelele le transformau într-o pătură de verdeaţă crudă, omogenă invidiată de o lume a plantelor muribundă. Pe margine, cuvertura era împletită în fir de mălai, iar în colţuri pălării de foarea soarelui modelau o imagine de vis. Nemulţumită de creaţia mâinilor aspre ale bostănarului-şef, natura a încadrat parcela într-o dantelă de lumânărici presărată din loc în loc cu sunători parfumate de imaş sălbatec. Pepenii erau frumoşi şi dulci chiar şi atunci când maestrul iepure în trecerea lui fugitivă prin bostănărie îi tatua elegant. Ziua ţărâna ardea. Feliile frumos decupate de cazmalele viguroase cu cozi de corn demult se transformaseră în praf şi pulbere. În faţa colibei, lângă furcă, o grămadă de cataroaie cât pumnul de mari aşteptau ordonate vizitatorii nocturni. Pe cât de liniştită şi tăcută era ziua pe atât de zgomotoasă şi plină de evenimente era uneori noaptea. Mulţi aveau planurile bostănăriei. Veneau turişti în miez de noapte chiar şi de la Pupezeni căci tare seducători erau bostăneii. Se lipea ochiul de bostan ca fierul de magnet, era o dragostea nescrisă între musafirul nepoftit şi sfera plină de zahăr şi apă. Îndrăzneţi erau destui. Era mai greu să te decizi pe care să-l înhaţi.

Noaptea se lăsa greu. Toamna nu venise încă. Amurgul tremura în sunetul de talangă al oilor ce goneau pe cărări înguste spre stâna Gostatului. Dincolo de drum, deasupra bălţii, un măgar zgomotos ajutat de câinii stânei alunga soarele acoperind orăcăitul broaştelor din râpă. La nici treizeci de paşi, în dreapta colibei un nuc uriaş umbrea un capăt de vie. În nuc un foişor strâmt prins în sârme bucura ochiul cu noi şi feerice pasteluri. Pe scoarţa-i aspră, pocnită de vreme, colonii întregi de furnici urcau şi coborau pe traseie bine stabilite până sus în vârf. Aprinzând apusul, soarele cobora în lanul de pălării negre cu bor înngălbenit de vârstă de deasupra Hobanei. Balta era un miracol. Fulgi argintii scăpărau pe luciul apei. La început jucăuşi, apoi obosiţi fiind se opreau din dans implorând regele să-i aştepte.

Era tura bătrânului la paza. Cu paşi mărunţi, calculaţi dădu o roată la bostănărie. Era o linişte deplină. Vântul zburda sporadic printre crengile alunilor şi carpenilor din vale. O răcoare plăcută te imbia la somn. Priponit mai în vale de nuc, lângă perdeaua tânară de salcâmi pe care bătrânul o plantase cu ceva ani în urmă, Biju spiona plictisit un popândoc încremenit în umbra unui smoc de iarbă. Bătrânu-şi continua tăcut ocolul. Din când în când se oprea, cerceta cu privirea harbuzii, visând frumos la un profit bunicel la sfârşit de septembrie. Cu grijă, pe cei mai frumoşi îi acoperea cu iarbă uscată pentru ai proteja de dăunători şi priviri pătimaşe. Într-o linişte profundă, sub un cer împăiat cu aştri, noaptea cobora curajos pe deal, pe o scară de vis. Bătrânul schimbă în treacăt două vorbe cu partenerul său de tură, apoi porni hotârât spre colibă. De momente bune, nu mai vedeai la doi paşi. Luna avea să apară târziu. Ar fi vrut să aprindă focul, însă rămăsese fără lemne. Îşi aşternu tacticos pufoaica-n gura colibei şi privi gânditor cerul. Era obosit. Coasta lui Nătreţ nu-i ierta vârsta. Se întreba tacit dacă nu cumva cu trecerea anilor dealul câştiga-n altitudine. Se înşela şi ştia acest lucru. Piciorele nu-i mai erau iuţi c-altădată. Adevărul îl încăpăţâna şi mai tare. Nu putea accepta înfrângerea. Deşi trecuse binişor de şaizeci şi cinci de ani, nu era încă timpul resemnării. Nu capitulase la cotul Donului, nu va ceda nici acum. În colibă, la furca din spate lângă doi pepeni, o traistă cu nuci stătea dosită sub paie. Scoase din buzunar briceagul, şi se apucă de desfăcut nuci. Erau văratice, cu miez dulce aromat uşor de spart. În cele din urmă aţipi. Dintr-o dată se trezi în altă lume. O lume a unor vremuri cenuşii – o lume a gloanţelor şi tranşeielor. Împreună cu două divizii motorizate germane erau înconjuraţi la cotul Donului. Terminaseră de câteva zile de mâncat ultimii caii. Foamea-i chinuiau groaznic. În genunchi aştepta fiecare răsarit de soare. Stomacul nu-l ierta. Dar cu ce să-l amăgească, cu ce…. O idee năstruşnică îi fulgeră mintea! Vaselina! Era ultima şansă, era ceva ce se putea mesteca. Fiecare soldat număra clipele ce se scurgeau anevoios. Abandonaseră de mult lupta. Era prea numeros inamicul. Pentru mulţi avea să fie ultimul apus de soare. O vânzoleală ciudată a blindatelor germane îi stârni totuşi curiozitatea. Ceva se va petrece căci unele păreau ordonate gata de luptă altele puţine la număr urmate de camioane, gata de fugă.

Îşi trase consăteanul deoparte şi-i şopti tainic:

– Costică bagă la cap ăştia fug la noapte şi ne lasă aici! Ai grijă ori ne-agăţăm de vreun camion ori ne tragem un glonţ în cap. Nu mă scăpa din ochi.

Hămesit, consăteanul rămase trăsnit. Frica îl copleşise. Speranţa şi gândul că mai aveau o şansă îl răscolea.

Un lătrat scurt îl trezi. Coşmaru-i dispăru într-o clipită. Îşi clătină capul. Biju nu se liniştise. Apucă furca-n grabă şi cu lanterna-n mână porni decis pe cărăruia ce şerpuia printre curpeni direct spre câine. Un foşnet ciudat, uşor perceptibil, îi schimbă planurile. Cu siguranţa am musafiri îşi spuse. Luna încă nu se instalase pe cer. Era întuneric beznă………….

Alături de tulburel, bostanii erau drogul Bălăbăneştilor. Nu cred să fi existat trecător care să fi rezistant avansurilor unui bostan. Iar dacă au existat cu gândul tot au păcătuit.